"A-nviat, a-nviat/ Azi Hristos a înviat/ El din morţi S-a înălţat/ A-nviat cu-adevărat." Cântecul lor răsună prin difuzoare în toată curtea şi se înalţă blând, la cer, către îngeri, risipind norii grei de deasupra bisericii. "Păsările ciripesc/ Toate florile-nfloresc/ Înfloresc, înfloresc/ Paştele sărbătoresc." O femeie cu privirea pioasă smulge cu răbdare buruienile din curte şi le aruncă pe foc. "Să cântăm cu-adevărat/ Azi Hristos a înviat/ A înviat, a înviat/ Lumea iar s-a luminat." O adiere caldă mângâie curtea bisericii, alinând parcă toate suferinţele lumii. Afară, lângă intrare, stau înşirate la uscat tot felul de lucruri bisericeşti, proaspăt spălate sau curăţate de praf. Miroase a iarbă crudă şi a foc. Din biserică, cântecul copiilor se aude neîncetat, vestind în întreg cartierul miracolul Învierii. "A înviat, a înviat/ Lumea iar s-a luminat."
În bisericuţa ascunsă între blocuri, un grup de şapte copii îmbrăcaţi în cămăşi albe repetă de zor repertoriul pentru noaptea cea sfântă a Învierii. Se întâlnesc aproape în fiecare după-amiază. De aici, dintre icoanele astea parcă însufleţite, glasurile lor se înalţă cu adevărat la cer, către îngeri. În faţa lor, un băieţel mic şi firav, cu chipul luminos şi ochii ageri, gesticulează fără astâmpăr, dirijându-i pe ceilalţi. Se întoarce spre mine şi îmi zâmbeşte în semn de salut, apoi continuă să cânte alături de ceilalţi, mişcându-şi braţele. Îl cheamă Costin şi ne cunoaştem de vreo jumătate de an, când ne-am văzut tot aici, în faţa bisericii. Atunci mi-a spus toată povestea lui, rugându-mă doar să nu-i dezvălui identitatea, de teamă să nu râdă colegii de la şcoală de el, aşa cum râd vecinii de cartier, care îi spun în batjocură "pocăitul". Deşi arată ca un pici de clasa a patra, în iulie, anul acesta, va împlini 17 ani. Experienţele grele pe care le-a trăit, copilăria lui chinuită, singurătatea cumplită în care se zbate nu i-au lăsat vreo urmă pe chip.
*
Pe mama lui n-a cunoscut-o niciodată. Când avea patru anişori, tatăl i-a explicat că ea e plecată în ţara îngerilor, de unde nu se mai poate întoarce niciodată. S-a înfuriat foarte tare, pentru că ştia despre îngeri că sunt cele mai bune făpturi. Şi-atunci, cum să-i facă un rău atât de mare tocmai mamei lui? Puţin mai târziu, tatăl i-a vorbit despre moarte, şi-abia atunci a înţeles că mama lui murise din cauza unei boli grave când el nici nu împlinise un an. Îi cunoştea însă bine chipul din zecile de fotografii pe care le-avea într-un sertar. Nu trecea o zi fără să le studieze cu mare atenţie. Îi sorbea privirea plină de iubire, îi vedea mereu zâmbetul blând şi senin, îi simţea răsuflarea pe obraji, atunci când o vedea cum îl ţinea la piept chiar pe el, pe atunci o mogâldeaţă. Atât de mult îi plăcea să se uite la pozele astea, încât începuse deja să-şi plăsmuiască tot felul de poveşti şi amintiri legate de ea. Şi îi era tare, tare dor.
*
Cântecul copiilor se opreşte. Costin îi priveşte puţin încruntat. E cel mai mare dintre ei, ceilalţi n-au mai mult de 12 ani.
- Tot nu e bine, le zice el cu dojană în glas. Parcă n-aţi mâncat nimic azi, aveţi vocile leşinate. Hai să-l mai luăm o dată. Mai cu viaţă, să se audă până la voi acasă. Că acuş vine părintele şi nu suntem gata. Copiii îşi dreg iar glasurile. Costin ridică braţul, numără până la trei, şi cântecul începe din nou.
- "Azi Iisus Hristos a-nviat/ El din morţi S-a înălţat/ A-nviat cu-adevărat." Vocile lor răsună în toată biserica. Costin întoarce privirea spre mine, zâmbind plin de mulţumire. Cântă şi gesticulează cu o vervă necontenită, păstrând mereu pe chip o lumină aparte. După tot ce a îndurat el în ultimii ani, pare că aici, în bisericuţa asta dintre blocuri, şi-a găsit unica mângâiere.
