IRINA BAIANŢ - "Prefer să beau o cafea dintr-o cană de porţelan, decât dintr-un pahar de carton"

- La doar 25 de ani, are un palmares fabulos, îmbinând, cu talent şi dăruire egale, opera, opereta, musicalul şi apariţiile pe scenele internaţionale. Cum poţi deveni, încă de la anii adolescenţei, Maestru, trăgând cortina peste culorile lumii, am încercat să aflăm din dialogul pe care vi-l prezentăm -

Despre perfecţiune

- Performanţa ta echivalează cu un titlu de campion mondial. Cum ai asemenea performanţe, la doar 25 de ani?

- Întotdeauna am fost un spirit perfecţionist. Am considerat că e de datoria mea să încerc să-mi de­păşesc limitele, să mă îmbunătăţesc din toate punc­tele de vedere, pornind de la bagajul cul­tural, care trebuie mereu extins, trecând prin profesionalismul impus de carieră şi ajungând la genul de om care mi-ar plăcea să fiu şi care se reflectă în tipul de relaţie pe care o am cu persoanele din jurul meu şi cu Dumnezeu. Există şi un însă! La un moment dat, stăteam de vorbă cu profe­sorul meu de canto şi dânsul mi-a spus: "Ai mare grijă ca perfecţionismul tău să nu devină o ob­sesie, să nu se transforme într-un defect." Într-adevăr, există riscul să exa­gerezi în aceas­tă cău­tare a per­fecţiunii şi să nu te mai bucuri de ceea ce faci. Aşa că am grijă să mă su­pra­veghez, ca nu cumva să alunec pe panta asta.

- Perfecţionismul face casă bună cu re­laxa­rea?

- Regimul riguros de viaţă pe care-l duc nu mi se pare o povară. În niciun caz nu-l văd ca pe un efort! Tabloul nu e alcătuit doar din tuşe întu­necate. Exerciţiul continuu are şi o răs­plată. Te duce într-o zonă de maximă libertate artis­tică, unde nu trebuie şi nu poţi să mai controlezi nimic, un punct de relaxare, când laşi automat bucu­ria să te inunde şi apoi să inunde şi publicul. Cred că este o magie la mijloc. Un dar de la Dumnezeu, prin care să-i bucuri pe oameni şi să-i însufleţeşti. Scân­teia de divinitate pe care fiecare dintre noi o purtăm înăuntru trebuie lă­sată liberă, căci numai aşa actul artistic se poate desăvârşi.

- Perfecţionismul e mare consumator de ener­gie, com­bustibilul de bază al artiştilor. Cum îţi faci pli­nul?

- Marea mea sursă de energie o reprezintă cre­dinţa. Mama îmi spunea deseori, când eram micuţă: "Să crezi în ceea ce ţi se dă! Nimic din ceea ce ni se în­tâmplă nu e o coincidenţă." Nu spun că nu trebuie să lupţi şi să munceşti în viaţă, dar trebuie şi să crezi că drumul sau paşii "ţi se arată". Calea în viaţă e dincolo de controlul nostru, cu siguranţă că ea are un rost şi încă unul înălţător, chiar dacă uneori noi nu-l înţelegem. Aşa că eu cred: cred că Dumnezeu m-a aşezat pe acest drum şi că el îmi călăuzeşte paşii. Convingerea aceasta, certitudinea că niciodată nu sunt singură, că Dumnezeu e mereu alături de mine, îmi dă o energie fantastică. După fiecare apa­riţie de pe scenă, închid ochii şi-i mulţumesc Dom­nului că am izbutit din nou să fac oamenii să se bucu­re, că mi-am mai împlinit, cu un strop, menirea. În clipele acelea e aşa o pace în sufletul meu...!

Olimpică pe ţară la cântat

- Cum a început pasiunea asta a ta? Cine te-a pus "pe cale", cum îţi place să spui?

