- Deși sunt membre ale NATO și ar trebui să conteze pe obligația Alianței de a respinge orice agresiune la adresa unui stat membru, Polonia și statele baltice resimt mult mai acut pericolul unei agresiuni rusești decât România, datorită situației lor geografice și prezenței unor semnificative minorități ruse pe teritoriul lor. Balticii, mai ales, se tem că se pot trezi cu mișcări separatiste susținute de militari ruși, exact cum s-a întâmplat în Crimeea și în Donbas, înainte ca forțele NATO să poată reacționa. Întrebarea-cheie în această eventualitate nedorită este dacă NATO va ataca Rusia pentru a apăra Europa de Est, sau va începe să negocieze cu Putin? Având în vedere că intervenția Franței și Germaniei în cazul Ucrainei nu a făcut decât să demonstreze slăbiciunea Europei, care se preface că duce tratative cu Putin, doar pentru a masca inferioritatea sa militară, dubiile și temerile polonezilor și balticilor par justificate, mai ales că nimeni nu poate garanta că Putin, calculând că occidentalii sunt prea comozi sau prea lași pentru a apăra țările din Estul Europei, nu-i va provoca atacând un stat de la periferia Alianței. Această incertitudine nu înseamnă însă că agresiunea militară rusească este iminentă. În tot cazul, formațiunile paramilitare nu pot face altceva decât să susțină efortul armat, iar efortul armat pe care îl pot face statele din Estul Europei este total insuficient în fața forței militare a Rusiei. Realist vorbind, cheia supraviețuirii acestor state este apartenența la NATO și speranța că SUA și Marea Britanie nu vor tolera o agresiune a Rusiei împotriva unui stat membru. Nu m-aș baza pe fermitatea Berlinului față de Rusia, judecând după politica de împăciuire promovată de Germania față de Kremlin. Desigur, avem motive să ne simțim protejați, atât de decizia NATO, de a înființa un nou centru de comandă în România și de a-și întări prezența militară în zonă, cât și de reacția fermă a Alianței, față de declarațiile amenințătoare ale purtătorului de cuvânt al MAE din Rusia, Aleksandr Lukașevici, la adresa României: "România este un partener de încredere în cadrul NATO, iar NATO își apără toți aliații de orice amenințare". Merită, totuși, să reflectăm asupra gradului de pregătire al armatei române, după atâția ani de subfinanțare. Totodată, ținând cont de faptul că Rusia duce acum cu UE și NATO un război pe mai multe planuri - inclusiv economic, informațional și cultural - este important să ne întrebăm în ce măsură suntem vulnerabili la manipulările rusești și cât de bine am reușit să identificăm și să neutralizăm agenții de influență ai Rusiei din România. Dar cum poate o administrație minată de corupție și incompetență să se lupte cu toate tentaculele Kremlinului în România? În plus, mai există și problema voinței politice de a contracara agresiunea non-militară a Rusiei. Reacțiile formale și flasce ale guvernului și președinției la provocările rusești nu ne dau motive să fim optimiști. Am văzut, nu demult, că o parte a societății civile a reacționat mai ferm decât guvernul și președinția, atunci când ambasadorul Rusiei a cerut cenzurarea opiniilor nefavorabile Rusiei exprimate în presă. Pe undeva, simțim că este ceva putred în sfera puterii, dincolo de limba de lemn a declarațiilor oficiale: o lipsă de fermitate față de Rusia, pe care nu o întâlnim în Polonia și în statele baltice. Dacă este să ne mobilizăm, poate ar merita să o facem, pentru a contracara tocmai această înclinație spre duplicitatea de tip german.
- UDMR-ul se pregătește de un nou congres. Cum explicați plecăciunile clasei politice românești față de mărunta formațiune maghiară, care a mers atât de departe, încât să salveze din dinții justiției, pe doi dintre fruntașii UDMR, prinși cu mâța-n sac?
- Statutul privilegiat al UDMR în politica românească dă măsura catastrofei pe care o reprezintă în prezent partidele politice post-decembriste și sistemul pe care l-au generat. Pe de o parte, UDMR s-a remarcat ca partid-balama, de care atât PSD cât și PNL au nevoie pentru a alcătui o majoritate. Cum, din cauza legilor electorale aberante, alegerile la noi nu generează de regulă majorități clare, orice formațiune câștigătoare are nevoie de aliați, iar UDMR este aliatul tradițional al tuturor. Acesta a fost raționamentul care a stat la baza votului din Cameră împotriva urmăririi penale a lui Laszlo Borbely: PSD avea nevoie de UDMR pentru a-și asigura poziția dominantă, iar PNL se chinuia să formeze o nouă majoritate și avea, și el, nevoie de UDMR. Compromisul a fost inutil pentru PNL, căci eforturile sale de schimbare a majorității parlamentare au eșuat spectaculos. Domnul Borbely însă a scăpat din nou de anchetă. Pe de altă parte, UDMR este un excelent vârf de lance împotriva statului de drept și a instituțiilor menite să combată corupția și conflictul de interese. Membrii săi nu au nici o jenă să critice DNA și ANI și chiar să se revolte că nu sunt lăsați să-și angajeze rudele la cabinetele lor parlamentare. Ceilalți politicieni gândesc la fel, dar nu au tupeul să facă declarațiile sfidătoare ale udmr-iștilor, pentru că nu dispun de un electorat captiv, ci trebuie să-și mențină o anumită credibilitate și imagine. Nici măcar în cazul transfugului Marko Attila, UDMR nu a considerat necesar să se desolidarizeze de un politician care nu-i face cinste, ci s-a străduit să obțină doar demisia acestuia, după ce contribuabilul român i-a plătit salariul pe degeaba, timp de patru luni. Cu alte cuvinte, UDMR s-a dovedit foarte util tuturor dușmanilor statului de drept și ai luptei anti-corupție. De altfel, formațiunea a fost un pion important al campaniilor de suspendare a președintelui Băsescu, ambele inițiate de condamnatul penal Dan Voiculescu. Dincolo de calculele legate de majorități parlamentare există, deci, și afinități profunde între toți politicienii anti-reformiști (adică aproape toți politicienii partidelor parlamentare) și UDMR. Strâns legate de aceste afinități sunt și relațiile de afaceri dintre politicienii români și cei maghiari.
Statutul de aliat privilegiat, atât al PSD, cât și al PNL și al fostului PDL, a permis UDMR să blocheze orice reformă, indiferent cât de utilă ar fi fost ea României. Să ne amintim de reforma administrativă, care ar fi înlocuit cele 41 de județe care fragmentează inutil teritoriul și ne impun povara financiară a unui aparat administrativ supradimensionat, reformă ce a fost blocată, fără jenă, de UDMR, din propriile interese electorale. Secretul "succesului" UDMR ar fi, deci, susținerea necondiționată și fără scrupule a celor care au vrut doar să profite de resursele statului, să blocheze lupta împotriva corupției și să-și mențină un electorat captiv. Astfel, UDMR va dăinui atâta vreme cât va dăinui și "sistemul ticăloșit".