Sfânta de la Trifeşti

- Una din cele mai puternice icoane făcătoare de minuni din Moldova se află într-un sat aşezat pe podişul care leagă Romanul de Bacău -

Comună mare, cu aproape cinci mii de su­flete, aşezată pe şesuri înalte, aliniate între apa Moldovei şi apa Siretului, Trifeştiul pare, în începutul acesta de primăvară, un sat pustiu. Uliţe goale, porţi ferecate, nici măcar un câine care să latre în urma ta. Doar o drujbă se aude pierdut, unde­va, spre culmea Climeştiului. Şi-un nechezat de cal, înhămat la o căruţă proptită în faţa unei cârciumioare pustii. Lângă el, un om cu o ţigară în mână ne priveşte în­trebător: "Aţi venit pentru Sfântă? Nu s-a întors încă de la Bacău. E pornită în pelerinaj, se întoarce mai către seară". Îi spunem că am vrea să intrăm în bise­rica satului şi ne îndeamnă să-l căutăm pe dascălul Ciprian. "Om bun, omul lui Dum­nezeu. Şade colea, la capătul uliţei. Strigaţi tare să vă audă, că în pe­rioada asta, a postului mare, lumea stă mai retrasă. Iar acum o aşteaptă pe Sfânta. Pe seară, o să fie toţi la bise­rică".
Mergem iarăşi prin satul pustiu, cu casele zăvo­râte. În ograda dascălului nu se vede şi nu se mişcă nimic. Îl găsim, în cele din urmă, în bătătura unor bătrâni, pe care-i ajută la tăiat lemne. Om tânăr, cu chip bălai. Îi spunem că am vrea să intrăm în bise­rică, şi el ne însoţeşte cu o bucurie curată, de parcă ar fi ştiut că venim. "Acuma-i linişte în sat, dar să vedeţi mai pe seară!", zice misterios.
Albă, cu o singură turlă, înconjurată de morminte bătrâne, biserica adăposteşte, de peste două sute de ani, comoara Trifeştiului: o icoană a Maicii Domnu­lui făcă­toare de mari minuni. Magia începe înainte să dai cu ochii de ea. Cum intri între pereţii albaştri, pictaţi cu sfinţi, privirea porneşte singură spre partea stângă a altarului, către un postament ascuns în penum­bră, învăluit, cumva, de mister. Locul icoanei. Am senzaţia clară că în spaţiul acela se petrece "ceva". De altfel, dascălul priveşte şi el, în aceeaşi direcţie, cu o grijă aparte, încordată. Nu vorbim, dar sunt sigur că simţim, deopotrivă, o "prezenţă" în biserică, poate o ener­gie adunată prin veacuri în lo­cul acela, "făp­tura" rugăciunilor rostite de cre­din­cioşi. Acolo, în stân­ga catapetesmei, stă de secole "Sfânta de la Tri­feşti", Maica ocrotitoare a întregului sat şi-a acestei părţi de Moldovă. Oamenii din sat sunt în permanenţă cu gândul la ea. Îi poartă chipul în minte, o cheamă-n rugăciuni, oricând se simt apă­saţi. Toţi au încă în suflet întâmplarea aceea, din 1952, când episcopia a hotărât să mute defi­nitiv icoana la Roman, la biserica Precista Mare... Au venit s-o ia, fără a-i anunţa pe lo­calnici, cu mai mulţi orăşeni şi-o trăsură împodo­bită frumos, dar n-au putut să ridice icoana din locul ei. S-a lăsat atât de grea, că n-au izbutit s-o clin­tească. Preoţii au făcut ru­gă­ciuni, acatiste şi ectenii, însă totul a fost în zadar. Altădată a venit Episcopul însuşi s-o ia, într-o trăsură de ceremo­nie, cu patru cai, cu preoţi şi odăjdii, dar iarăşi n-au reuşit să trea­că de hotarul satului, căci bidiviii n-au putut să mai facă niciun pas dincolo de podul de peste apa Mol­dovei. De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să încerce să mute Sfânta din Trifeşti. Pleacă numai "împru­mutată", pe la alte biserici din ţinutul Ba­cău­lui, aşa cum s-a întâmplat şi acum... A plecat cu binecuvân­tarea localnicilor, spre a fi în folosul a mii de oameni care-o cereau şi-aveau ne­voie de ea. Dar, peste nici două ore, se va întoarce acasă. Dascălul îmi zice că are emoţii. Se simte asta din graba, din neliniştea lui. Hotărâm să stăm şi s-o aşteptăm.

