AŞA M-AM VINDECAT

O şansă la viaţă

Uneori suntem nevoiţi să ne confruntăm cu marile drame ale celor dragi. Să facem faţă unor situaţii fără speranţă şi să luăm de­cizii care pot face diferenţa între viaţă şi moarte. În unele cazuri, disperarea ne duce pe căi greşite. Alteori, pe drumul cel bun. Povestea care urmează este ade­vă­rată. Povestea mamei mele, care a trecut, cu bine, printr-o mare încercare. Cu multă încredere şi opti­mism. Dar şi cu potop de rugăciuni înălţate spre cer.

Un verdict nemilos

Totul a început în 2005. Analizele mamei pentru ope­raţia de cataractă au dezvăluit un fapt îngri­jorător: valorile sanguine pentru testul de coa­gulare au indicat suspiciunea de mielom multiplu - o formă de cancer al sângelui. Imediat, a primit şi trimiterea către ser­vi­ciul Hematologie. Teme­rea cea mare avea să se con­firme în curând, în urma altor multe analize de specia­litate. Medicul la care apelasem iniţial m-a chemat separat şi mi-a spus: "Doamna Popa are mielom multiplu în stadiul I B. Nu vă speriaţi, e o boa­lă cu evo­luţie lentă. La vârsta dumne­aei, cu o medicaţie adecvată, dacă răspunde bine la tratament, o mai duce 5-6 ani". Am rămas fără aer. Nu pu­team nici măcar să mă revolt. A­tunci am înţeles ce înseamnă cu ade­vărat cancerul şi ce simt bolnavii care primesc o astfel de "sentinţă". Am pri­mit o reţetă şi i-am cumpărat mamei de la farmacie un medicament scump. Ajuns acasă, i-am citit prospectul. O singură indicaţie terapeutică şi două pagini de contraindicaţii şi efecte ad­verse. În mod ironic, parcă, pe ultimul rând scria: "Foarte rar, moarte su­bită". Am pus prospectul la loc în ambalaj şi am aruncat medicamentul la coşul de gunoi.

La luptă, cu optimism!

Am fost sincer cu mama - o femeie luptătoare, puternică, o optimistă incurabilă, de altfel - şi i-am explicat diagnosticul. Îi datoram acest lucru; nu-i place să fie minţită. Pusă în faţa crudului adevăr, mi-a răspuns uşor amuzată: "Mamă, la vârsta mea, ar fi păcat să mor sănătoasă. Lasă, c-o scoatem noi la capăt. Am încredere totală în tine. Acum să văd eu cât de mult te pricepi la leacuri din plante!". În aceeaşi zi, am început lupta. Lupta cu boala hidoasă care voia s-o răpească pe mama de lângă mine. În arhiva electro­nică a Formulei AS n-am găsit nicio reţetă care să-mi dea mari speranţe, iar căutările febrile pe internet nu mi-au fost de folos. Atât de mult am citit despre aceas­tă afecţiune, încât aş putea să-mi dau doctoratul în domeniu. Degeaba, însă! Disperat, i-am sunat pe toţi terapeuţii cunoscuţi, despre care aţi citit în paginile revistei. Gheorghe Motorca mi-a trimis un colet mare, plin cu plante medicinale şi extracte din plante, iar profesorul Vasile Andriţoiu i-a conceput mamei un regim alimentar strict, compus din produse ale stupu­lui, care să-i îmbunătăţească parametrii sanguini ce-o luaseră razna. Şi a funcţionat. După trei luni, analizele erau mult mai bune. Boala regresa. Acelaşi medic care-mi dăduse veştile proaste îmi aducea acum bu­curie. Concentrat pe valorile analizelor, mi-a spus: "Văd că medicamentul îşi face efectul. Chiar nu mă aşteptam la aşa rezultate bune! Să continue trata­mentul încă trei luni şi mai vedem"...
Eram pe calea cea bună, dar îmi lipsea omul călău­zitor. Eram dezamăgit de lipsa totală de comunicare dintre medic şi pacient; abia apucam să discut cu doc­torul 2-3 minute, după ce aşteptam şi câte 3-4 ore pe ho­lurile spitalului, alături de alte zeci de oameni bol­navi... Aşa că am căutat alt medic, mai dedicat. Şi din nou am avut noroc! Am dat de un suflet de aur: dr. Mihaela Tevet - medic hematolog, o gălăţeancă de-a mea, care a îngrijit-o pe mama în mod exemplar şi care nu s-a opus nicio clipă tratamentului naturist. Încă de la început i-am spus, fără rezerve, că-i voi ad­ministra şi tratamente naturale, dar n-a avut obiec­ţii. "Orice tratament e bun, atât timp cât aduce bene­ficii pacientului!" Au trecut câteva luni bune, timp în care mama a urmat tratamentul alopat, în paralel cu cel natural. Într-o zi, am însoţit-o la spital şi am vorbit cu doctoriţa ei. "Nu ştiu ce-i dai mamei, dar dă-i în con­tinuare. Nu am niciun bolnav în secţie cu rezultate atât de bune! Le-aş spune şi celorlalţi pacienţi, dar n-am dreptul să recomand terapii alternative - risc să fiu exclusă din Colegiul Medicilor."

