- S-a născut dincolo de Prut, într-un sătuc liniştit, dar vocea ei, de-o limpezime uluitoare, a purtat-o prin lumea largă. Azi, Anişoara Cebotari, aşa cum o alintă moldovenii ei dragi, trăieşte la Bucureşti. Şi-a făcut debutul pe scena Operei Naţionale, iar specialiştii o consideră una din cele mai promiţătoare soliste ale generaţiei tinere -
"Concert" la Patriarhie
- Ana, numele tău îmi aminteşte de cel al marii soprane basarabence a secolului trecut, Maria Cebotari. Nu mă pot abţine să nu te întreb: eşti cumva rudă cu ea?
- De multe ori am fost întrebată dacă există vreo legătură de rudenie între noi. E doar o coincidenţă frumoasă, iar faptul că suntem din aceeaşi zonă şi purtăm acelaşi nume mă face mândră şi totodată responsabilă. Când eram mică, profesoara mea de muzică mi-a adus un timbru poştal cu chipul Mariei Cebotari şi mi-a zis: "Ai toate şansele să-i urmezi drumul!". Pe atunci, nu aveam cum să înţeleg importanţa acelor cuvinte. Lumea mea se reducea la lumea satului în care m-am născut, Vatici, din raionul Orhei, şi la a celui în care mergeam la şcoală, Tabăra. Tot ce ştiam e că-mi place la nebunie să cânt. Iar părinţii mei, deşi oameni simpli, au simţit darul meu muzical şi l-au încurajat. Mi-au spus că la un an şi opt luni fredonam deja melodii de la radio. Au şi păstrat o înregistrare făcută atunci, pe o casetă audio.
- Ai fost deci un copil foarte precoce...
- Da, se pare că m-am dezvoltat foarte repede, aveam şi o uşurinţă extraordinară de a învăţa versuri, le reţineam aproape instant. Şi am avut şi norocul unor părinţi foarte înţelegători, care nu doar că nu mi-au impus să fac altceva, dar erau chiar mândri că au un copil înzestrat. Propunerea de a face muzică a venit de la naşa mea de botez, doamna Raisa Bîrnaz, cunoscută interpretă din Basarabia, care formase la şcoala din satul Tabăra câteva clase cu profil muzical. După vreo trei ani de navetă, părinţii s-au hotărât să se mute, să-mi fie mie mai uşor. Au ridicat o altă gospodărie, dar după nici trei ani, când totul era gata, am plecat mai departe la studii.
- A fost dorinţa părinţilor tăi să urmezi o şcoală mai bună?
- A fost o întâmplare rânduită de Sus, sunt sigură. Mergeam frecvent cu doamna Raisa Bîrnaz la diverse concursuri, de unde veneam acasă cu premii importante. Într-o bună zi am ajuns la un concurs în Bucureşti. Nu atât premiul pe care l-am luat, cât ce s-a întâmplat după concurs mi-a schimbat radical traiectoria. Toţi concurenţii au fost invitaţi la Patriarhia Română, unde eram aşteptaţi de Preafericitul Teoctist. După ce Părintele Patriarh şi-a încheiat cuvântarea în Aula Patriarhiei, doamna Raisa a avut un moment de iluminare, că doar Dumnezeu lucrează prin oameni. Mi-a făcut semn să urc pe scenă, iar eu, pur şi simplu, am ştiut ce trebuie să fac. Am început să cânt cu toată dăruirea "Tatăl Nostru", de Anton Pann. Îmi amintesc momentul ăla, de parcă timpul ar fi stat atunci în loc. S-au ridicat toţi în picioare, inclusiv organizatorii, emoţionaţi şi uimiţi. Nu ştiau ce e cu mine pe scenă, dacă momentul a fost regizat sau nu. Preafericitul, care se oprise din drum să asculte, s-a întors şi m-a binecuvântat. A zis: "Ferice de părinţii care ţi-au dat viaţă, o să mai auzim de tine!" Apoi, un reprezentant de la Preşedinţia României mi-a luat datele de contact, iar peste un an m-am trezit la poartă cu o maşină venită să mă ducă la Bucureşti, să fac studiile. Primisem o bursă oficială din partea statului român.
- A fost şansa ta. Câţi ani aveai atunci, Ana?