Lemnul din care curge sânge

Doar o copie întunecoasă ţine acum locul Sfintei. O imagine fără viaţă şi fără putere. "O să ve­deţi, când vine, parcă se însufleţeşte biseri­ca", zice das­călul. Nu-i zi în care să nu vină aici, să nu se în­chine, "vorbind cu ea" şi ce­rându-i poveţe. Apoi aprin­de becurile catape­tes­­mei şi-mi spu­ne po­vestea Maicii gă­site pe ape, aşa cum aveam s-o aud ai­do­ma de la toţi credin­cioşii, nu ca pe o legendă, ci ca pe un fapt real, petrecut acum vreo două sute de ani. Există do­vezi şi amin­tiri sta­tor­­ni­ce, ale "bu­ni­ci­lor bu­nicilor", des­­pre acel cioban care a văzut plutind un soi de scân­dură mare, pe apa Mol­dovei... "A văzut-o în ape, mare, înne­grită, mergea la vale şi-a tras-o la mal", po­vesteşte dascălul. "Era ciobanul care păzea oile din satul nostru. Şi-a dus-o la stână şi a vrut să facă din ea o portiţă la staul. Noaptea o închidea, dimi­neaţa o tot găsea deschisă. O mână nevăzută o des­chidea, slo­bozind mieii... Şi atunci a zis să o taie, să-şi facă din ea surcele pentru foc. Nu ştia, n-avu­sese cum să ştie că-i icoană, căci era neagră de cât plutise pe ape, de cine ştie unde... A luat baltagul şi-a lovit, iar din lemn a început să curgă sânge. Sânge roşu, sânge viu, omenesc! A luat icoa­na însân­gerată şi-a dus-o la un preot bătrân, în biserica din sat - biserica era jos, în tim­pul acela, lângă apa Moldo­vei. Preotul a curăţat-o şi-n mâna lui s-au arătat chi­purile sfinte!..."
Întâmplare adevărată! Se păstrează nu­me­le preo­tului de-atunci, numele locului unde s-a găsit Sfân­ta ("Moldova Seacă"), ba şi mormântul cioba­nului care a scos-o din apă, loc unde se fac pelerinaje şi azi. Mergem cu dascălul Ciprian să ni-l arate. E undeva lângă primărie. Peste mormânt a fost ridicat un foişor de lemn, unde vin mul­ţimi de creştini, în miercurea de din­ain­te de Înălţare, la renumitul Maslu de ob­şte, unde s-au tămăduit de-a lungul vremii mii de oameni.
Umblăm prin satul parcă părăsit, cu das­călul după noi. Coborâm spre apus, pe-un fir de drum şerpuit, ca să ne arate dealul pe care altădată credincioşii îl urcau în genunchi, când veneau la Icoa­nă, aşa cum mulţi dintre ei urcă şi azi povârnişul acesta golaş, numit Jidovina. Unii vin pe jos, şapte kilometri, de la Roman sau mai de departe, îngenunchează în lutul roşu şi urcă dealul, fie­care după puterea lui, rugându-se necontenit. Pes­te un kilometru de pocăinţă pentru întâlnirea cu Mai­ca Domnului. "Şi bătrânele. Mai ales să vezi bă­trâ­nele... Câţi dintre noi ar putea?" Atât de mare este credinţa.

