ANA CEBOTARI - "Când cânt, simt o emoție care vine de undeva de departe, de la strămoșii mei"

Măiastra din Basarabia

- S-a născut dincolo de Prut, într-un sătuc liniștit, dar vocea ei, de-o limpezime uluitoare, a purtat-o prin lumea largă. Azi, Anișoara Cebotari, așa cum o alintă moldovenii ei dragi, trăiește la București. Și-a făcut debutul pe scena Operei Naționale, iar specialiștii o consideră una din cele mai promițătoare soliste ale generației tinere -

"Concert" la Patriarhie

- Ana, numele tău îmi amintește de cel al marii soprane basarabence a secolului trecut, Maria Ce­botari. Nu mă pot abține să nu te întreb: ești cumva rudă cu ea?

- De multe ori am fost întrebată dacă există vreo legătură de rudenie între noi. E doar o coin­cidență frumoasă, iar faptul că suntem din aceeași zonă și purtăm același nume mă face mândră și totodată responsabilă. Când eram mică, profesoara mea de muzică mi-a adus un timbru poștal cu chipul Mariei Cebotari și mi-a zis: "Ai toate șansele să-i urmezi dru­mul!". Pe atunci, nu aveam cum să înțeleg importanța acelor cuvinte. Lumea mea se re­ducea la lumea satului în care m-am născut, Vatici, din raionul Orhei, și la a celui în care mergeam la școală, Tabăra. Tot ce știam e că-mi place la nebunie să cânt. Iar părinții mei, deși oameni simpli, au simțit darul meu mu­zical și l-au încurajat. Mi-au spus că la un an și opt luni fredonam deja melodii de la radio. Au și păstrat o înregistrare făcută atunci, pe o casetă audio.

- Ai fost deci un copil foarte precoce...

- Da, se pare că m-am dezvoltat foarte repede, aveam și o ușurință extraordinară de a învăța versuri, le rețineam aproape instant. Și am avut și norocul unor părinți foarte înțelegători, care nu doar că nu mi-au impus să fac altceva, dar erau chiar mândri că au un copil înzestrat. Propunerea de a face muzică a venit de la nașa mea de botez, doamna Raisa Bîrnaz, cunoscută interpretă din Basarabia, care formase la școala din satul Tabăra câteva clase cu profil muzical. După vreo trei ani de navetă, părinții s-au hotărât să se mute, să-mi fie mie mai ușor. Au ridicat o altă gospodărie, dar după nici trei ani, când totul era gata, am plecat mai departe la studii.

- A fost dorința părinților tăi să urmezi o școală mai bună?

- A fost o întâmplare rânduită de Sus, sunt sigură. Mergeam frecvent cu doamna Raisa Bîrnaz la diverse concursuri, de unde veneam acasă cu premii impor­tante. Într-o bună zi am ajuns la un concurs în Bucu­rești. Nu atât premiul pe care l-am luat, cât ce s-a întâmplat după concurs mi-a schimbat radical traiec­toria. Toți concurenții au fost invitați la Patriarhia Română, unde eram așteptați de Preafericitul Teoctist. După ce Părintele Patriarh și-a încheiat cuvântarea în Aula Patriarhiei, doamna Raisa a avut un moment de iluminare, că doar Dumnezeu lucrează prin oameni. Mi-a făcut semn să urc pe scenă, iar eu, pur și simplu, am știut ce trebuie să fac. Am început să cânt cu toată dăruirea "Tatăl Nostru", de Anton Pann. Îmi amintesc momentul ăla, de parcă timpul ar fi stat atunci în loc. S-au ridicat toți în picioare, inclusiv organizatorii, emoționați și uimiți. Nu știau ce e cu mine pe scenă, dacă momentul a fost regizat sau nu. Preafericitul, care se oprise din drum să asculte, s-a întors și m-a binecuvântat. A zis: "Ferice de părinții care ți-au dat viață, o să mai auzim de tine!" Apoi, un reprezentant de la Președinția României mi-a luat datele de contact, iar peste un an m-am trezit la poartă cu o mașină venită să mă ducă la București, să fac studiile. Primisem o bursă oficială din partea statului român.

