- Deşi sunt membre ale NATO şi ar trebui să conteze pe obligaţia Alianţei de a respinge orice agresiune la adresa unui stat membru, Polonia şi statele baltice resimt mult mai acut pericolul unei agresiuni ruseşti decât România, datorită situaţiei lor geografice şi prezenţei unor semnificative minorităţi ruse pe teritoriul lor. Balticii, mai ales, se tem că se pot trezi cu mişcări separatiste susţinute de militari ruşi, exact cum s-a întâmplat în Crimeea şi în Donbas, înainte ca forţele NATO să poată reacţiona. Întrebarea-cheie în această eventualitate nedorită este dacă NATO va ataca Rusia pentru a apăra Europa de Est, sau va începe să negocieze cu Putin? Având în vedere că intervenţia Franţei şi Germaniei în cazul Ucrainei nu a făcut decât să demonstreze slăbiciunea Europei, care se preface că duce tratative cu Putin, doar pentru a masca inferioritatea sa militară, dubiile şi temerile polonezilor şi balticilor par justificate, mai ales că nimeni nu poate garanta că Putin, calculând că occidentalii sunt prea comozi sau prea laşi pentru a apăra ţările din Estul Europei, nu-i va provoca atacând un stat de la periferia Alianţei. Această incertitudine nu înseamnă însă că agresiunea militară rusească este iminentă. În tot cazul, formaţiunile paramilitare nu pot face altceva decât să susţină efortul armat, iar efortul armat pe care îl pot face statele din Estul Europei este total insuficient în faţa forţei militare a Rusiei. Realist vorbind, cheia supravieţuirii acestor state este apartenenţa la NATO şi speranţa că SUA şi Marea Britanie nu vor tolera o agresiune a Rusiei împotriva unui stat membru. Nu m-aş baza pe fermitatea Berlinului faţă de Rusia, judecând după politica de împăciuire promovată de Germania faţă de Kremlin. Desigur, avem motive să ne simţim protejaţi, atât de decizia NATO, de a înfiinţa un nou centru de comandă în România şi de a-şi întări prezenţa militară în zonă, cât şi de reacţia fermă a Alianţei, faţă de declaraţiile ameninţătoare ale purtătorului de cuvânt al MAE din Rusia, Aleksandr Lukaşevici, la adresa României: "România este un partener de încredere în cadrul NATO, iar NATO îşi apără toţi aliaţii de orice ameninţare". Merită, totuşi, să reflectăm asupra gradului de pregătire al armatei române, după atâţia ani de subfinanţare. Totodată, ţinând cont de faptul că Rusia duce acum cu UE şi NATO un război pe mai multe planuri - inclusiv economic, informaţional şi cultural - este important să ne întrebăm în ce măsură suntem vulnerabili la manipulările ruseşti şi cât de bine am reuşit să identificăm şi să neutralizăm agenţii de influenţă ai Rusiei din România. Dar cum poate o administraţie minată de corupţie şi incompetenţă să se lupte cu toate tentaculele Kremlinului în România? În plus, mai există şi problema voinţei politice de a contracara agresiunea non-militară a Rusiei. Reacţiile formale şi flasce ale guvernului şi preşedinţiei la provocările ruseşti nu ne dau motive să fim optimişti. Am văzut, nu demult, că o parte a societăţii civile a reacţionat mai ferm decât guvernul şi preşedinţia, atunci când ambasadorul Rusiei a cerut cenzurarea opiniilor nefavorabile Rusiei exprimate în presă. Pe undeva, simţim că este ceva putred în sfera puterii, dincolo de limba de lemn a declaraţiilor oficiale: o lipsă de fermitate faţă de Rusia, pe care nu o întâlnim în Polonia şi în statele baltice. Dacă este să ne mobilizăm, poate ar merita să o facem, pentru a contracara tocmai această înclinaţie spre duplicitatea de tip german.
- UDMR-ul se pregăteşte de un nou congres. Cum explicaţi plecăciunile clasei politice româneşti faţă de mărunta formaţiune maghiară, care a mers atât de departe, încât să salveze din dinţii justiţiei, pe doi dintre fruntaşii UDMR, prinşi cu mâţa-n sac?
- Statutul privilegiat al UDMR în politica românească dă măsura catastrofei pe care o reprezintă în prezent partidele politice post-decembriste şi sistemul pe care l-au generat. Pe de o parte, UDMR s-a remarcat ca partid-balama, de care atât PSD cât şi PNL au nevoie pentru a alcătui o majoritate. Cum, din cauza legilor electorale aberante, alegerile la noi nu generează de regulă majorităţi clare, orice formaţiune câştigătoare are nevoie de aliaţi, iar UDMR este aliatul tradiţional al tuturor. Acesta a fost raţionamentul care a stat la baza votului din Cameră împotriva urmăririi penale a lui Laszlo Borbely: PSD avea nevoie de UDMR pentru a-şi asigura poziţia dominantă, iar PNL se chinuia să formeze o nouă majoritate şi avea, şi el, nevoie de UDMR. Compromisul a fost inutil pentru PNL, căci eforturile sale de schimbare a majorităţii parlamentare au eşuat spectaculos. Domnul Borbely însă a scăpat din nou de anchetă. Pe de altă parte, UDMR este un excelent vârf de lance împotriva statului de drept şi a instituţiilor menite să combată corupţia şi conflictul de interese. Membrii săi nu au nici o jenă să critice DNA şi ANI şi chiar să se revolte că nu sunt lăsaţi să-şi angajeze rudele la cabinetele lor parlamentare. Ceilalţi politicieni gândesc la fel, dar nu au tupeul să facă declaraţiile sfidătoare ale udmr-iştilor, pentru că nu dispun de un electorat captiv, ci trebuie să-şi menţină o anumită credibilitate şi imagine. Nici măcar în cazul transfugului Marko Attila, UDMR nu a considerat necesar să se desolidarizeze de un politician care nu-i face cinste, ci s-a străduit să obţină doar demisia acestuia, după ce contribuabilul român i-a plătit salariul pe degeaba, timp de patru luni. Cu alte cuvinte, UDMR s-a dovedit foarte util tuturor duşmanilor statului de drept şi ai luptei anti-corupţie. De altfel, formaţiunea a fost un pion important al campaniilor de suspendare a preşedintelui Băsescu, ambele iniţiate de condamnatul penal Dan Voiculescu. Dincolo de calculele legate de majorităţi parlamentare există, deci, şi afinităţi profunde între toţi politicienii anti-reformişti (adică aproape toţi politicienii partidelor parlamentare) şi UDMR. Strâns legate de aceste afinităţi sunt şi relaţiile de afaceri dintre politicienii români şi cei maghiari.
Statutul de aliat privilegiat, atât al PSD, cât şi al PNL şi al fostului PDL, a permis UDMR să blocheze orice reformă, indiferent cât de utilă ar fi fost ea României. Să ne amintim de reforma administrativă, care ar fi înlocuit cele 41 de judeţe care fragmentează inutil teritoriul şi ne impun povara financiară a unui aparat administrativ supradimensionat, reformă ce a fost blocată, fără jenă, de UDMR, din propriile interese electorale. Secretul "succesului" UDMR ar fi, deci, susţinerea necondiţionată şi fără scrupule a celor care au vrut doar să profite de resursele statului, să blocheze lupta împotriva corupţiei şi să-şi menţină un electorat captiv. Astfel, UDMR va dăinui atâta vreme cât va dăinui şi "sistemul ticăloşit".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