Ploi din senin

Icoana Maicii Domnului din Trifeşti mai e numită şi "Icoana apei"... Dascălul a fost într-o mulţime de pro­cesiuni cu ea, cu popor mult. A fost prin sate unde nu mai plouase de luni de zile, pe câmpuri uscate, prin orăşele lihnite de secetă, a sim­ţit puterea icoanei în toată tăria ei. "Întotdeauna a plouat! Fără excep­ţie", spune dascălul Ci­prian. "Am fost prin sate uitate de Dumnezeu, cu praful gros aşternut peste case, prin locuri unde oamenii implorau un picur de apă. Era cerul senin, încremenit, sticlă, de săptă­mâni şi luni întregi... Oamenii pos­teau până seara, veneau cu inimile curate. Făceam rugăciune la o fân­tână sau pe ţarină, la un hotar, toată mulţimea cu rugăciunile uni­te într-un singur glas. Şi n-apucam să ajungem până la biserică, şi începea să plouă ca din senin, de rupea pământul. Veneau norii în urma noastră, pe câmp, ne-ntorceam acasă cu icoana udată... Şi toată lumea se minuna şi se bucura şi cân­ta mai departe... Aşa a fost mereu, din istorie. Nu-i vară să nu fie cerută de credincioşi, în satele lor, când sunt secete. Şi plouă negreşit în ziua şi ceasul când facem rugăciunea cu toţii împreună. În clipa aia, fără excepţie!"
În procesiunile pentru aducerea ploii, localnicii au constatat un lucru uimitor: când trebuiau să treacă peste o apă, chiar şi peste un pârâiaş, icoana iarăşi "se lăsa grea" şi nu mai putea fi clintită nici de cei mai puternici bărbaţi, ci doar de feciori sau fecioare, cu trup curat. "N-o să credeţi, dar putem să mergem cu ea aici, la Valea Neagră, şi-o să vedeţi. Noi doi, împre­ună, n-o putem trece apa. Nu putem s-o ţinem în mâini. Icoana poate fi dusă oriunde, dar nu peste ape curgătoare. Peste ape n-o duce decât trup curat. Fiind­că apa aduce curăţenie, iar Maica e şi ea cu­rată şi pură... La fel, nu poate fi dusă nici acolo unde locul nu e curat. Erau locuri despre care se zicea că-s blestemate, unde au fost crime sau alte spurcă­ciuni - n-o clinteai, nu mergea mai departe! Odată au dus-o în ţarină la Secuieni, purtată într-o căruţă tra­să de patru cai albi. În urma ei erau mii de oa­meni care au văzut miracolul. Voiau să se închine la o fântână, numită şi azi «Fântâna lui Mişoc», dar caii nu mai puteau să o care. Oricât le-au dat bice, oricât au împins că­ruţa, nu se ur­neau. Pre­oţii au înţe­les şi-au po­runcit oa­menilor să co­boare în fân­tână. A­colo au găsit trupul unui co­pil mort, lepădat de mama sa, şi doar după ce l-au îngropat au putut să meargă mai departe şi să cheme ploaia..."
Ne despărţim de dascălul Ci­prian. Mai are de mers pe-acasă, să se-mbrace frumos, apoi trece iarăşi pe la biserică, pentru a mai aranja nişte lucruri, fiindcă a primit tele­fon: Sfânta e pe drum, se apropie de sat!...