- Sunt bucureşteancă get-beget şi provin dintr-o familie în care nimeni nu a avut legătură cu muzica, la modul profesionist. Mama a fost kinetoterapeut şi tehnician biolog, la Institutul de Biologie din Bucureşti, iar tata a fost ingi­ner-şef în domeniul minier. În schimb, amândoi au fost mari iubitori de artă. La noi în casă se as­culta muzică de diverse genuri, existau cărţi şi albume de artă, pentru noi era ceva normal să mergem la teatru, la Operă, la Operetă, la concerte la Ateneu, la ex­poziţii de pictură sau sculp­tură... Iar eu am fost un copil destul de pre­coce. Am început să vor­besc şi să merg foarte de­vreme şi ai mei m-au tratat întot­deauna cu serio­zitate. În plus, şi mama, şi tata şi-au dorit să fac câte puţin din cât mai multe, să-mi descopăr de mică chemările. Aşa că m-au dat şi la balet, şi la dansuri sportive, şi la înot, şi la tenis, şi la engleză... La trei ani, când am început să fac balet, pro­fesoara mea a observat că am ureche mu­zicală şi-atunci i-a spus tatei c-ar fi păcat să nu urmez şi nişte cursuri de pian. Ba chiar i-a şi recomandat o profesoară. Şi-aşa am în­ceput să învăţ pianul. Şi mi-a plăcut foarte mult! Am continuat, timpul a trecut... La cinci ani şi jumătate am intrat în clasa de pre­şcolari de la Liceul de Muzică "George Enescu", din nou, anii au trecut, iar în clasa a XI, s-a produs un declic: mi-am dat seama că, deşi iubeam pianul, mi-ar fi plăcut totuşi să şi cânt. Şi-atunci s-a "în­tâmplat" şi minunea: am cunoscut-o pe doamna Liliana Dumitrache, celebra soprană, care s-a oferit să mă asculte şi care mi-a spus: "Măi, Irina, da' tu chiar ai talent! Studiind, ai putea să cânţi orice, dar sfatul meu este să încerci, mai întâi, opera. Căci solişti de operă nu se nasc pe toate drumurile, iar tu ai toate datele. Hai, încearcă un an de zile să vezi dacă-ţi place! Dar eu sunt sigură c-o să-ţi placă." Aşa am făcut saltul: în clasa a XII-a, m-am mutat de la secţia de pian la cea de canto clasic, asumându-mi riscul de a o porni de la zero, tocmai atunci, în acel an terminal! M-am pus pe studiat din răsputeri, am muncit enorm, dar am simţit tot timpul că eram pe drumul cel bun, fiindcă asimilam informaţiile cu mare repeziciune şi mult mai uşor decât ceilalţi. Şi-aşa, în nici un an de zile, am ajuns să fiu olimpică pe ţară! Ceea ce mi-a dat curajul să merg mai depar­te, la Conservator. O per­formanţă care mi-a permis după aceea să mă relaxez. Am ieşit din cetate. Am redeschis uşa către lume şi am început să mă văd iar cu prietenii, mi-am reluat obiceiul de a merge la con­certe, m-am lipit din nou de mama - stăteam de vor­bă, găteam împreună, râ­deam... - i-am vizitat mai des pe bunicii mei, pe ca­re i-am iubit enorm...

- Totuşi, ai închis repede "paranteza" de liber­tate. Din câte ştiu, ai debutat pe scenă fiind încă stu­dentă.

- În anul II de Conservator, am aflat de o audiţie la Operetă: se căuta Adela, din spectacolul "Lilia­cul". M-am dus şi eu şi, cu toate că a fost o com­petiţie acerbă - am fost vreo treizeci de concurente, dintre care, cele mai multe erau nume sonore, cu ca­riere solide în spate - am câştigat, pentru că m-am po­trivit cel mai bine cu viziunea regizorală a domnului Răzvan Ioan Dincă. Şi-atunci m-am pus iar cu burta pe carte! Ai drep­tate. Debutul în carieră a însemnat că va­canţa se încheiase. (râde)

- Ceva foloase ai tras?

- "Liliacul" s-a bucurat de mare suc­ces, a avut parte de un public extrem de nume­ros şi-aşa am fost descoperită de o mulţime de persoane, care au în­ceput să mă con­tac­teze pen­tru diverse proiecte. În felul acesta mi s-a oferit o şan­să aproape de nesperat. Am avut oca­zia să cânt mai multe genuri de muzică clasică. La fel ca muzica uşoară, ea are mai multe "ramuri" - există opera, opera modernă, opereta, muzica vocal-simfonică, liedul, musi­calul, pop-opera, crossover-ul... Iar eu am avut ocazia să le experimentez pe toate, ceea ce mi se pare a fi o "achiziţie" profesională de mare va­loare.

- Orice pom tânăr creşte la umbra unor arbori maturi. Există persoane care ţi-au ocrotit evoluţia?

- Maestrul este o necesitate în viaţa unui tânăr artist. În cazul meu, la loc de frunte se află tenorul Ionel Voineag, la clasa că­ruia am şi absolvit Conservatorul. Domnul Voineag este o minune de om şi un dascăl de vis, care, realmente, mi-a deschis ari­pile. Dar mai există încă trei per­soa­ne în faţa cărora simt nevoia să fac o reverenţă la fel de adâncă. E vor­ba de doamna Andreiana Roşca, care a crezut în mine de la început, m-a ghidat şi m-a ocrotit, mi-a netezit mereu calea cu sfaturi şi cu o atitudine extrem de apropiată. De-altfel, cu timpul, dânsa mi-a devenit, practic, o a doua mamă, căci eu am pierdut-o pe mama, în urmă cu doi ani. Doamna Roşca este o pianistă desăvârşită şi un antrenor vocal de excepţie, astfel că am avut doi profesori minunaţi, care m-au şlefuit pe toate feţele. Apoi mă gândesc cu gratitudine la doamna Liliana Dumitrache, prima mea profesoară de canto, căreia îi datorez începutul de drum. Şi, nu în ultimul rând, mă simt profund îndatorată maestrului Vladimir Cos­ma. Întâlnirea cu dum­nea­lui, petrecută în urmă cu apro­ximativ doi ani, în­seam­nă un punct de răs­cruce în viaţa mea, nu doar din punct de vedere profe­sio­nal, ci şi uman, căci este o persoană de o genero­zi­tate şi sensibilitate incredi­bi­le! E imposibil să nu fii influenţat de un astfel de om!