- A fost șansa ta. Câți ani aveai atunci, Ana?

- Aveam doar 11 ani. Așa că ai mei au con­siderat că ar fi prudent să fac un an pregătitor la Chișinău, la liceul de muzică, să recuperez anu­mite materii de specialitate, dar și ca să mă obișnuiesc treptat cu depărtarea de casă. Eu, fiind singură la părinți, am fost tare mămoasă. Îmi amintesc că după ce pleca mama din vizită, de la Chișinău, plângeam ore în șir. Sigur că, în timp, m-am adaptat, fiindcă sunt pu­ternică din fire. Dar la 13 ani, câți aveam eu când am venit în Bucu­rești, încă mai ai nevoie de suportul părinților, în­că mai simți nevoia să le po­vestești tot ce ți se în­tâmplă la școală. Am avut însă și aici îngeri păzitori. Chiar în anul în care am început studiile la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti" din București, am fost adoptată ca solistă în corul de copii și tineret "Symbol", dirijat de profesorul Jean Lupu. O familie frumoasă, cu care am cutreierat toată Europa și care mi-a oferit dragostea și sprijinul moral de care aveam nevoie.

- Te-ai adaptat greu la viața de metropolă?

- Dorul de casă era mare, dar odată cu mine, au venit la studii și două prietene foarte bune din Basarabia, cu care am împărțit camera de cămin. Când ne era greu, ne plângeam una alteia. Ne ajutam cum puteam. Au fost multe sacrificii și din partea mea, dar și din partea alor mei. După ce am mai crescut puțin, mama a plecat să muncească în Italia. Datorită ei sunt eu acum bucureșteancă, fiindcă, muncind din greu, a reușit să strângă niște bănuți și să investească într-un apartament. Și m-a scutit pe mine de plătit chirie. Dar toți anii petrecuți departe de casă au lăsat urme în căs­nicia părinților mei. Tata a rămas în Basarabia. Iar eu, care îi iubesc și-i înțeleg pe amândoi, visez ca într-o zi să am o casă mare, în care să-i aduc aproape de mine pe amândoi.

"Moștenesc vocea de la basarabenii mei"

- Să ne întoarcem la muzică. Românii te-au putut vedea, de curând, pe scena Operei Naționale, în rolul Nanettei, din opera "Falstaff", de Giuseppe Verdi. Ai hotărât să te dedici operei?

- Deși am jucat în mai multe spectacole de operă studențești și într-o operă pentru copii, adevăratul debut a fost anul acesta, cu "Falstaff", de Giuseppe Verdi. Am avut norocul să lucrez cu unul dintre cei mai mari regizori de operă din lume, Graham Vick, care m-a ajutat să mă descopăr și chiar să mă depă­șesc. După ce am terminat Conservatorul la București, am avut un moment de debusolare, îmi plăcea opera, dar lucrurile nu s-au prea legat în direcția aia. Am continuat, totuși, să mă pregătesc constant, mergând la mai multe masterclass-uri. Dar am cochetat și cu opereta și musicalul, pentru că mă interesează un public mai larg. Vreau să ajung la inima oamenilor, să trezesc în ei ceva cu darul pe care mi l-a dat Dum­ne­zeu. Din dragostea mea pentru tot ce-i autentic ro­mânesc a luat naștere proiectul Lie, ciocârlie, în care am adaptat piese de folclor într-un stil propriu, cu influențe de world music și jazz. Nucleul e format din ins­trumentiști extrem de valoroși, coordonați de diri­jorul Daniel Jinga. Treptat, proiectul a luat și o turnură simfonică, datorită orchestrațiilor făcute de compozitorul Cristian Lolea. Am avut ocazia să cântăm pe scena Ateneului și a sunat extraordinar. Acum, am început anul foarte optimist, cu credința că ne așteaptă numai lucruri bune. Am mai îmbogățit puțin formula, iar Lie, ciocârlie a devenit Mundi colour, un proiect care-și dorește nu doar să promoveze folclorul românesc în lume, ci și să aducă tot ce e valoros din muzica altor popoare aici, printre români.