- Aveam doar 11 ani. Aşa că ai mei au considerat că ar fi prudent să fac un an pregătitor la Chişinău, la liceul de muzică, să recuperez anumite materii de specialitate, dar şi ca să mă obişnuiesc treptat cu depărtarea de casă. Eu, fiind singură la părinţi, am fost tare mămoasă. Îmi amintesc că după ce pleca mama din vizită, de la Chişinău, plângeam ore în şir. Sigur că, în timp, m-am adaptat, fiindcă sunt puternică din fire. Dar la 13 ani, câţi aveam eu când am venit în Bucureşti, încă mai ai nevoie de suportul părinţilor, încă mai simţi nevoia să le povesteşti tot ce ţi se întâmplă la şcoală. Am avut însă şi aici îngeri păzitori. Chiar în anul în care am început studiile la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti" din Bucureşti, am fost adoptată ca solistă în corul de copii şi tineret "Symbol", dirijat de profesorul Jean Lupu. O familie frumoasă, cu care am cutreierat toată Europa şi care mi-a oferit dragostea şi sprijinul moral de care aveam nevoie.
- Te-ai adaptat greu la viaţa de metropolă?
- Dorul de casă era mare, dar odată cu mine, au venit la studii şi două prietene foarte bune din Basarabia, cu care am împărţit camera de cămin. Când ne era greu, ne plângeam una alteia. Ne ajutam cum puteam. Au fost multe sacrificii şi din partea mea, dar şi din partea alor mei. După ce am mai crescut puţin, mama a plecat să muncească în Italia. Datorită ei sunt eu acum bucureşteancă, fiindcă, muncind din greu, a reuşit să strângă nişte bănuţi şi să investească într-un apartament. Şi m-a scutit pe mine de plătit chirie. Dar toţi anii petrecuţi departe de casă au lăsat urme în căsnicia părinţilor mei. Tata a rămas în Basarabia. Iar eu, care îi iubesc şi-i înţeleg pe amândoi, visez ca într-o zi să am o casă mare, în care să-i aduc aproape de mine pe amândoi.
"Moştenesc vocea de la basarabenii mei"
- Deşi am jucat în mai multe spectacole de operă studenţeşti şi într-o operă pentru copii, adevăratul debut a fost anul acesta, cu "Falstaff", de Giuseppe Verdi. Am avut norocul să lucrez cu unul dintre cei mai mari regizori de operă din lume, Graham Vick, care m-a ajutat să mă descopăr şi chiar să mă depăşesc. După ce am terminat Conservatorul la Bucureşti, am avut un moment de debusolare, îmi plăcea opera, dar lucrurile nu s-au prea legat în direcţia aia. Am continuat, totuşi, să mă pregătesc constant, mergând la mai multe masterclass-uri. Dar am cochetat şi cu opereta şi musicalul, pentru că mă interesează un public mai larg. Vreau să ajung la inima oamenilor, să trezesc în ei ceva cu darul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Din dragostea mea pentru tot ce-i autentic românesc a luat naştere proiectul Lie, ciocârlie, în care am
- Ana, ce faci să-ţi ţii vocea în formă? E vreun ritual special?
- În cântat e ca în sport, dacă nu te antrenezi în fiecare zi sau faci vreo pauză mai mare, nu mai ai aceleaşi performanţe. Antrenament înseamnă gimnastică, exerciţii de respiraţie, vocalize. E necesar să ai o condiţie fizică bună, pentru respiraţie, pentru muşchii care susţin coloana de aer. Sunt exerciţii specifice. Ca să nu mai vorbim că sportul îţi dă şi o stare psihică bună. Cum simt că m-am relaxat un pic prea tare, reintru singură în "cantonament".
- La concertele tale cu "Lie, ciorcârlie", ai apărut în nişte rochii superbe. Cine ţi le-a făcut?
- Modelele le-am conceput împreună cu Adriana Carabis, mama unei prietene, dar broderiile sunt făcute la atelierul "Demetria la Blouse Roumaine", peste care am dat din întâmplare. Mai am şi două rochii croite de cunoscuta actriţă Tania Popa, tot basarabeancă, şi ea. E pasionată de rochii şi le face foarte bine.
"Oraşul m-a furat, mi-a slăbit credinţa"
- Te-am ascultat în câteva înregistrări. Ai o voce plină de căldură. E moştenire de familie?