*
Când a împlinit zece ani, tatăl lui a venit cu o femeie acasă şi i-a spus că s-a gândit să se recăsătorească. Era o femeie de treabă, nimic de zis, se purta bine cu el, era gospodină, dar bietul copil n-a simţit-o niciodată ca pe o mamă. Au trecut aşa încă vreo doi ani şi tatăl i-a dat din nou o veste neaşteptată. El, împreună cu noua soţie, au hotărât să plece la muncă în Italia. I-au zis că doar pentru un an, să strângă nişte bani pentru o afacere. Pentru Costin, vestea asta a căzut ca un fulger. Avea numai 13 ani şi bietul de el urma să rămână singur, fără niciun sprijin, fără nicio mângâiere, fără niciun umăr pe care să-şi mai aline supărările. N-a trecut mult şi, într-o dimineaţă, Costin a văzut mai multe bagaje la uşă. Tatăl l-a strâns în braţe, i-a spus să aibă grijă de el, i-a promis că o să-i trimită bani şi că o să se întoarcă în curând. Atât, de parcă ar fi plecat aşa, într-o excursie de două, trei zile. Pentru Costin, ziua aceea a fost începutul calvarului. Singur, într-o casă pustie, cu urechile ţiuind de-atâta linişte şi urât, copilul de numai 13 ani a plâns nopţi la rând, tresărind la orice mic zgomot, fără să poată aţipi niciun pic, visând cu ochii deschişi tot felul de arătări venite parcă din filme de groază. Nopţi de deznădejde, în care copilăria lui s-a sfârşit.
*
- "A înviat, a înviat/ Lumea iar s-a luminat." Cântecul copiilor s-a încheiat, iar Costin zâmbeşte mulţumit.
- Aşa, bravo!, le zice. Haideţi acum să cântăm şi "Hristos a înviat". E ultimul, îl cântăm o dată şi mergem acasă. Apoi numără în şoaptă până la trei, şi glasurile lor se ridică din nou către cer.
- "Hristos a înviat din morţi/ Ce bucurie sfântă!/ Şi îngerii din ceruri, toţi/ Şi lumea-ntreagă cântă."
Costin le face semn să zâmbească, să se vadă pe chipul lor bucuria. Îl privesc uimit şi mă întreb ce miracol i-a dat oare atâta lumină, atâta putere să iasă din suferinţă, să fie astăzi atât de vesel şi însufleţit?
*
La scurt timp după plecarea tatălui, şi-a cumpărat de la un prieten un pui de câine lup pe care l-a botezat Lord. Era singura făptură care-i mai alina singurătatea. În rest, mai avea o mătuşă care la început îi aducea mâncare, dar mai târziu venea doar aşa, ca să vadă ce face, cum se descurcă. Intra puţin, îşi arunca o privire prin casă, şi apoi pleca, iar de la o vreme, nici nu se mai sinchisea să se deplaseze, dădea un simplu telefon, îl întreba ce face, şi-atât. Taică-său îi trimitea în fiecare lună cam 500 de euro, din care trebuia să plătească întreţinerea, telefonul mobil, să-şi cumpere de mâncare. A învăţat singur să facă piaţa, să gătească, să spele, să facă prin casă curat. Cu şcoala se descurca destul de bine, lua note mari, deşi nu prea îi rămânea mult timp pentru teme. Era însă foarte atent la ore şi pricepea imediat orice lecţie. Şi uite aşa a trecut un an, şi taică-său nu dădea semne că s-ar întoarce. Într-un târziu, l-a sunat şi i-a spus că a găsit ceva nou de lucru, cu un salariu mai bun, şi că va mai rămâne acolo o vreme. Toate speranţele lui s-au năruit într-o clipă. Toţi copiii râdeau de el şi îi spuneau că taică-său îl minte, că n-o să mai vină niciodată acasă. Vecinii îi ziceau, şi ei, acelaşi lucru şi-l mai ameninţau câteodată că îl reclamă la Protecţia Copilului, ca să vină şi să-l ia la casa de copii. Aceeaşi ameninţare a primit-o şi de la fratele mai mare al unui coleg, care i-a cerut o sută de euro din banii trimişi de taică-său, ca să nu-l pârască la Protecţia Copilului. I-a zis că nu are atâţia bani şi a rugat-o pe mătuşă-sa să-l ajute. Ea a sunat la directoarea şcolii, i-a povestit toată păţania, dar asta n-a făcut decât să agraveze lucrurile, fiind acuzat de toată