"Muzica a fost întotdeauna pe primul plan"
- Matthias, am vrea să aflăm câte ceva despre rădăcinile tale, despre orașul în care ai crescut.
- Sunt născut și crescut în Hamburg. Cartierul nostru nu era nici unul rău famat, dar nici unul de fițe. Case așezate în linie, cu o curticică în față, biserică, băcănie, școală. De pe la 4 ani, cum ieșeam pe ușa casei, începea acțiunea: eram toată ziua cu ceilalți băieți, la fotbal sau la înot. Am fost crescut de femei, mama, bunica și sora mea mai mare cu trei ani. Tata era inginer-șef pe o navă, mereu plecat. Când eram foarte mic, stătea vreo două săptămâni acasă și apoi patru săptămâni, nu-l mai vedeam deloc, era plecat pe mare. Când am ajuns adolescent, pleca și un an pe mare. Mă înțelegeam bine cu el, dar pe noi toți, cei de acasă, ne cam supăra atitudinea sa când se întorcea, parcă spunea "eu sunt șeful casei!". "Stai un pic, ești plecat de un an, noi avem regulile clare ale casei, cum crezi că ne descurcăm cât ești plecat?!"
- Se asculta multă muzică în casă, ai moștenit talentul sau interesul pentru muzică din familie?
- Nu știu pe nimeni în familia mea pasionat de muzică sau de arte, în general. Țin minte că tata desena și picta frumos. Sora mea avea pick-up și câteva discuri rock, dar, ca orice adolescentă, era cam țâfnoasă și nu a împărtășit cu mine pasiunea ei pentru muzică. Mai ascultam discurile în lipsa ei, mai găseam câte ceva la radio sau la televizor. Ca peste tot în lume, canalele muzicale dădeau tot felul de tâmpenii pe post. Stăteam cu telecomanda în mână și-mi spuneam "Asta-i o prostie, asta-i o tâmpenie" și, deodată, când apăreau niște tipi cu chitare în mâini: "Hopa, asta e ceva care mă interesează!" Sora mea primise cadou o chitară acustică, dar nici nu se atinsese de ea, așa că am început eu să zdrăngăn la ea, deși nu era acordată, să descopăr acorduri, riff-uri, să imit ce auzeam. Un coleg un pic mai mare avea o chitară electrică Gibson, originală, mi-am dorit și eu, foarte mult, una la fel, însă era tare scumpă, vreo 1500 de mărci. Am mers la mama și la tata și mi-au dat 400, cu care mi-am cumpărat o copie Gibson, am fost cam ofticat, dar ăsta a fost începutul. Tipul ăsta știa să cânte și eu eram mereu în spatele lui, să învăț tot ce știa și ce aflase mai nou. Iar primul meu concert a fost într-o aulă de liceu, în fața părinților, a colegilor și a profesorilor.
- Când te-ai decis că muzica e calea de urmat?
- La școală aveam cursuri opționale, iar eu am ales lecțiile de chitară. Ceilalți copii se strâmbau, se chinuiau să ia o notă, își încurcau degetele în corzi, la mine totul curgea firesc, natural, îmi plăcea la nebunie. Atunci am înțeles că am talent și, treptat, cântatul la chitară a devenit o adicție. Nu m-a împins nimeni de la spate, nu mi-a impus nimeni să cânt la un instrument. Mai auzi oameni care spun "în copilărie, trebuia să iau lecții de pian, mă obligau părinții și atât de tare uram instrumentul acela!" Din contră, eu am făcut-o din toată inima. Vine la un moment dat vremea să alegi ce vrei să faci în viață, muzică sau o slujbă normală. Mama mă tot bătea la cap: "Trebuie să iei o decizie, cât o mai ții așa?", dar eu am amânat cât am putut această decizie și am continuat să cânt la chitară în trupe rock și să mai fac și alte meserii. Am studiat, mi-am luat o diplomă în construcții, aș putea să fac poduri sau tunele acum, însă am pus meseria în cui și mi-am văzut de muzică. Mai intru în studio și imprim voci pentru variantele în limba germană ale unor seriale americane. Spun ce am de spus, îmi iau banii și la revedere, îmi văd de muzică. Muzica a fost întotdeauna pe primul plan.
- Crezi că pasiunea asta te-a menținut mai tânăr?
- Am un singur răspuns la întrebarea ta: categoric! Nu trăiesc numai printre muzicieni, pot face o comparație, pentru că mi-am păstrat mulți prieteni din copilărie, ce au acum slujbe normale. De curând, am reluat legătura cu un tip de care nu mai știam nimic de 40 de ani, un coleg de grădiniță, care este acum șofer de autobuz. Nu-i vorba că viața mea ar fi mai ușoară. Când ei se relaxează în week-end, se plimbă cu câinele în pădure sau ce-or face, eu car sculele și pornesc la concert. Când ei dorm liniștiți, eu stau toată noaptea treaz, să învăț un cântec nou. Sunt tot timpul în priză. Poate că sunt stupid, poate copilăros, poate nebun, poate o combinație din toate astea, dar mă simt mai tânăr. Sau poate e pur și simplu muzica.
O trupă în patru zile
- Cum l-ai cunoscut pe Tavi Iepan, fondatorul trupei Rezident EX, cum ai ajuns să cânți cu el?