Limpezirea minţii şi-a sufletului

La aproape 70 de ani, Olga Du­minică are încă un chip alb, delicat, şi bujori ca de copil în obraji. A fost profesoară de română la şcoala din sat, a trăit curat, mereu aproape de Icoană, încă din copilărie. Ştie toate poveştile. "Erau mii de oameni, din toată ţara, toţi veniţi aici pentru Sfân­tă! Eram aşa de bucuroasă să-i găzduim... În curtea asta era plin de oameni veniţi la masluri, la rugă­ciuni. Îi culcam şi câte cinci în oda­ie, mulţi dormeau afară, în că­ruţe, sau aici, pe prispă, vara, când era cald... Ţin min­te două femei mai în vârstă, două doamne care ve­neau pe jos, tocmai din Sineşti, din apropiere de Iaşi. În fiecare an le-am găz­duit la mine. 50 de kilo­metri pe jos, desculţe! Aveau încălţămintea în trais­tă. Mereu au fost pele­ri­naje, încă sunt şi azi. Am vă­zut oameni veniţi în că­ru­cioare, oameni cu boli şi ne­cazuri mari, le-am as­cul­tat poveştile până noap­tea târziu. Dar şi mai mulţi veneau să mulţumească, pentru lucruri doar de ei ştiute..."
Aşezată în pridvor, privind grădina ce sta să înflorească, abu­rită uşor de verdele primă­ve­rii, Olga Duminică îmi vorbeşte cu glas tremurat despre pute­rea rugăciunii, aşa cum a simţit-o ea, în faţa Icoanei Sfintei de la Trifeşti. Despre cum şi-a găsit împăcarea, după doar o singură rugă disperată, acum 17 ani, atunci când sora ei s-a sinucis şi-a simţit că-şi pierde minţile şi toată credinţa. Îmi spune cu la­crimi în ochi despre felul în care trebuie "să vorbeşti" cu Maica, di­rect, să-i spui ce te doare, cu toată fiinţa. "Mă duc şi mă rog ca şi cum ar fi mama mea. Nu am o rugăciune anume, merg şi-i spun ce mă doare, ce mă frământă. Îi privesc chipul, mă uit în ochii ei, mângâi sticla... E a mea, Măicuţa mea. Îi văd chi­pul în faţa ochilor mereu, în gând, orice aş face, oriunde m-aş duce. O simt lângă sufletul meu, mă atrage ca un magnet, simt cum mă încălzeşte şi mă pătrunde o forţă care-mi zice că-i bine ce fac, şi să mă mai rog, ceva ce-mi dă încredere tot timpul... E aici, cu noi, e Sfânta noastră. Eu am un lucru: nu pot să mă rog în gând. Buzele mele se mişcă. Orice pot să citesc în gând, doar am fost profesoară de română şi-am citit atâtea cărţi, dar când e vorba de rugă­ciune, nu pot. Nu ştiu, nu pot! Rugăciunile trebuie să le şop­tesc, să aud fiecare cu­vânt, să-mi ţin mintea trează... Da, să-mi aud cuvin­tele. Prin răsuflarea mea pot fi atentă cum fiecare cuvânt se duce spre Dânsa... Ăsta e rostul cel mare al icoa­nei de la Tri­feşti", îmi spune Olga Duminică: limpezirea minţii şi a sufletului. Alungă gândul întu­ne­cat, dezleagă certurile şi-i împacă pe cei învrăjbiţi. Sute şi sute de cazuri sunt menţionate, cu date, în istoricul parohiei, încrâncenări care, prin închinare la Sfânta, s-au re­zolvat. S-a stins vrajba şi dezbi­narea dintre soţi, rude, fraţi, s-a închis judecata, s-a evitat divorţul, s-au descoperit pagubele şi pe vino­vaţi, s-a recu­nos­cut vina şi s-au împăcat oamenii. Maica Sfântă este o judecătoare a tu­tu­ror, îi ţine pe oameni înfrăţiţi. "Credincioşii nu pot trăi fără ea, căci li s-ar risipi gândurile. La asta ajută cel mai mult icoana noas­tră: îţi dă gândul cel bun".

Un vis împlinit

Şi-ncepe să se audă frea­măt... Uliţele Trifeştiului sunt pline de oameni. Cum de au apărut, în nici jumătate de ceas, cât vorbisem cu Olga Dumi­nică? Ieşim în uliţa mare şi păşim stingheriţi, printre femei tăcute şi scunde. "Vine Sfân­ta!", zice una dintre ele, strângând în palmă un mă­nunchi de lumânări subţiri. O cheamă Elena Ciobanu, poartă o broboadă neagră pes­te o căciulă roşie şi-i zice icoanei, cu sfiiciune, "Apă­ră­toarea noastră", făcându-şi cruce de fiecare dată când îi rosteşte numele. Îi e înda­torată, şi ea, icoanei. N-are cum să uite maslul când s-a rugat pentru fiul ei bolnav, cu-un cheag de sân­ge pe creier, căruia medicii i-au spus că nu mai au ce să-i facă, şi atunci ea a alergat la icoană şi i-a spus plângând, atingând-o cu pal­mele: "Maică a Domnului, aşa cum ai plâns sub crucea unde era Fiul, aşa plâng şi eu la Dumnea­voastră, să-mi scoateţi copilu' meu din boală!" N-are cum să uite, căci copilul ei e acum bărbat zdra­văn şi, uite, păşeşte alături de ea, pe drumul către biserică.
Acum e ia­răşi maslu, cu două săptămâni înain­te de Înviere, şi în biserică s-au adunat deja zeci de oameni. Trei preoţi, în veşminte purpurii, stau înaintea credincioşilor şi le vorbesc despre Maica Domnului, cu braţele ri­dicate spre cer. Unul e fostul paroh al bisericii, Gheorghe Miron. Ceilalţi doi, Laurenţiu Segneanu şi Florin Ţuscanu, sunt atât de mândri şi înflăcăraţi că slu­jesc în biserica asta, de nu le-ajung vorbele să-şi ex­prime recunoştinţa. Şi sunt convinşi că, în foarte scurt timp, Trifeştiul va ajunge unul din cele mai renumite locuri de pe­lerinaj din România. Părintele Ţus­canu a fost multă vreme protopop al Roma­nu­lui, hirotonit cu funcţie înal­tă, dar a renunţat la tot ca să vină în Trifeşti, gest care le-a părut tuturor orăşe­ni­lor o nebunie. Dar el şi-a văzut via­ţa împlinită. Binecu­vântarea Epis­copului i-a părut preo­tului Ţuscanu un semn divin, aproa­pe un miracol. "Când eram copil, mama mă adu­cea la biserica asta, de la Roman, pe jos. Mă ţinea de mână şi urcam amândoi pe Jido­vină, în genunchi... Aveam vreo zece ani. Habar n-aveam ce vreau de la viaţă, dar urcam la Sfânta, şi mama cădea la icoană şi-o ruga cu la­crimi să ne ajute, să ajung şi eu preot. Asta îşi dorea. Eram atât de săraci, tatăl meu fusese deţinut politic, condam­nat 20 de ani pentru crimă împotriva orân­duirii sociale, a stat în aceeaşi celulă cu Nicolae Stein­hardt şi pă­rintele Mina Dobzeu, a văzut cu ochii lui celebrul botez al monahului de la Rohia. După moartea lui, mama s-a îmbolnăvit de cancer şi sin­gu­ra nădejde i-a rămas la Sfânta, ocrotitoarea mame­lor şi a co­piilor... Urcam dealul, mereu în genunchi, şi ea se ruga atât de fierbinte, cum n-am văzut pe altci­neva... Cinci ani s-a luptat cu cancerul şi-n fiecare zi îmi zicea: «Lasă, o să duc boala asta până când te-oi vedea cu veşminte!... » Aşa a fost. A murit la numai câteva zile după ce m-a văzut, cu ochii ei, hi­rotonit în biserică. Aşa că eu sunt astăzi aici ca rod al rugăciunilor ei. Şi Doamne, cât mă bucur!... "