lumea că e un pârâcios. Încet, încet, s-a îndepărtat tot mai mult de colegi sau vecini. Nu mai avea încredere în nimeni. Singurul lui prieten era Lord, câinele lup, doar el îl asculta şi îi era mereu alături. A mai trecut un an şi a reuşit să intre la un liceu destul de bun. Aici, însă, au apărut alte necazuri. Noii colegi au aflat imediat că trăieşte singur şi au început să râdă şi ei de el. Într-o zi, doi băieţi l-au ameninţat cu bătaia dacă nu le dă nişte bani. Alţii au vrut să-i dea droguri. Era disperat, n-avea cui să ceară ajutor. Taică-său, atunci când suna, nu prea avea răbdare să-l asculte. Ori poate nu voia să-şi cheltuie banii pe apeluri prea lungi. Atunci, fără să înţeleagă prea bine de ce, Costin s-a gândit să meargă la o biserică. A venit aici pentru că era cea mai apropiată de casă. S-a apropiat de icoana Maicii Domnului, s-a aşezat în genunchi şi i-a cerut ajutor. Şi, cum stătea el aşa, deodată a început să plângă. Plângea în hohote, abia mai putea respira. A simţit apoi o mică adiere pe chip, ceva ca o mângâiere nevăzută. La început, s-a temut un pic, nu înţelegea ce se întâmplă, dar pe urmă, adierea asta parcă l-a amorţit. Toată disperarea lui trecuse, de parcă o luase cineva cu mâna. La plecare, preotul l-a chemat lângă el. L-a întrebat ce necazuri are, iar el i-a spus de-a fir a păr toată povestea. Preotul l-a ascultat fără să clipească şi la sfârşit i-a pus mâna pe creştet, zicându-i câteva vorbe care l-au făcut parcă să zboare. Din ziua aceea, preotul a fost tatăl lui. L-a ajutat mereu cu sfaturi, de câte ori avea necazuri la şcoală vorbea cu directoarea, l-a încurajat, l-a învăţat cum să se roage. Cu timpul, Costin a devenit un fel de mic dascăl al bisericii. Face mereu curăţenie, a învăţat toată rânduiala Sfintei Liturghii, ştie să cânte psalmii şi, de curând, se ocupă de micul cor format din şase copii aleşi de preot la orele de religie. Au trecut aproape patru ani de când tatăl lui a plecat. Era o vreme când îl implora, plângând la telefon, să vină acasă, ori să-l ia şi pe el acolo, în Italia, lângă el. Plângea, disperat, zile în şir. Doar aici, la biserică, preotul îi spunea mereu să nu-şi piardă nădejdea, că într-o zi Dumnezeu îi va împlini rugăciunile.
*
- "Cântaţi toţi Fiului de sus/ Vestiţi puterea-i sfântă/ A înviat Iisus, Iisus/ Azi lumea-ntreagă cântă." Aşa se încheie cântecul blând şi luminos al copiilor. Glasul lor se stinge uşor, ca într-un ecou care se înalţă tot mai sus. Costin zâmbeşte cu tot chipul, răsplătindu-i pe copii cu vorbe de laudă.
- A fost super! Aţi cântat ca nişte îngeri.
Repetiţia de astăzi s-a terminat. Copiii au acum altă treabă. Vor spăla covoarele din biserică, vor pune la loc toate lucrurile care stau grămadă la intrare, vor tunde lăstarii din curte. Mai sunt câteva zile şi vine Paştele. Miroase ameţitor a foc şi a primăvară.
Mângâierea îngerului păzitor
Ieşim împreună în parcul din faţa bisericii. Un parc vechi, în paragină, cu leagăne ruginite şi bănci scrijelite. Tot aici ne-am întâlnit şi astă-vară, când a venit călare pe bicicleta lui albastră, cumpărată de la un prieten. Zâmbeşte blând şi semeţ, bucuros de razele soarelui şi de faptele lui bune de azi.
- În noaptea de Înviere o să fie plin parcul ăsta, îmi zice Costin. Aşa a fost şi anul trecut. Oameni cu lumânările aprinse peste tot. Tot locul ăsta părăsit şi murdar s-a transformat pentru o noapte într-o imagine de vis. Şi anul ăsta o să fie la fel. Peste tot, mii de lumini.
Ne aşezăm pe una din puţinele bănci rămase întregi. O adiere caldă îmbracă parcul într-un fum subţire, de la crengile puse pe foc. Vreau să-mi aprind o ţigară şi Costin mă priveşte cu o mirare timidă.