- Ana, ce faci să-ți ții vocea în formă? E vreun ritual special?

- În cântat e ca în sport, dacă nu te antrenezi în fiecare zi sau faci vreo pauză mai mare, nu mai ai aceleași performanțe. Antrenament înseamnă gimnastică, exer­ciții de respirație, vocalize. E necesar să ai o condiție fizică bună, pentru respirație, pentru mușchii care susțin coloana de aer. Sunt exerciții specifice. Ca să nu mai vorbim că sportul îți dă și o stare psihică bună. Cum simt că m-am relaxat un pic prea tare, reintru singură în "cantonament".

- La concertele tale cu "Lie, ciorcârlie", ai apă­rut în niște rochii superbe. Cine ți le-a făcut?

- Modelele le-am con­ceput împreună cu Adriana Carabis, mama unei prietene, dar broderiile sunt fă­cute la atelierul "Demetria la Blouse Roumaine", pes­te care am dat din întâmplare. Mai am și două rochii croite de cunos­cu­ta actriță Tania Popa, tot ba­sa­ra­bean­că, și ea. E pasionată de rochii și le face foarte bine.

"Orașul m-a furat, mi-a slăbit credința"

- Te-am ascultat în câteva înregistrări. Ai o voce plină de căldură. E moștenire de familie?

- Cred că o moștenesc de la toți basarabenii mei. Acolo, acasă, există parcă ceva special, aproape toți oamenii au voce sau un alt dar ascuns. E risipă de talent pe fiecare metru pătrat. Bunica Ana, din partea mamei, cânta extraordinar. În fiecare seară când se întorcea de la muncile câmpului, se puneau toți ai casei pe lijancă (cuptor) și o ascultau. Tata are și el o voce de bariton, foar­te frumoasă și pli­nă. Îi plăcea să ne cânte la sărbători cântece bi­sericești. Nici mama nu se lasă mai prejos, dar îmi povestea că sora ei avea o voce cu totul de­osebită. Din păcate, viața ei a fost foarte scurtă și dramatică. S-a îmbolnăvit de epilepsie, iar boala a fost urmată de o serie de drame per­sonale. Odată cu talen­tul, pe care îmi place să cred că-l moș­tenesc pu­țin și de la ea, m-am ales și cu un frățior, la care țin foarte mult. Fiindcă, după moartea surorii, mama l-a luat pe verișorul meu în fa­milia noastră. De asta zic, faptul că dintre toți cei din familie doar eu am mers pe acest drum a venit de la Dum­ne­zeu. Toți au fost în­zes­trați, dar doar eu am avut norocul să-mi în­mulțesc talanții. Ba mai mult, când cânt, simt că ceea ce reușesc să trans­mit prin voce nu-mi apar­ține, e o încărcătură emoțională care vine de departe, pro­ba­bil de la strămoșii mei. Unii stu­diază mult ca să ajungă să transmită emoție. La mine a venit firesc. Și nu pot decât să mă bucur când cineva îmi spune că ceea ce cânt l-a atins undeva, adânc, în suflet.

- Basarabenii au o căldură aparte, nu doar când vine vorba de ta­lente. Cum îți explici?

