MATTHIAS LANGE (Rezident EX) - "Mergem înainte, pentru că avem şansa să facem o muzică nouă, proaspătă"

În vara lui 2012, o trupă formată din rockeri români plecaţi de-a lungul vremii în Occi­dent, a revenit în ţară, stârnind admiraţie pentru muzica lor sinceră şi fierbinte. Alături de ei s-a aflat, de la început, un voinic cu părul lung până la brâu, plin de tatuaje: chitaristul german Matthias Lange, care a găsit imediat calea spre inima pu­blicului. Cu un nou solist vocal şi un toboşar ger­man, alături de trio-ul Tavi Iepan, Christian Po­dratzky (pe care i-aţi cu­nos­cut în interviuri prece­dente) şi Matthias Lange, trupa Rezident EX a re­venit în aceas­tă primăvară pe scenă, pentru a anun­ţa noi concerte şi un nou disc.

"Muzica a fost întotdeauna pe primul plan"

- Matthias, am vrea să aflăm câte ceva des­pre rădăcinile tale, despre oraşul în care ai crescut.

- Sunt născut şi crescut în Hamburg. Car­tierul nostru nu era nici unul rău famat, dar nici unul de fiţe. Case aşezate în linie, cu o curticică în faţă, biserică, băcănie, şcoală. De pe la 4 ani, cum ieşeam pe uşa casei, începea acţiu­nea: eram toată ziua cu ceilalţi băieţi, la fotbal sau la înot. Am fost crescut de femei, mama, bunica şi sora mea mai mare cu trei ani. Tata era inginer-şef pe o navă, mereu plecat. Când eram foarte mic, stătea vreo două săptămâni acasă şi apoi patru săptămâni, nu-l mai vedeam deloc, era plecat pe mare. Când am ajuns adolescent, pleca şi un an pe mare. Mă înţele­geam bine cu el, dar pe noi toţi, cei de acasă, ne cam supăra atitudinea sa când se întorcea, parcă spunea "eu sunt şeful casei!". "Stai un pic, eşti plecat de un an, noi avem regulile clare ale casei, cum crezi că ne descur­căm cât eşti plecat?!"

- Se asculta multă muzică în casă, ai moştenit talentul sau interesul pentru muzică din familie?

- Nu ştiu pe nimeni în familia mea pasionat de muzică sau de arte, în general. Ţin minte că tata de­sena şi picta frumos. Sora mea avea pick-up şi câteva discuri rock, dar, ca orice adolescentă, era cam ţâf­noasă şi nu a împărtăşit cu mine pasiunea ei pentru mu­zică. Mai ascultam discurile în lipsa ei, mai gă­seam câte ceva la radio sau la televizor. Ca peste tot în lume, canalele muzicale dădeau tot felul de tâm­penii pe post. Stăteam cu telecomanda în mână şi-mi spuneam "Asta-i o prostie, asta-i o tâmpenie" şi, deodată, când apăreau nişte tipi cu chitare în mâini: "Hopa, asta e ceva care mă interesează!" Sora mea primise cadou o chitară acustică, dar nici nu se atinsese de ea, aşa că am început eu să zdrăngăn la ea, deşi nu era acordată, să descopăr acorduri, riff-uri, să imit ce auzeam. Un coleg un pic mai mare avea o chitară electrică Gibson, originală, mi-am dorit şi eu, foarte mult, una la fel, însă era tare scum­pă, vreo 1500 de mărci. Am mers la mama şi la tata şi mi-au dat 400, cu care mi-am cumpărat o copie Gibson, am fost cam ofticat, dar ăsta a fost începutul. Tipul ăsta ştia să cânte şi eu eram mereu în spatele lui, să învăţ tot ce ştia şi ce aflase mai nou. Iar primul meu concert a fost într-o aulă de liceu, în faţa părinţilor, a colegilor şi a profesorilor.

- Când te-ai decis că muzica e calea de urmat?