Când boala îşi arată colţii

Tratamentul a mers minunat, până la Postul Mare, când mama a întrerupt regimul alimentar (trebuia să bea zilnic supă nesărată din carne de viţel, pentru aport de albumină hidrosolubilă). Foarte credincioasă de fel, nu a obţinut dezlegare de la duhovnic, cu toate că ştia foarte bine de ce boală suferă. După o lună de post, ajunsese o umbră. Avea stări de leşin, nu mai ve­dea bine, se simţea tot mai rău... Nu mai avea putere nici să iasă din casă. Treceam zilnic pe la ea să-i fac cumpărăturile şi s-o ajut. Urma vizita lunară la spital. Când şi-a refăcut ana­lizele, dezastru! VSH = 138, pro­teina C reactivă (PCR) = 77, albumine scăzute, globu­line mult peste limită! Practic, toţi parametrii erau dereglaţi, iar mielomul multiplu avansase la gradul II B! Tratamentul alopat instituit de urgenţă (Dexame­tazonă şi Velcade) n-a adus mari îmbună­tăţiri.

O minune numită vâsc

Mi-am reluat căutările. În arhiva de ziare de-acasă am găsit un interviu mai vechi, cu dr. Eduard Ţogo­reanu (făcut chiar de mine!), în care dânsul afirma că extractul de vâsc - Isorel, la acea vreme - are efecte benefice în mielomul multiplu. L-am contactat ime­diat şi peste câteva zile ţineam strâns în mână cutia cu cele opt fiole cu speranţă lichidă. După primele trei injecţii, rezultatele au fost peste măsura aşteptărilor: mama a început să se simtă mai bine, s-a întremat şi s-a apucat de treburi prin casă. La următoarea vizită la medic, analizele i-au ieşit mult mai bune. Şi, lună de lună, au continuat să se îmbunătăţească. Până au ajuns într-un punct de echilibru. Apoi, aproape c-au rămas pe loc - diferenţe infime, sutimi de unităţi se mai schim­bau în coloanele de analize. Cum venea de la spital, luam foile de observaţie şi buletinele de analize şi le comparam cu cele vechi. Căutam să nu ajungă niciodată la dereglări prea mari, care să fie greu de corectat. Orice analiză haşurată, care indica valori mai mari sau mai mici faţă de cele de referinţă, era un semnal de alarmă.
În 2012, d-na dr. Mihaela Tevet i-a completat tra­tamentul alopat. M-a întrebat dacă pot susţine finan­ciar un tratament "de ultimă generaţie" pentru mie­lomul multiplu, dar care încă nu a fost adus şi la noi în ţară. Am intrat pe internet şi am căutat substanţa activă de care-mi vorbise: Lenalidomide. Am găsit medicamentul Revlimid, dar m-am dezumflat imediat: un flacon cu 28 de comprimate costa 14.000 de dolari! Iar mama avea nevoie de 42 de comprimate lunar... (Viaţa e scumpă, oameni buni!) După îndelungi cău­tări şi mari bătăi de cap, i-am procurat din India for­mula de care avea nevoie: aceeaşi substanţă activă, dar medicamentul purta alt nume: Lenalid. Iar un fla­con cu 30 de comprimate costa 160 de dolari! A luat aceste pastile timp de doi ani - mai mult nu este in­dicat, deoarece pot apărea tumori pe organele interne. Şi i-a mers bine.

Bilanţul bucuriei

Anul acesta, mama împlineşte 75 de ani şi se simte excelent. Acum nu este acasă - e plecată de vreo săp­tă­mână la Galaţi, să facă pomeni pentru cei duşi în Lumea Drepţilor, de Paştele Blajinilor. Au trecut mai bine de zece ani de la diagnos­ti­ca­rea bolii, opt ani de când urmează tratamentul cu extract de vâsc şi şapte luni de când nu a mai fost la spital, pentru că nu mai are nevoie de tratament alopat! Se ştie că mie­lomul multiplu nu se vindecă. Niciodată! Însă evoluţia bolii poa­te fi uneori stopată - ceea ce s-a întâmplat şi în cazul mamei.
"Boala este în platou", mi-a spus d-na dr. Mihaela Tevet. "De acum, trebuie să vină la control din şase în şase luni, pentru a de­pista din timp o eventuală reci­divă." Ceea ce sper să nu se mai întâmple vreo­dată. Sincer să fiu, nu ştiu cui datorez această mi­nune. În fond, nici nu contează, atât timp cât mama este în viaţă. Cei care m-au ajutat pe acest drum lung şi ane­voios ştiu că recu­noş­tinţa mea nu e cu măsură. Şi nu cu bani îi pot răsplăti, ci cu gânduri bune şi cu rugă­ciuni izvorâte din suflet. Pentru că binele lor mi-a um­plut sufletul de o bucurie ce acum se revarsă...

În loc de epilog

Oameni buni, v-am scris povestea mamei, ca să vă fie pildă în faţa bolii. Să nu vă lăsaţi îngenuncheaţi sub povara unui diagnostic. Să nu vă pierdeţi speranţa în faţa perspectivelor sumbre ale medicilor. Să nu vă temeţi de moarte, mai mult decât iubiţi viaţa. Să lup­taţi mereu - cu boala, cu propriile gânduri negre şi cu pesimismul celor din jur; nimeni altcineva nu o poate face mai bine ca voi! Încercaţi orice variantă, pentru a vă redobândi sănătatea - nu se ştie niciodată ce leac vă poate salva. Şi nu uitaţi să vă bucuraţi de fiecare răsărit de soare şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate clipele minunate pe care le-aţi trăit şi pe care le mai aveţi de trăit! Viaţa e cel mai mare dar care v-a fost dat! Preţuiţi-l!

***

Te iubesc, mamă! Să fii sănătoasă şi fericită! Să rămâi cât mai mult timp în viaţa mea, pentru că încă am mare nevoie de tine! Ignoră firele de păr alb care mi-au apărut de curând; încă sunt copilul tău! Şi-ţi datorez mai mult decât îţi poţi închipui!