"Muzica a fost întotdeauna pe primul plan"
- Matthias, am vrea să aflăm câte ceva despre rădăcinile tale, despre oraşul în care ai crescut.
- Sunt născut şi crescut în Hamburg. Cartierul nostru nu era nici unul rău famat, dar nici unul de fiţe. Case aşezate în linie, cu o curticică în faţă, biserică, băcănie, şcoală. De pe la 4 ani, cum ieşeam pe uşa casei, începea acţiunea: eram toată ziua cu ceilalţi băieţi, la fotbal sau la înot. Am fost crescut de femei, mama, bunica şi sora mea mai mare cu trei ani. Tata era inginer-şef pe o navă, mereu plecat. Când eram foarte mic, stătea vreo două săptămâni acasă şi apoi patru săptămâni, nu-l mai vedeam deloc, era plecat pe mare. Când am ajuns adolescent, pleca şi un an pe mare. Mă înţelegeam bine cu el, dar pe noi toţi, cei de acasă, ne cam supăra atitudinea sa când se întorcea, parcă spunea "eu sunt şeful casei!". "Stai un pic, eşti plecat de un an, noi avem regulile clare ale casei, cum crezi că ne descurcăm cât eşti plecat?!"
- Se asculta multă muzică în casă, ai moştenit talentul sau interesul pentru muzică din familie?
- Nu ştiu pe nimeni în familia mea pasionat de muzică sau de arte, în general. Ţin minte că tata desena şi picta frumos. Sora mea avea pick-up şi câteva discuri rock, dar, ca orice adolescentă, era cam ţâfnoasă şi nu a împărtăşit cu mine pasiunea ei pentru muzică. Mai ascultam discurile în lipsa ei, mai găseam câte ceva la radio sau la televizor. Ca peste tot în lume, canalele muzicale dădeau tot felul de tâmpenii pe post. Stăteam cu telecomanda în mână şi-mi spuneam "Asta-i o prostie, asta-i o tâmpenie" şi, deodată, când apăreau nişte tipi cu chitare în mâini: "Hopa, asta e ceva care mă interesează!" Sora mea primise cadou o chitară acustică, dar nici nu se atinsese de ea, aşa că am început eu să zdrăngăn la ea, deşi nu era acordată, să descopăr acorduri, riff-uri, să imit ce auzeam. Un coleg un pic mai mare avea o chitară electrică Gibson, originală, mi-am dorit şi eu, foarte mult, una la fel, însă era tare scumpă, vreo 1500 de mărci. Am mers la mama şi la tata şi mi-au dat 400, cu care mi-am cumpărat o copie Gibson, am fost cam ofticat, dar ăsta a fost începutul. Tipul ăsta ştia să cânte şi eu eram mereu în spatele lui, să învăţ tot ce ştia şi ce aflase mai nou. Iar primul meu concert a fost într-o aulă de liceu, în faţa părinţilor, a colegilor şi a profesorilor.
- Când te-ai decis că muzica e calea de urmat?
- La şcoală aveam cursuri opţionale, iar eu am ales lecţiile de chitară. Ceilalţi copii se strâmbau, se chinuiau să ia o notă, îşi încurcau degetele în corzi, la mine totul curgea firesc, natural, îmi plăcea la nebunie. Atunci am înţeles că am talent şi, treptat, cântatul la chitară a devenit o adicţie. Nu m-a împins nimeni de la spate, nu mi-a impus nimeni să cânt la un instrument. Mai auzi oameni care spun "în copilărie, trebuia să iau lecţii de pian, mă obligau părinţii şi atât de tare uram instrumentul acela!" Din contră, eu am făcut-o din toată inima. Vine la un moment dat vremea să alegi ce vrei să faci în viaţă, muzică sau o slujbă normală. Mama mă tot bătea la cap: "Trebuie să iei o decizie, cât o mai ţii aşa?", dar eu am amânat cât am putut această decizie şi am continuat să cânt la chitară în trupe rock şi să mai fac şi alte meserii. Am studiat, mi-am luat o diplomă în construcţii, aş putea să fac poduri sau tunele acum, însă am pus meseria în cui şi mi-am văzut de muzică. Mai intru în studio şi imprim voci pentru variantele în limba germană ale unor seriale americane. Spun ce am de spus, îmi iau banii şi la revedere, îmi văd de muzică. Muzica a fost întotdeauna pe primul plan.
