O localitate înecată în praf şi noroi, dar cea mai frumoasă din lume pentru sufletul meu. L-a vrăjit şi pe Ştefan cel Mare, care a ajuns pe acolo într-o luptă cu turcii şi a dat locului numele fiicei sale, Olişca (diminutiv de la Olga).
Aici am auzit pentru prima dată duioşia nespusă din glasul mamei, care povestea că pădurea noastră este mare, mare de tot, iar în mijloc ascunde o poiană foarte frumoasă, smălţată cu sute de flori. Acolo, în colţişorul acela de rai, îngeraşii coboară din cer şi pun în iarbă copiii care se nasc. Baba Duţa, moaşa satului, îi ia şi îi duce familiei care şi i-a dorit. De câte ori vedeam vreo babă cu desaga în spate, credeam că în sacul ei gros se află un copil.
Tot glasul mamei mi-a povestit despre un băieţel care nu înceta să ceară pâine de-acasă, fugind apoi iarăşi la joaca de pe uliţa satului. Iar venea, iar cerea, până când, într-o zi, mama l-a întrebat:
- Unde cari tu pâinea pe care o ceri?
- I-o duc celui mic, răspunse băiatul.
- I-ai dat destul, spuse mama, e timpul să-ţi dea şi el ţie acum.
Spăşit, băiatul merge la copilul cel mic şi-i spune:
- N-am pâine. Mama zice să-mi dai şi tu mie. E rândul tău.
Îndată se pomeni că ţine în braţe o pâine mare şi proaspătă. Bucuros, a fugit degrabă să ducă acasă darul. Mama l-a luat atunci de mână şi a mers să-l vadă şi ea pe "copilul cel mic".
Condusă de fiul ei, mama ajunge la biserica veche din sat, în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în braţe.
- Lui i-am dat şi El mi-a dat înapoi, glăsui băieţelul.
Boţul de mămăligă
Timpul a trecut şi a venit anul 1940. Venea mereu pe la noi o bătrânică cu o fetiţă în braţe. O luam şi dansam. Îmi plăcea că era uşurică. Părea un fulg. A venit din nou bătrâna cu ea la noi. Eu aveam bomboane frumos ambalate în staniol. Am alergat să îi dau. Fetiţa nu le-a primit, ci a plâns cu lacrimi care dor şi acum. Dezamăgită, întreb bunica de ce nu vrea.
Pe-un fund de lemn era o bucată de mămăligă rămasă din ajun. M-am ruşinat să i-o dau.
- Dă-i mata!, i-am spus bătrânei care-o ţinea.
Fetiţa a apucat mămăliga cu amândouă mânuţele, îndesând-o în gură. Dârele de lacrimi tot îi mai curgeau pe obraji, dar ochişorii îi străluceau.
Maşina neagră
Într-o zi, primarul comunei ne-a anunţat discret...
- Fugiţi! Vine maşina neagră pentru Siberia.
Zile întregi şi nopţi de-a rândul am stat pe dealuri, prin păpuşoaie, chinuiţi de groaza că vom fi prinşi.
Dar iată că a sosit şi ziua mult aşteptată. Prin faţa casei noastre curgea armata. Îmbrăcată în costum străjeresc, cu toate insignele şi cu steguleţ tricolor, stăteam în faţa porţii ore în şir, salutându-i pe vitejii soldaţi. Un ostaş a râs, spunându-le camarazilor săi: "Uite, fetiţa asta ne dă onorul în costum străjeresc!". Ruşinată de remarca lui, am renunţat la costum. În picioarele goale, am fugit în fundul grădinii şi m-am urcat în nucul bătrân. Din vârful lui am strigat: "Vin românii! Au venit românii!", până am răguşit. Odată cu mine, oamenii din sat se salutau, şi ei, fericiţi:
- Au venit românii!
- Adevărat c-au venit!
Doamne! Va mai veni vreodată un Ştefan cel Mare care să alunge duşmanul din ţară? Va mai curge vreodată armata română prin dreptul casei noastre din Basarabia?
(Cu dragoste, pentru toţi cititorii revistei)
TAMARA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