- La şcoală aveam cursuri opţionale, iar eu am ales lecţiile de chitară. Ceilalţi copii se strâmbau, se chinuiau să ia o notă, îşi încurcau degetele în corzi, la mine totul curgea firesc, natural, îmi plăcea la ne­bu­nie. Atunci am înţeles că am talent şi, treptat, cân­tatul la chitară a devenit o adicţie. Nu m-a împins ni­meni de la spate, nu mi-a impus nimeni să cânt la un instru­ment. Mai auzi oameni care spun "în copilărie, tre­buia să iau lecţii de pian, mă obligau părinţii şi atât de tare uram instrumentul acela!" Din contră, eu am fă­cut-o din toată inima. Vine la un moment dat vre­mea să alegi ce vrei să faci în viaţă, muzică sau o sluj­bă normală. Mama mă tot bătea la cap: "Trebuie să iei o decizie, cât o mai ţii aşa?", dar eu am amânat cât am putut această decizie şi am continuat să cânt la chitară în trupe rock şi să mai fac şi alte meserii. Am studiat, mi-am luat o diplomă în construcţii, aş putea să fac poduri sau tunele acum, însă am pus me­se­ria în cui şi mi-am văzut de muzică. Mai intru în stu­dio şi imprim voci pentru variantele în limba ger­mană ale unor seriale americane. Spun ce am de spus, îmi iau banii şi la revedere, îmi văd de muzică. Muzica a fost întotdeauna pe pri­mul plan.

- Crezi că pasiunea as­ta te-a menţinut mai tâ­năr?

- Am un singur răs­puns la întrebarea ta: cate­goric! Nu trăiesc numai printre mu­zicieni, pot face o com­paraţie, pentru că mi-am păstrat mulţi prie­teni din copilărie, ce au acum sluj­be normale. De curând, am reluat legătura cu un tip de care nu mai ştiam nimic de 40 de ani, un coleg de gră­diniţă, care este acum şofer de auto­buz. Nu-i vorba că viaţa mea ar fi mai uşoară. Când ei se relaxează în week-end, se plimbă cu câi­­nele în pădure sau ce-or face, eu car sculele şi por­nesc la concert. Când ei dorm liniştiţi, eu stau toată noaptea treaz, să învăţ un cântec nou. Sunt tot timpul în priză. Poate că sunt stupid, poate copilăros, poate nebun, poate o combinaţie din toate astea, dar mă simt mai tânăr. Sau poate e pur şi simplu muzica.

O trupă în patru zile

- Cum l-ai cunoscut pe Tavi Iepan, fondatorul trupei Rezident EX, cum ai ajuns să cânţi cu el?

- Tavi trăieşte în Hamburg, îl ştiam din vedere, pentru că frecven­tăm cam aceleaşi baruri. Ştiam că el cântă la chitară, el ştia că eu cânt la chitară şi, la un moment dat, un amic comun ne-a făcut cunoştinţă şi am început să vorbim despre proiectele noastre. Eu i-am povestit despre fosta mea trupă, Metalium, el mi-a spus că vrea să înfiinţeze o trupă, cu care să cânte vechile lui piese. Ne-am strâns mâi­nile şi a rămas că păs­trăm legătura şi că, poa­te, odată vom face mu­zică îm­preună. Lui Tavi i-a plă­cut ce fac eu şi m-a căutat după un timp, s-a gândit că poate îl ajut ca piesele lui scrise în anii '80 să nu pară învechite, să sune modern. Mi-au plăcut, au un aer a­par­te, românesc, şi am vrut să păs­trăm asta, să sune modern, dar nu ca orice altă trupă rock din orice colţ al lumii. Muzica e muzică, un cântec rămâne un cântec, e nemuritor, su­ne­tul însă tre­buie adus la zi. Ne-am apu­cat de lucru, apoi am trimis înregistrările, una la Pa­ris, una în Australia. Apoi am dat primul concert la Ti­mişoara, în faţa câtorva mii de spectatori, şi oa­menii au venit după show să ne felicite, să ne spună că a fost grozav şi să ne întrebe de cât timp cântăm împreună. "Patru", am zis noi. "Patru ani?" Nu. "Patru luni?" Nu. "Săptămâni?" "Nu, de patru zile". Cu doar patru zile înainte ne-am întâlnit fi­zic, unii cu alţii, am dat mâna. "Salut, eu sunt Matthias, eu sunt Kempes" etc. Apoi am început să repetăm cân­tecele la care lucra­sem împreună doar pe internet. Imediat, la câteva zile, am ieşit pe scenă.

- Ce te-a făcut să continui să cânţi cu Rezident EX, pentru că, evident, nu-i vorba de bani? Prea pu­ţine trupe româneşti reuşesc s-o scoată la capăt cân­tând un rock curat.