- Se prea poate să vină din credința lor în Dum­nezeu, care e au­ten­tică. În Basarabia, oa­menii cred și nu-și pun întrebări. Ceea ce mi se pare foarte sănătos su­fletește. Nu fac filo­sofii. Au moștenit cre­dința din moși strămoși și le-a intrat în sânge, nu se pot desprinde de ea. Și cred că am moștenit și eu firescul ăsta al credinței. Îmi amintesc cum ne puneam toată familia în fața icoanei, când eram mică, iar eu, cu emoție în glas, ci­team Paraclisul Maicii Domnului. Nu înțele­geam tot ce citeam, dar simțeam în felul meu că Dumnezeu există. Și faptul că am crescut la țară, în natura aia fru­moa­să, m-a făcut să în­țeleg că armonia asta care mă înconjoară nu poate avea decât sursă divină. Orașul m-a furat, mi-a slăbit credința, tre­buie să fii foarte tare ca să poți rezista ispitelor care te înconjoară la tot pasul. E multă superficialitate în jur care pune stăpânire pe tine, iar legăturile dintre oa­meni sunt întrerupte de măști.

- Se spune că basarabencele fură foarte ușor inimile bărbaților. Ce faceți, de-i cuceriți așa ușor pe români?

- Hahaha! Și mie mi se mai spune câteodată asta. Nu știu ce e, cred că e frumusețea, dar nu cea fizică, ci cea pe care o citești doar pe chipul omului, în lu­mina ochilor, care se acumulează din tot ce ne-ncon­joară. Și, slavă Domnului, e multă frumusețe în Basa­rabia! Și multă bunătate. E armonia dintre oameni, și natura aia minunată, și cultul pentru familie. Și viața e tihnită și așezată. Și când oamenii sunt blânzi în jurul tău, îți dai voie să strălucești, parcă te simți mai în siguranță. Acolo te deschizi, uneori, până la naivi­tate. De ce să nu recunoaștem?

- Ai simțit că felul ăsta de a-ți pune sufletul pe ta­vă e nepotrivit aici, în București?

- La început, când am ajuns în Capitală, mi se spunea des că sunt prea naivă. Încet, încet, am în­vățat să mă protejez, să țin în frâu anumite sen­timente. Dar nu mă pot rupe prea mult de natura mea. Mă deschid atunci când mă simt în sigu­ranță, iar cei care m-au cu­noscut așa cum sunt au apreciat acest lucru. Mă uit și la prietenele mele, basarabence, îmi seamănă, se implică, sunt familiste, dau tot când iubesc. Nu mi se pare un lucru rău, ba din contră.

- Tu ești îndră­gos­tită? Te gândești și tu să întemeiezi o fa­mi­lie?

- Ca orice moldo­vean­­că bine educată, am un cult al familiei și al căsătoriei. (râde). Ador copiii și sunt con­vinsă că nu vor fi o pie­dică în ca­riera muzi­cală. Însă, deo­camdată, am doar o dragoste, muzica. Faptul că am crescut mai mult singură m-a făcut foarte independentă și foarte lup­tătoare, și asta îi spe­rie uneori pe bărbați. Deși am și eu partea mea de sensibilitate și vulne­rabilitate și o nevoie uri­a­șă de afecțiune. Dar ei n-au curajul, iar eu nu prea mă las din prima...

- Te mai întorci aca­să, în Basarabia? Te mai cuprind nostalgiile?

- Noi, artiștii, avem de obicei un spirit liber, no­mad. Dar oricât m-aș plimba, Moldova va fi întot­dea­una acasă. Când sunt mai liberă, merg să-l vizitez pe tata. La Chișinău întâlnesc aceeași agi­ta­ție, aceeași luptă personală pentru existență, ca la Bucu­rești. Sunt atâția oameni minunați acolo, atâția artiști pro­fe­sio­niști pe care sistemul nu-i ajută deloc să se afirme... Ajung să se plafoneze, să se îngroape în cotidian, deși ar avea atâtea de spus! Iar acasă, în sat, dau de pustiu. Cei mai mulți sunt plecați în străină­tate. Nu mai simt voioșia și forfota de altădată. Mă duc și mă așez sub un pom, de unde văd pădurea și pârâiașul care șer­puiește liniștit. Acolo, timpul stă în loc, iar eu sunt din nou copil.

Fotografii din arhiva artistei