- Cred că o moştenesc de la toţi basarabenii mei. Acolo, acasă, există parcă ceva special, aproape toţi oamenii au voce sau un alt dar ascuns. E risipă de talent pe fiecare metru pătrat. Bunica Ana, din partea mamei, cânta extraordinar. În fiecare seară când se întorcea de la muncile câmpului, se puneau toţi ai casei pe lijancă (cuptor) şi o ascultau. Tata are şi el o voce de bariton, foarte frumoasă şi plină. Îi plăcea să ne cânte la sărbători cântece bisericeşti. Nici mama nu se lasă mai prejos, dar îmi povestea că sora ei avea o voce cu totul deosebită. Din păcate, viaţa ei a fost foarte scurtă şi dramatică. S-a îmbolnăvit de epilepsie, iar boala a fost urmată de o serie de drame personale. Odată cu talentul, pe care îmi place să cred că-l moştenesc puţin şi de la ea, m-am ales şi cu un frăţior, la care ţin foarte mult. Fiindcă, după moartea surorii, mama l-a luat pe verişorul meu în familia noastră. De asta zic, faptul că dintre toţi cei din familie doar eu am mers pe acest drum a venit de la Dumnezeu. Toţi au fost înzestraţi, dar doar eu am avut norocul să-mi înmulţesc talanţii. Ba mai mult, când cânt, simt că ceea ce reuşesc să transmit prin voce nu-mi aparţine, e o încărcătură emoţională care vine de departe, probabil de la strămoşii mei. Unii studiază mult ca să ajungă să transmită emoţie. La mine a venit firesc. Şi nu pot decât să mă bucur când cineva îmi spune că ceea ce cânt l-a atins undeva, adânc, în suflet.
- Basarabenii au o căldură aparte, nu doar când vine vorba de talente. Cum îţi explici?
- Se prea poate să vină din credinţa lor în Dumnezeu, care e autentică. În Basarabia, oamenii cred şi nu-şi pun întrebări. Ceea ce mi se pare foarte sănătos sufleteşte. Nu fac filosofii. Au moştenit credinţa din moşi strămoşi şi le-a intrat în sânge, nu se pot desprinde de ea. Şi cred că am moştenit şi eu firescul ăsta al credinţei. Îmi amintesc cum ne puneam toată familia în faţa icoanei, când eram mică, iar eu, cu emoţie în glas, citeam Paraclisul Maicii Domnului. Nu înţelegeam tot ce citeam, dar simţeam în felul meu că Dumnezeu există. Şi faptul că am crescut la ţară, în natura aia frumoasă, m-a făcut să înţeleg că armonia asta care mă înconjoară nu poate avea decât sursă divină. Oraşul m-a furat, mi-a slăbit credinţa, trebuie să fii foarte tare ca să poţi rezista ispitelor care te înconjoară la tot pasul. E multă superficialitate în jur care pune stăpânire pe tine, iar legăturile dintre oameni sunt întrerupte de măşti.
- Se spune că basarabencele fură foarte uşor inimile bărbaţilor. Ce faceţi, de-i cuceriţi aşa uşor pe români?
- Ai simţit că felul ăsta de a-ţi pune sufletul pe tavă e nepotrivit aici, în Bucureşti?
- La început, când am ajuns în Capitală, mi se spunea des că sunt prea naivă. Încet, încet, am învăţat să mă protejez, să ţin în frâu anumite sentimente. Dar nu mă pot rupe prea mult de natura mea. Mă deschid atunci când mă simt în siguranţă, iar cei care m-au cunoscut aşa cum sunt au apreciat acest lucru. Mă uit şi la prietenele mele, basarabence, îmi seamănă, se implică, sunt familiste, dau tot când iubesc. Nu mi se pare un lucru rău, ba din contră.
- Tu eşti îndrăgostită? Te gândeşti şi tu să întemeiezi o familie?
- Ca orice moldoveancă bine educată, am un cult al familiei şi al căsătoriei. (râde). Ador copiii şi sunt convinsă că nu vor fi o piedică în cariera muzicală. Însă, deocamdată, am doar o dragoste, muzica. Faptul că am crescut mai mult singură m-a făcut foarte independentă şi foarte luptătoare, şi asta îi sperie uneori pe bărbaţi. Deşi am şi eu partea mea de sensibilitate şi vulnerabilitate şi o nevoie uriaşă de afecţiune. Dar ei n-au curajul, iar eu nu prea mă las din prima...
- Te mai întorci acasă, în Basarabia? Te mai cuprind nostalgiile?
Fotografii din arhiva artistei
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