- Tavi trăiește în Hamburg, îl știam din vedere, pentru că frecventăm cam aceleași baruri. Știam că el cântă la chitară, el știa că eu cânt la chitară și, la un moment dat, un amic comun ne-a făcut cunoștință și am început să vorbim despre proiectele noastre. Eu i-am povestit despre fosta mea trupă, Metalium, el mi-a spus că vrea să înființeze o trupă, cu care să cânte vechile lui piese. Ne-am strâns mâinile și a rămas că păstrăm legătura și că, poate, odată vom face muzică împreună. Lui Tavi i-a plăcut ce fac eu și m-a căutat după un timp, s-a gândit că poate îl ajut ca piesele lui scrise în anii '80 să nu pară învechite, să sune modern. Mi-au plăcut, au un aer aparte, românesc, și am vrut să păstrăm asta, să sune modern, dar nu ca orice altă trupă rock din orice colț al lumii. Muzica e muzică, un cântec rămâne un cântec, e nemuritor, sunetul însă trebuie adus la zi. Ne-am apucat de lucru, apoi am trimis înregistrările, una la Paris, una în Australia. Apoi am dat primul concert la Timișoara, în fața câtorva mii de spectatori, și oamenii au venit după show să ne felicite, să ne spună că a fost grozav și să ne întrebe de cât timp cântăm împreună. "Patru", am zis noi. "Patru ani?" Nu. "Patru luni?" Nu. "Săptămâni?" "Nu, de patru zile". Cu doar patru zile înainte ne-am întâlnit fizic, unii cu alții, am dat mâna. "Salut, eu sunt Matthias, eu sunt Kempes" etc. Apoi am început să repetăm cântecele la care lucrasem împreună doar pe internet. Imediat, la câteva zile, am ieșit pe scenă.
- Ce te-a făcut să continui să cânți cu Rezident EX, pentru că, evident, nu-i vorba de bani? Prea puține trupe românești reușesc s-o scoată la capăt cântând un rock curat.
- Desigur că nu pentru bani. Situația mea financiară a avut mereu suișuri și coborâșuri, însă nu mi-am ordonat niciodată viața în funcție de asta. Vindeam multe discuri cu Metalium, banii curgeau, însă, la un moment dat, oamenii au început să descarce gratuit muzica noastră de pe internet, vânzările au scăzut brusc, turneele erau mult prea costisitoare ca producție, așa că trupa s-a destrămat, după nouă albume scoase. Dar banii apar ei de undeva, nu mă gândesc foarte mult la asta. Nu știu exact să explic pentru ce am rămas aici. Am fost foarte bucuros de vibrația simțită la începutul trupei, de căldura publicului de aici. La început, lumea venea pentru că auzise că s-a întors Kempes, apoi a înțeles că suntem o trupă bună și în ansamblu. Iar deodată, Kempes a simțit nevoia să se comporte ca un star rock și să anunțe, în media, că el părăsește trupa, ceea ce a fost dezamăgitor, pentru că eram o echipă sudată și pentru că am fost mereu în spatele lui să-l susținem cu orice. Dar am strâns rândurile, am găsit un solist vocal foarte bun și acum o luăm din nou la drum. Trupele rock românești tinere nu reușesc să răzbată, iar cele vechi s-au cantonat în aceeași muzică pe care o repetă. Noi nu mai suntem deloc tinerei, însă vrem să facem o muzică nouă, proaspătă. Probabil de aceea am rămas, pentru că simt această șansă de a crea ceva bun.
"Mergi în România? E o țară săracă, cu aurolaci..."
- Ce te așteptai să găsești în România, când ai venit prima oară aici?
- Tavi mi-a povestit câte ceva înainte, iar eu n-am vrut să mă documentez, să citesc sau să caut pe internet, înainte de a veni aici. Mulți mi-au spus "Mergi în România? E o țară săracă, cu aurolaci pe străzi...". La noi se știe numai ce-i urât în România. Dar nu mă interesează clișeele astea. Mizerie și aurolaci găsești și la Londra și la Los Angeles. OK, blocurile voastre sunt mai urâte ca în alte țări, dar în rest, sunt multe lucruri care compensează asta, atâtea lucruri frumoase, despre care în Germania nu se știe nimic.
- Ai descoperit aici ceva care în Germania, în Occident, s-a pierdut?
- Eu am călătorit mult, am fost în Asia, America de Sud, Australia... tendința este ca particularitățile să se estompeze, lucrurile încep să semene tot mai mult peste tot în lume, globalizarea își spune cuvântul. La fel e și aici. Dar am găsit ceva. Chiar ieri, basistul nostru, Cristi, îi povestea lui Mark, toboșarului, câte ceva despre copilăria lui în vremea lui Ceaușescu. Cum se străduiau părinții lui să aducă una-alta acasă, cum nu a putut să iasă din țară până la 27 de ani. Și spunea ceva interesant. Dacă aveai nevoie de puțin zahăr sau lapte, băteai la ușa vecinului și îți dădea. Dar nu era ca la noi, că a doua zi mergeai la supermarket, cumpărai și-i dădeai înapoi. Nu știai când o să poți găsi și înapoia, însă vecinul lua din porția lui și îți dădea. Sentimentul acesta, al întrajutorării, s-a păstrat cumva. Nu atât în București, unde coatele sunt ascuțite și trebuie să scoți banii, înainte de toate, dar la Timișoara încă îl găsești. E grozav când ajungem acolo, Tavi dă câteva telefoane și, pe baza prieteniei vechi, avem tot ce ne trebuie, sală de repetiții într-un frumos teatru, cabluri, apare și o sticlă de whisky de undeva...
- În afară de muzică, cum îți merge primăvara asta?
- Sunt bucuros că familia și prietenii mei sunt sănătoși. Iar eu sunt într-o foarte bună dispoziție, pentru că am o iubită nouă și știi cum e la început...