- Crezi că pasiunea asta te-a menţinut mai tânăr?
- Am un singur răspuns la întrebarea ta: categoric! Nu trăiesc numai printre muzicieni, pot face o comparaţie, pentru că mi-am păstrat mulţi prieteni din copilărie, ce au acum slujbe normale. De curând, am reluat legătura cu un tip de care nu mai ştiam nimic de 40 de ani, un coleg de grădiniţă, care este acum şofer de autobuz. Nu-i vorba că viaţa mea ar fi mai uşoară. Când ei se relaxează în week-end, se plimbă cu câinele în pădure sau ce-or face, eu car sculele şi pornesc la concert. Când ei dorm liniştiţi, eu stau toată noaptea treaz, să învăţ un cântec nou. Sunt tot timpul în priză. Poate că sunt stupid, poate copilăros, poate nebun, poate o combinaţie din toate astea, dar mă simt mai tânăr. Sau poate e pur şi simplu muzica.
O trupă în patru zile
- Cum l-ai cunoscut pe Tavi Iepan, fondatorul trupei Rezident EX, cum ai ajuns să cânţi cu el?
- Tavi trăieşte în Hamburg, îl ştiam din vedere, pentru că frecventăm cam aceleaşi baruri. Ştiam că el cântă la chitară, el ştia că eu cânt la chitară şi, la un moment dat, un amic comun ne-a făcut cunoştinţă şi am început să vorbim despre proiectele noastre. Eu i-am povestit despre fosta mea trupă, Metalium, el mi-a spus că vrea să înfiinţeze o trupă, cu care să cânte vechile lui piese. Ne-am strâns mâinile şi a rămas că păstrăm legătura şi că, poate, odată vom face muzică împreună. Lui Tavi i-a plăcut ce fac eu şi m-a căutat după un timp, s-a gândit că poate îl ajut ca piesele lui scrise în anii '80 să nu pară învechite, să sune modern. Mi-au plăcut, au un aer aparte, românesc, şi am vrut să păstrăm asta, să sune modern, dar nu ca orice altă trupă rock din orice colţ al lumii. Muzica e muzică, un cântec rămâne un cântec, e nemuritor, sunetul însă trebuie adus la zi. Ne-am apucat de lucru, apoi am trimis înregistrările, una la Paris, una în Australia. Apoi am dat primul concert la Timişoara, în faţa câtorva mii de spectatori, şi oamenii au venit după show să ne felicite, să ne spună că a fost grozav şi să ne întrebe de cât timp cântăm împreună. "Patru", am zis noi. "Patru ani?" Nu. "Patru luni?" Nu. "Săptămâni?" "Nu, de patru zile". Cu doar patru zile înainte ne-am întâlnit fizic, unii cu alţii, am dat mâna. "Salut, eu sunt Matthias, eu sunt Kempes" etc. Apoi am început să repetăm cântecele la care lucrasem împreună doar pe internet. Imediat, la câteva zile, am ieşit pe scenă.
- Ce te-a făcut să continui să cânţi cu Rezident EX, pentru că, evident, nu-i vorba de bani? Prea puţine trupe româneşti reuşesc s-o scoată la capăt cântând un rock curat.