- Desigur că nu pentru bani. Situaţia mea finan­ciară a avut mereu suişuri şi coborâşuri, însă nu mi-am ordonat niciodată viaţa în funcţie de asta. Vin­deam multe discuri cu Metalium, banii curgeau, însă, la un moment dat, oamenii au început să descarce gratuit muzica noastră de pe internet, vân­zările au scăzut brusc, turneele erau mult prea cos­ti­sitoare ca producţie, aşa că trupa s-a destrămat, după nouă albume scoase. Dar banii apar ei de undeva, nu mă gândesc foarte mult la asta. Nu ştiu exact să explic pentru ce am rămas aici. Am fost foarte bucu­ros de vi­braţia simţită la începutul trupei, de căldura publi­cului de aici. La început, lumea venea pentru că au­zise că s-a întors Kempes, apoi a înţeles că suntem o trupă bună şi în ansamblu. Iar deodată, Kempes a simţit nevoia să se comporte ca un star rock şi să anun­ţe, în media, că el părăseşte trupa, ceea ce a fost dezamăgitor, pentru că eram o echipă sudată şi pentru că am fost mereu în spatele lui să-l susţinem cu orice. Dar am strâns rândurile, am găsit un solist vocal foar­te bun şi acum o luăm din nou la drum. Trupele rock româneşti tinere nu reuşesc să răzbată, iar cele vechi s-au cantonat în aceeaşi muzică pe care o re­petă. Noi nu mai suntem deloc tinerei, însă vrem să facem o muzică nouă, proaspătă. Probabil de aceea am rămas, pentru că simt această şansă de a crea ceva bun.

"Mergi în România? E o ţară săracă, cu aurolaci..."

- Ce te aşteptai să găseşti în România, când ai venit prima oară aici?

- Tavi mi-a povestit câte ceva înainte, iar eu n-am vrut să mă documentez, să citesc sau să caut pe internet, înainte de a veni aici. Mulţi mi-au spus "Mergi în România? E o ţară săracă, cu aurolaci pe străzi...". La noi se ştie numai ce-i urât în România. Dar nu mă interesează clişeele astea. Mizerie şi au­ro­laci găseşti şi la Londra şi la Los Angeles. OK, blocu­rile voastre sunt mai urâte ca în alte ţări, dar în rest, sunt multe lucruri care com­pen­sează asta, atâtea lucruri frumoase, despre care în Ger­ma­nia nu se ştie nimic.

- Ai descoperit aici ceva care în Germania, în Occi­dent, s-a pierdut?

- Eu am călătorit mult, am fost în Asia, America de Sud, Aus­tralia... tendinţa este ca particularităţile să se estompeze, lucrurile încep să semene tot mai mult peste tot în lume, globalizarea îşi spune cuvântul. La fel e şi aici. Dar am găsit ceva. Chiar ieri, ba­sis­tul nostru, Cristi, îi po­vestea lui Mark, tobo­şarului, câte ceva des­pre copilăria lui în vremea lui Ceauşescu. Cum se străduiau părinţii lui să aducă una-alta acasă, cum nu a putut să iasă din ţară până la 27 de ani. Şi spunea ceva intere­sant. Dacă aveai nevoie de puţin zahăr sau lapte, băteai la uşa vecinului şi îţi dă­dea. Dar nu era ca la noi, că a doua zi mer­geai la supermarket, cum­părai şi-i dădeai îna­poi. Nu ştiai când o să poţi găsi şi înapoia, însă vecinul lua din porţia lui şi îţi dădea. Sentimentul acesta, al întrajutorării, s-a păs­trat cumva. Nu atât în Bucureşti, unde coatele sunt ascu­ţite şi trebuie să scoţi banii, înainte de toate, dar la Timi­şoara încă îl găseşti.E grozav când ajungem acolo, Tavi dă câteva telefoane şi, pe baza prieteniei vechi, avem tot ce ne trebuie, sală de repetiţii într-un frumos teatru, cabluri, apare şi o sticlă de whisky de undeva...

- În afară de muzică, cum îţi merge primăvara asta?

- Sunt bucuros că familia şi prietenii mei sunt sănătoşi. Iar eu sunt într-o foarte bună dispoziţie, pen­tru că am o iubită nouă şi ştii cum e la început...