- Fumaţi? De ce nu vă lăsaţi? Mie mi-a spus părintele că ţigara e iarba dracului. Că te apuci de ea din curiozitate, aşa cum e orice ispită cu care te încearcă necuratul. După care eşti robul lui. Al necuratului. La noi la şcoală vin mereu băieţi care vor să vândă tot felul de ţigări din alea cu droguri. Ei le zic "iarbă" sau "jointuri". M-au acostat şi pe mine, chiar m-au şi ameninţat să iau, să fumez cu ei. Anul trecut, ţin minte, am fugit de-am rupt pământul. Erau trei vlăjgani. Când i-am spus gardianului de la poartă, mi-a zis să-mi văd de treaba mea, că altfel mă ia la şuturi. Ştiu că atunci am ajuns acasă şi am plâns toată ziua. Aşa, singur. Nu mă vedea nimeni, nu ştia nimeni de mine. Plângeam şi ceream disperat ajutor, dar nici eu nu ştiam cui, pentru că nu aveam pe nimeni lângă mine.
- Nu ai niciun prieten?
- Am avut. Îl cheamă Iulian, suntem vecini. De la el l-am luat pe Lord, câinele meu lup. Dar anul trecut ne-am certat, îmi zicea şi el mereu "pocăitu'" şi râdea de mine că merg la biserică. N-aveam cum să mai fiu prieten cu cineva care îşi bătea joc de sentimentele mele. Mai târziu, l-am văzut umblând cu unul din vlăjganii care m-au ameninţat cu bătaia. Şi am auzit că el le-a spus că sunt singur şi că îmi trimite tata bani. Pe urmă, după vreo săptămână, cineva mi-a furat bicicleta din faţa blocului. O ştiţi, bicicleta aia albastră. Şi am aflat că tot unul din băieţii ăia mi-a furat-o.
Îl ascult şi îl privesc uluit, întrebându-mă cum de-a putut îndura atâţia ani de chin, de ameninţări şi de singurătate? Dar Costin îşi aminteşte despre toate momentele astea cu o seninătate halucinantă, de parcă ar fi vorba de viaţa altcuiva. Se opreşte din povestit şi mă priveşte cu un zâmbet suveran, simţindu-mi parcă uimirea.
- Şi cum ai rezolvat? Cum ai reuşit să treci peste toate astea?
- Nici eu nu ştiu. Cred că m-am obişnuit cu ideea că aşa e lumea. Cu bine şi rău. Numai că, pentru mine, binele parcă nici nu mai exista.
- Nu-ţi era frică?
- Ba da, îmi era foarte frică, îmi răspunde, fixându-mă brusc cu o privire gravă. Dar ce era să fac? Să învăţ să mă bat? Nu vedeţi ce mic am rămas şi acum, la aproape 17 ani? V-am zis, cu timpul m-am învăţat cu toate, şi cu răul, şi cu singurătatea, şi cu frica... Cel mai tare îmi era frică să nu mă ia la casa de copii. Am auzit că-i rău de tot acolo.
- De ce vorbeşti la trecut? Acum nu-ţi mai e frică?
- Nu! Pentru că acum ştiu sigur că am mereu lângă mine un înger. Am înţeles asta anul trecut, când am venit prima oară la biserică. Din ziua aia în care m-au alergat doi ţigani, care voiau să le dau nişte bani. Unul din ei a scos un cuţit, iar eu atunci m-am speriat foarte tare şi am luat-o la fugă. Nu ştiu de ce, dar am fugit până aici, în biserică. Şi-atunci, am început să plâng în hohote şi să mă rog la icoana de lângă altar. Am plâns şi m-am rugat până când am simţit o atingere, ca o mână care mă mângâia uşor pe cap. M-am întors speriat, dar nu era nimeni acolo, şi m-am speriat şi mai tare, şi-am vrut să plec, dar atunci m-a chemat părintele la el.
- Şi ce ţi-a spus?
- Că cel care m-a atins era îngerul meu păzitor. Că m-a atins doar ca să-mi dea un semn, ca să ştiu că el există şi că mă apără. Pe urmă, i-am povestit părintelui tot. Nu ştiu, cred că am vorbit o oră fără să mă opresc. A fost prima oară când am povestit cuiva toate necazurile mele. Până atunci, nimeni n-avea chef sau răbdare să mă asculte. Nici măcar tata. Părintele m-a ascultat fără să se clintească şi pe urmă mi-a dat binecuvântare şi m-a încurajat. A fost un moment miraculos pentru mine.