"Între calculator şi hârtie, voi alege întotdeauna hârtia"

- Despre artişti se spu­ne că sunt ai timpului lor. Cum te simţi în lumea ca­re te înconjoară?

- E extraordinar că mă întrebi asta, pentru că de multe ori, stând eu cu mi­ne, mi-am spus că m-am năs­cut într-o epocă greşită. Sunt destul de adaptată în această lume, chiar şi la nivel de tehnică (folosesc calculatorul, am un telefon performant, fac fotografii digitale etc.), dar nu o simt ca fiind potrivită sufle­tului meu. Fiind pusă să aleg între a-mi nota ceva într-o agendă electronică şi una clasică, de hârtie, în­tot­deauna voi alege hârtia şi scrisul de mână. Lucru­rile cu multe butoane şi viteză de reacţie ultrarapidă des­tramă poezia şi, final­men­te, mi se par peri­culoase. Prefer să beau o cafea dintr-o ceaş­că de porţelan, decât dintr-un pahar de carton. Pre­fer să mă plimb prin­tr-un parc şi să îmbră­ţişez co­pacii, decât să împuşc omu­leţi virtuali pe cal­culator. Sunt o fi­re aple­cată spre visare şi ro­mantism. De-asta mi se pare că locul meu ar fi fost, mai degrabă, unde­va pe la în­ceputul se­colului al XIX-lea. Ca să nu mă duc chiar în plin secol XVIII! (râ­de)

- Care sunt valorile vieţii tale, Irina? Cu ce "votezi"?

- Aşa cum îţi spu­neam, prima şi cea mai im­portantă este credin­ţa. De la părinţii şi de la bunicii mei am învăţat că Dumnezeu ne e me­reu alături, şi la bine, şi la greu, că El ne că­lă­uzeşte, ne a­pă­ră şi ne iu­beşte, chiar şi atunci când noi uităm să-L apă­răm şi să-L iu­bim. De la bu­nica am învăţat cum să mă rog. Ea nu se culca sea­ra până nu-şi făcea rugă­ciu­nea. Se aşeza în genunchi, în­tr-un colţ al camerei, în faţa icoanei, şi îi vorbea lui Dumnezeu spunân­du-I păsurile, dar şi bucu­riile, rugându-L s-o aju­te, dar şi mulţu­mindu-I. Aşa procedez şi eu azi. Mi se pare foarte impor­tant să nu ne adresăm lui Dumnezeu numai atunci când suntem într-un im­pas şi avem nevoie de-o salvare, ci şi atunci când ne e bine. Eu îi mulţu­mesc lui Dumnezeu după fiecare reuşită şi pentru fiecare mo­ment de fericire pe care îl trăiesc şi fac asta fie intrând într-o biserică, fie, pur şi simplu, în li­niştea casei mele. Al doilea reper al vieţii mele îl repre­zintă familia. Nu am avut o fa­mi­lie foarte nume­roa­să, dar am avut o fa­milie foarte unită, cal­dă, iubitoare şi co­municativă, în ca­re deciziile se luau împreună. Acum "cla­nul" s-a redus la doi mem­bri: eu şi tata. Locuim împre­ună şi iubirea care ne-a legat întot­dea­una e, în continuare, la fel de puternică. Apoi, după cum am fost învăţată de mama, consider că munca pentru dez­vol­tarea bagajului cultural şi spiritual este o altă va­loare a vieţii mele. A învăţa şi a te eleva spiritual este, după părerea mea, o stră­danie pe care nu tre­bu­ie s-o aban­donezi niciodată. Unde mai pui că un cre­ier exersat rămâneproaspăt chiar şi la vârstele cele mai înaintate! (râde) În fine, o altă virtute importantă a vieţii mi se pare aceea de a şti să taci şi doar să asculţi şi să priveşti. Să ştii să taci e, cred, una dintre marile înţelepciuni ale vieţii.

- Dar să iubeşti? Zo­na asta nu te intere­sea­ză?

- Mă interesează, fi­reşte, dar e foarte dificil să găseşti un bărbat care să înţeleagă rigorile şi necesităţile pe care le impune profesia mea. Şi, dincolo de acest aspect, e foarte dificil să găseşti un bărbat care să te înţe­leagă, în general, ca om, cu sensibilităţile tale, cu per­formanţa profesio­na­lă fără sfârşit, un bărbat care să rezoneze cu tine şi care să nu-ţi spună în­tr-o bună zi: "Mai lasă mu­zica, mai lasă carie­ra...!". Si­gur, cândva, mi-aş dori şi eu să-mi întemeiez o familie, să mă căsătoresc, să am un copil... Din fericire, mai am încă vreme! La 25 de ani, mă pot con­sidera tâ­nără, nu-i aşa? (râde)