AȘA M-AM VINDECAT

Florentin Popa
O șansă la viață

Uneori suntem nevoiți să ne confruntăm cu marile drame ale celor dragi. Să facem față unor situații fără speranță și să luăm de­cizii care pot face diferența între viață și moarte. În unele cazuri, disperarea ne duce pe căi greșite. Alteori, pe drumul cel bun. Povestea care urmează este ade­vă­rată. Povestea mamei mele, care a trecut, cu bine, printr-o mare încercare. Cu multă încredere și opti­mism. Dar și cu potop de rugăciuni înălțate spre cer.

Un verdict nemilos

Totul a început în 2005. Analizele mamei pentru ope­rația de cataractă au dezvăluit un fapt îngri­jorător: valorile sanguine pentru testul de coa­gulare au indicat suspiciunea de mielom multiplu - o formă de cancer al sângelui. Imediat, a primit și trimiterea către ser­vi­ciul Hematologie. Teme­rea cea mare avea să se con­firme în curând, în urma altor multe analize de specia­litate. Medicul la care apelasem inițial m-a chemat separat și mi-a spus: "Doamna Popa are mielom multiplu în stadiul I B. Nu vă speriați, e o boa­lă cu evo­luție lentă. La vârsta dumne­aei, cu o medicație adecvată, dacă răspunde bine la tratament, o mai duce 5-6 ani". Am rămas fără aer. Nu pu­team nici măcar să mă revolt. A­tunci am înțeles ce înseamnă cu ade­vărat cancerul și ce simt bolnavii care primesc o astfel de "sentință". Am pri­mit o rețetă și i-am cumpărat mamei de la farmacie un medicament scump. Ajuns acasă, i-am citit prospectul. O singură indicație terapeutică și două pagini de contraindicații și efecte ad­verse. În mod ironic, parcă, pe ultimul rând scria: "Foarte rar, moarte su­bită". Am pus prospectul la loc în ambalaj și am aruncat medicamentul la coșul de gunoi.

La luptă, cu optimism!

Am fost sincer cu mama - o femeie luptătoare, puternică, o optimistă incurabilă, de altfel - și i-am explicat diagnosticul. Îi datoram acest lucru; nu-i place să fie mințită. Pusă în fața crudului adevăr, mi-a răspuns ușor amuzată: "Mamă, la vârsta mea, ar fi păcat să mor sănătoasă. Lasă, c-o scoatem noi la capăt. Am încredere totală în tine. Acum să văd eu cât de mult te pricepi la leacuri din plante!". În aceeași zi, am început lupta. Lupta cu boala hidoasă care voia s-o răpească pe mama de lângă mine. În arhiva electro­nică a Formulei AS n-am găsit nicio rețetă care să-mi dea mari speranțe, iar căutările febrile pe internet nu mi-au fost de folos. Atât de mult am citit despre aceas­tă afecțiune, încât aș putea să-mi dau doctoratul în domeniu. Degeaba, însă! Disperat, i-am sunat pe toți terapeuții cunoscuți, despre care ați citit în paginile revistei. Gheorghe Motorca mi-a trimis un colet mare, plin cu plante medicinale și extracte din plante, iar profesorul Vasile Andrițoiu i-a conceput mamei un regim alimentar strict, compus din produse ale stupu­lui, care să-i îmbunătățească parametrii sanguini ce-o luaseră razna. Și a funcționat. După trei luni, analizele erau mult mai bune. Boala regresa. Același medic care-mi dăduse veștile proaste îmi aducea acum bu­curie. Concentrat pe valorile analizelor, mi-a spus: "Văd că medicamentul își face efectul. Chiar nu mă așteptam la așa rezultate bune! Să continue trata­mentul încă trei luni și mai vedem"...
Eram pe calea cea bună, dar îmi lipsea omul călău­zitor. Eram dezamăgit de lipsa totală de comunicare dintre medic și pacient; abia apucam să discut cu doc­torul 2-3 minute, după ce așteptam și câte 3-4 ore pe ho­lurile spitalului, alături de alte zeci de oameni bol­navi... Așa că am căutat alt medic, mai dedicat. Și din nou am avut noroc! Am dat de un suflet de aur: dr. Mihaela Tevet - medic hematolog, o gălățeancă de-a mea, care a îngrijit-o pe mama în mod exemplar și care nu s-a opus nicio clipă tratamentului naturist. Încă de la început i-am spus, fără rezerve, că-i voi ad­ministra și tratamente naturale, dar n-a avut obiec­ții. "Orice tratament e bun, atât timp cât aduce bene­ficii pacientului!" Au trecut câteva luni bune, timp în care mama a urmat tratamentul alopat, în paralel cu cel natural. Într-o zi, am însoțit-o la spital și am vorbit cu doctorița ei. "Nu știu ce-i dai mamei, dar dă-i în con­tinuare. Nu am niciun bolnav în secție cu rezultate atât de bune! Le-aș spune și celorlalți pacienți, dar n-am dreptul să recomand terapii alternative - risc să fiu exclusă din Colegiul Medicilor."