Maica se întoarce acasă!

Pe tot timpul maslului, vreme de două ore, toţi oamenii din biserică aveau să stea îngenuncheaţi. Sunt slujbe tari, la Trifeşti, de vindecări de boli şi dezlegări de blesteme. Preoţii îşi întind patrafirele peste spinările încovoiate şi citesc molifte ameţitoa­re. Veşmintele lor roşii acoperă norodul, care nici nu răsuflă, om lângă om, uniţi prin atingere într-o sin­gură făptură. N-aş rezista să stau atât în genunchi, îmi spun mereu, uitându-mă la ţărăncile acelea ne­clin­tite, ce parcă s-au lepădat de sine, înlemnite în credinţa lor. Tacu Veronica, femeia ce vinde lumâ­nări, îmi zice că mulţi sunt străini, îi ştie după chip, cum ar fi acel poet pe nume Laurenţiu, care vine me­reu de la Roman pe jos, rugându-se pe drum încon­tinuu; opreşte părintele maşina şi-l roagă să urce, dar el nu vrea, zicând că "aşa-i mult mai mare bucuria" întâlnirii cu Sfânta. Şi sunt şi alţii, mereu vin alţii, tot mai mulţi... E-atât de puternică credinţa, o simţi din încordarea oame­nilor ce-şi lipesc frunţile de po­deaua bisericii, din nădu­şeala de pe frunţile preoţilor care citesc necontenit zeci şi zeci de acatiste la rând, te înfiori auzind cum părinţii iau asupra lor păcatele atâtor oameni, care le-au pus în palme, scrise pe foi de hârtie, speranţele. Părintele Gheorghe Mi­ron iese pu­ţin din sobor, să-şi tragă su­fletul. E prea mare apăsarea, povara ros­ti­rii atâtor necazuri. Se aşează oftând lângă mine, în strană, şi-mi zice şoptit că miraco­lele Sfintei din Trifeşti, nu au şir. Prin rugăciune la Sfânta s-au descoperit hoţi ce se tem şi azi de icoană, mai ceva decât de poliţie, s-au re­cu­perat bani de la oameni ce nu-şi ţinuseră promisiunea, arătându-li-se în vise sau aie­vea, făcându-i pe nelegiuiţi să vină şi să-şi ceară iertare sau să se predea singuri poliţiei. S-au împăcat soţi, veniţi cu duşmănie, în aceeaşi zi, fără să ştie unul de altul, să plătească slujbe pentru câştigarea divor­ţului, însă s-au întâlnit chiar aici, în biserică, şi Maica Dom­­nului le-a mişcat sufletele şi i-a unit din nou... Şi, pe mă­sură ce-mi povesteşte toate astea, chi­purile oame­nilor îngenuncheaţi încep să se întoarcă spre uşă.Un murmur stins străbate mulţimea, iar preo­ţii merg grăbiţi spre ieşire. Rămâne doar dascălul Ci­prian, cântând necontenit, undeva în dreapta alta­ru­lui, împreună cu câţiva bătrâni, parcă mai înflăcărat, mai emoţionat decât înainte. Ieşim în lumină. Câţiva cre­dincioşi smeriţi scot dintr-o maşină, cu o grijă ne­omenească, icoana învelită într-un pluş cafeniu. Preotul băcăuan Mihai Beicu îi supraveghează cu grijă, încercând să ajute, punând din când în când mâna pe Ea, ca şi cum ar voi să-i încurajeze. "Con­tinuu au venit oameni din tot oraşul, în fie­care zi, mii şi mii. O iubeşte tot Bacăul!". Părintele Seg­neanu îi dă jos acoperământul, şi-atunci o văd, şi eu, mai strălucitoare decât în poveştile pe care le-am au­zit, luminând, efectiv, în mâinile lor, în veşmântul ei de argint şi de aur; Maica în braţe cu pruncul Sfânt, amândoi cu chipurile încă limpezi şi atât de tulbu­ră­toare încât, fără să vreau, îngenunchez, şi eu, şi îmi fac cruce. Icoana sfântă s-a întors la Trifeşti! Coinci­denţă sau nu, chiar în clipa aceea, din tăpşa­nul de nori cenuşii de deasupra satului, a ieşit prima rază de soare.

"Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!... "

Înfăţişând-o mulţimii, cu amândouă braţele, pă­rin­ţii intră în biserică! Ca la un semn, poporul se strânge în mijloc, suflet lângă suflet, într-un şir lung până la altar, întorcându-se cu trupu­rile spre intrare. Preoţii ridică icoana şi-ncep să păşească, purtând-o pe deasu­pra capetelor plecate. Patru copii-diaconi, cu chipuri feciorelnice şi îmbrăcaţi în odăjdii de aur, flanchează alaiul, doi de o parte, doi de cealaltă - ţi­nând lumânări aprinse în mâini. Şi-atunci, deodată, în­­treaga biserică porneşte să cânte, într-un singur glas: "Ca să strigăm ţie: Bucu­ră-te Mireasă, puru­rea fecioară!..." Du­pă rânduieli vechi de când lu­mea, oame­nii cântă, şi-n ochii lor văd lacrimi de fe­ri­­cire şi re­cunoştinţă. Ridică bra­ţele, fie­care pe rând, ca să atingă fe­re­cătura stră­luci­toare, mân­gâind-o, şi-n aceste atin­­geri simţi toată nădejdea că aşteptările li se vor împlini, că se vor tămădui prin aceste atingeri, că de aceea au ve­nit aici şi că vor mai veni, până la sfârşitul timpu­lui... Cu fală, preoţii din Trifeşti aşează icoana la locul ei, iar ea iradiază de parcă ar fi vie, lumi­nând în­treaga biserică.Cu toţi ochii aţin­­tiţi spre ea, lu­mea cân­tă, cântă mereu: "Bu­cu­ră-te!... Bu­cură-te, Mireasă, pu­ru­rea fe­cioa­ră!..."
Sfânta din Trifeşti are chip trist. Ochii ei, nefiresc de mari, învăluie depăr­tările c-o nesfâr­şi­tă melancolie, presimţind, parcă, gol­­­gota Fiului ei. În celebra sa inventariere a icoanelor fă­că­toa­re de minuni din România, Epis­co­pul Melchi­sedec Ştefănescu o aşea­ză la loc de cinste în lista ce­lor cincisprezece "Maici care plâng", singurele icoane recu­nos­­cute ofi­cial de Biserică, drept "fă­cătoare de minuni". Dintre acestea, Maica Trifeştiului e sin­gura care nu se află azi în mari şi bogate mânăstiri voie­vodale, ră­mânând, mai depar­te, într-o bi­serică de sat, mult prea puţin cu­noscută. Credinţa şi iubi­rea oa­menilor au ţinut-o aici. Aşa cum aveau să-mi spună credincio­şii la sfârşitul Sfântului Maslu, "Ea este Mama noastră. Apără­toa­rea noastră. Nu ne lăsăm de Mai­ca Domnului, până ce om muri...".