- Desigur că nu pentru bani. Situaţia mea financiară a avut mereu suişuri şi coborâşuri, însă nu mi-am ordonat niciodată viaţa în funcţie de asta. Vindeam multe discuri cu Metalium, banii curgeau, însă, la un moment dat, oamenii au început să descarce gratuit muzica noastră de pe internet, vânzările au scăzut brusc, turneele erau mult prea costisitoare ca producţie, aşa că trupa s-a destrămat, după nouă albume scoase. Dar banii apar ei de undeva, nu mă gândesc foarte mult la asta. Nu ştiu exact să explic pentru ce am rămas aici. Am fost foarte bucuros de vibraţia simţită la începutul trupei, de căldura publicului de aici. La început, lumea venea pentru că auzise că s-a întors Kempes, apoi a înţeles că suntem o trupă bună şi în ansamblu. Iar deodată, Kempes a simţit nevoia să se comporte ca un star rock şi să anunţe, în media, că el părăseşte trupa, ceea ce a fost dezamăgitor, pentru că eram o echipă sudată şi pentru că am fost mereu în spatele lui să-l susţinem cu orice. Dar am strâns rândurile, am găsit un solist vocal foarte bun şi acum o luăm din nou la drum. Trupele rock româneşti tinere nu reuşesc să răzbată, iar cele vechi s-au cantonat în aceeaşi muzică pe care o repetă. Noi nu mai suntem deloc tinerei, însă vrem să facem o muzică nouă, proaspătă. Probabil de aceea am rămas, pentru că simt această şansă de a crea ceva bun.
"Mergi în România? E o ţară săracă, cu aurolaci..."
- Ce te aşteptai să găseşti în România, când ai venit prima oară aici?
- Tavi mi-a povestit câte ceva înainte, iar eu n-am vrut să mă documentez, să citesc sau să caut pe internet, înainte de a veni aici. Mulţi mi-au spus "Mergi în România? E o ţară săracă, cu aurolaci pe străzi...". La noi se ştie numai ce-i urât în România. Dar nu mă interesează clişeele astea. Mizerie şi aurolaci găseşti şi la Londra şi la Los Angeles. OK, blocurile voastre sunt mai urâte ca în alte ţări, dar în rest, sunt multe lucruri care compensează asta, atâtea lucruri frumoase, despre care în Germania nu se ştie nimic.
- Ai descoperit aici ceva care în Germania, în Occident, s-a pierdut?
- Eu am călătorit mult, am fost în Asia, America de Sud, Australia... tendinţa este ca particularităţile să se estompeze, lucrurile încep să semene tot mai mult peste tot în lume, globalizarea îşi spune cuvântul. La fel e şi aici. Dar am găsit ceva. Chiar ieri, basistul nostru, Cristi, îi povestea lui Mark, toboşarului, câte ceva despre copilăria lui în vremea lui Ceauşescu. Cum se străduiau părinţii lui să aducă una-alta acasă, cum nu a putut să iasă din ţară până la 27 de ani. Şi spunea ceva interesant. Dacă aveai nevoie de puţin zahăr sau lapte, băteai la uşa vecinului şi îţi dădea. Dar nu era ca la noi, că a doua zi mergeai la supermarket, cumpărai şi-i dădeai înapoi. Nu ştiai când o să poţi găsi şi înapoia, însă vecinul lua din porţia lui şi îţi dădea. Sentimentul acesta, al întrajutorării, s-a păstrat cumva. Nu atât în Bucureşti, unde coatele sunt ascuţite şi trebuie să scoţi banii, înainte de toate, dar la Timişoara încă îl găseşti.E grozav când ajungem acolo, Tavi dă câteva telefoane şi, pe baza prieteniei vechi, avem tot ce ne trebuie, sală de repetiţii într-un frumos teatru, cabluri, apare şi o sticlă de whisky de undeva...
- În afară de muzică, cum îţi merge primăvara asta?
- Sunt bucuros că familia şi prietenii mei sunt sănătoşi. Iar eu sunt într-o foarte bună dispoziţie, pentru că am o iubită nouă şi ştii cum e la început...