Când boala își arată colții

Tratamentul a mers minunat, până la Postul Mare, când mama a întrerupt regimul alimentar (trebuia să bea zilnic supă nesărată din carne de vițel, pentru aport de albumină hidrosolubilă). Foarte credincioasă de fel, nu a obținut dezlegare de la duhovnic, cu toate că știa foarte bine de ce boală suferă. După o lună de post, ajunsese o umbră. Avea stări de leșin, nu mai ve­dea bine, se simțea tot mai rău... Nu mai avea putere nici să iasă din casă. Treceam zilnic pe la ea să-i fac cumpărăturile și s-o ajut. Urma vizita lunară la spital. Când și-a refăcut ana­lizele, dezastru! VSH = 138, pro­teina C reactivă (PCR) = 77, albumine scăzute, globu­line mult peste limită! Practic, toți parametrii erau dereglați, iar mielomul multiplu avansase la gradul II B! Tratamentul alopat instituit de urgență (Dexame­tazonă și Velcade) n-a adus mari îmbună­tățiri.

O minune numită vâsc

Mi-am reluat căutările. În arhiva de ziare de-acasă am găsit un interviu mai vechi, cu dr. Eduard Țogo­reanu (făcut chiar de mine!), în care dânsul afirma că extractul de vâsc - Isorel, la acea vreme - are efecte benefice în mielomul multiplu. L-am contactat ime­diat și peste câteva zile țineam strâns în mână cutia cu cele opt fiole cu speranță lichidă. După primele trei injecții, rezultatele au fost peste măsura așteptărilor: mama a început să se simtă mai bine, s-a întremat și s-a apucat de treburi prin casă. La următoarea vizită la medic, analizele i-au ieșit mult mai bune. Și, lună de lună, au continuat să se îmbunătățească. Până au ajuns într-un punct de echilibru. Apoi, aproape c-au rămas pe loc - diferențe infime, sutimi de unități se mai schim­bau în coloanele de analize. Cum venea de la spital, luam foile de observație și buletinele de analize și le comparam cu cele vechi. Căutam să nu ajungă niciodată la dereglări prea mari, care să fie greu de corectat. Orice analiză hașurată, care indica valori mai mari sau mai mici față de cele de referință, era un semnal de alarmă.
În 2012, d-na dr. Mihaela Tevet i-a completat tra­tamentul alopat. M-a întrebat dacă pot susține finan­ciar un tratament "de ultimă generație" pentru mie­lomul multiplu, dar care încă nu a fost adus și la noi în țară. Am intrat pe internet și am căutat substanța activă de care-mi vorbise: Lenalidomide. Am găsit medicamentul Revlimid, dar m-am dezumflat imediat: un flacon cu 28 de comprimate costa 14.000 de dolari! Iar mama avea nevoie de 42 de comprimate lunar... (Viața e scumpă, oameni buni!) După îndelungi cău­tări și mari bătăi de cap, i-am procurat din India for­mula de care avea nevoie: aceeași substanță activă, dar medicamentul purta alt nume: Lenalid. Iar un fla­con cu 30 de comprimate costa 160 de dolari! A luat aceste pastile timp de doi ani - mai mult nu este in­dicat, deoarece pot apărea tumori pe organele interne. Și i-a mers bine.

Bilanțul bucuriei

Anul acesta, mama împlinește 75 de ani și se simte excelent. Acum nu este acasă - e plecată de vreo săp­tă­mână la Galați, să facă pomeni pentru cei duși în Lumea Drepților, de Paștele Blajinilor. Au trecut mai bine de zece ani de la diagnos­ti­ca­rea bolii, opt ani de când urmează tratamentul cu extract de vâsc și șapte luni de când nu a mai fost la spital, pentru că nu mai are nevoie de tratament alopat! Se știe că mie­lomul multiplu nu se vindecă. Niciodată! Însă evoluția bolii poa­te fi uneori stopată - ceea ce s-a întâmplat și în cazul mamei.
"Boala este în platou", mi-a spus d-na dr. Mihaela Tevet. "De acum, trebuie să vină la control din șase în șase luni, pentru a de­pista din timp o eventuală reci­divă." Ceea ce sper să nu se mai întâmple vreo­dată. Sincer să fiu, nu știu cui datorez această mi­nune. În fond, nici nu contează, atât timp cât mama este în viață. Cei care m-au ajutat pe acest drum lung și ane­voios știu că recu­noș­tința mea nu e cu măsură. Și nu cu bani îi pot răsplăti, ci cu gânduri bune și cu rugă­ciuni izvorâte din suflet. Pentru că binele lor mi-a um­plut sufletul de o bucurie ce acum se revarsă...

În loc de epilog

Oameni buni, v-am scris povestea mamei, ca să vă fie pildă în fața bolii. Să nu vă lăsați îngenuncheați sub povara unui diagnostic. Să nu vă pierdeți speranța în fața perspectivelor sumbre ale medicilor. Să nu vă temeți de moarte, mai mult decât iubiți viața. Să lup­tați mereu - cu boala, cu propriile gânduri negre și cu pesimismul celor din jur; nimeni altcineva nu o poate face mai bine ca voi! Încercați orice variantă, pentru a vă redobândi sănătatea - nu se știe niciodată ce leac vă poate salva. Și nu uitați să vă bucurați de fiecare răsărit de soare și să-I mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate clipele minunate pe care le-ați trăit și pe care le mai aveți de trăit! Viața e cel mai mare dar care v-a fost dat! Prețuiți-l!

***

Te iubesc, mamă! Să fii sănătoasă și fericită! Să rămâi cât mai mult timp în viața mea, pentru că încă am mare nevoie de tine! Ignoră firele de păr alb care mi-au apărut de curând; încă sunt copilul tău! Și-ți datorez mai mult decât îți poți închipui!