- Ce anume ţi-a spus?, îl întreb cu jenă în glas, ştiind că indiscreţia mea l-ar putea deranja.
- În primul rând, mi-a zis că toate necazurile mele mă vor mântui. Nu prea am înţeles eu atunci ce vrea să spună cu asta, dar acum înţeleg. Mi-a mai zis că suferinţa îl face pe om mai puternic, că dacă Dumnezeu a lăsat-o printre oameni, înseamnă că nu e fără folos. Că suferinţa nu trebuie să ne revolte, ci, dimpotrivă, să ne purifice, pentru că ea e ca un dezinfectant al omului. Şi că totul e să te lupţi şi să treci peste ea cu folos. Mi-a spus de multe ori lucrurile astea, de-aia le ţin minte. Pe urmă, părintele m-a luat lângă el la slujbe, m-a învăţat regulile bisericeşti, cântece, rugăciuni, mi-a dat o Biblie, să citesc Evangheliile, despre învăţăturile lui Iisus, mi-a mai dat nişte cărţi cu învăţături de-ale Sfinţilor Părinţi, care vorbeau tot despre suferinţă. Citeam în fiecare seară din ele şi, pe măsură ce citeam, mă simţeam tot mai bucuros şi mai puternic.
- Abia aştept noaptea Învierii!, îmi spune deodată, cu chipul strălucind de bucurie. O să urc pe scenă, lângă preoţi, îmbrăcat în veşmânt bisericesc, o să împart şi eu lumină, o să spun şi eu mulţimii "Hristos a înviat!". E cea mai mare bucurie a mea. Mai ales că o să mă vadă şi tata.
Mă uit la el mirat, iar el îmi zâmbeşte larg, cu tot chipul.
- Da. Nu v-am zis? A venit acum două săptămâni. De tot. Nu mai pleacă înapoi. Mi-a zis că nu mai mergea treaba acolo, că şi-a pierdut serviciul, că s-a despărţit de Adela, soţia lui. Şi că îi pare rău şi să-l iert că m-a lăsat singur atâta timp. Cum adică să-l iert? Ce, am fost eu vreodată supărat pe el?
Se opreşte şi îşi întoarce privirea aiurea, de parcă i-ar veni să plângă puţin. Îl întreb cu sfială dacă l-ar putea convinge pe tatăl lui să stea de vorbă cu mine.
- Nu, nici vorbă, îmi răspunde ferm, întorcând privirea încruntată spre mine. Chiar s-a supărat când a aflat că mă întâlnesc cu dumneavoastră. Era cât pe-aci să vă sun, să vă zic să nu mai veniţi. Dar i-am promis că o să vă rog să nu-mi faceţi poze şi să nu pomeniţi vreo adresă sau numele liceului la care învăţ. Dacă vreţi, vă spun eu câte ceva despre el. E cel mai bun tată din lume, s-a chinuit singur să mă crească până la 13 ani, când o femeie i-a sucit mintea şi a plecat cu ea în lume. După aproape patru ani, s-a trezit la realitate şi s-a întors acasă, la copilul lui. Şi-a cerut iertare, a plâns şi a promis cu lacrimi în ochi că nu va mai pleca de lângă el niciodată. Iar eu, copilul lui, l-am înţeles şi i-am mulţumit, pentru că fără rătăcirea asta a lui, n-aş fi ajuns niciodată să simt atâta bucurie şi să cunosc atâtea lucruri despre lume şi viaţă.
S-a lăsat deja răcoarea serii. Costin se uită îngrijorat la ceasul de pe telefon şi-mi spune că trebuie să ajungă acasă. Focul din curtea bisericii încă mai arde mocnit, răspândind în tot parcul ăsta pustiu o mireasmă blândă de fum şi primăvară.
Epilog
L-am sunat luni, a doua zi de Paşti. Era tare bucuros, tocmai lua prânzul împreună cu tata şi mătuşa lui. Dimineaţă a cântat la biserică alături de corul lui de copii. A ieşit minunat, sute de oameni i-au ascultat fără să se clintească, iar părintele le-a zis că au fost ca nişte îngeri. Apoi, Costin mi-a povestit despre noaptea Învierii. Că a fost un vis. Visul lui cel mai frumos, pe care nu-l va uita niciodată. Că atunci când mii de glasuri cântau împreună cu el "Hristos a înviat", simţea cum se desprinde de pe scena pe care stătea şi se înalţă în al nouălea cer.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
