Costin și al nouălea cer

Voci cristaline de copii se aud de la poarta bisericii:

"A-nviat, a-nviat/ Azi Hristos a înviat/ El din morți S-a înălțat/ A-nviat cu-adevărat." Cântecul lor răsună prin difuzoare în toată curtea și se înalță blând, la cer, către îngeri, risipind norii grei de deasupra bisericii. "Păsările ciripesc/ Toate florile-nfloresc/ Înfloresc, înfloresc/ Paștele săr­bătoresc." O femeie cu privirea pioasă smulge cu răb­dare buruienile din curte și le aruncă pe foc. "Să cân­tăm cu-adevărat/ Azi Hristos a înviat/ A înviat, a în­viat/ Lumea iar s-a luminat." O adiere caldă mân­gâie curtea bisericii, alinând parcă toate suferințele lumii. Afară, lângă intrare, stau înșirate la uscat tot felul de lucruri bisericești, proaspăt spălate sau curățate de praf. Miroase a iarbă crudă și a foc. Din biserică, cân­tecul copiilor se aude neîncetat, vestind în întreg cartierul miracolul Învierii. "A înviat, a înviat/ Lumea iar s-a luminat."
În bisericuța ascunsă între blocuri, un grup de șapte copii îmbrăcați în cămăși albe repetă de zor repertoriul pentru noaptea cea sfântă a Învierii. Se întâlnesc aproa­pe în fiecare după-amiază. De aici, dintre icoa­nele astea parcă însuflețite, glasurile lor se înalță cu adevărat la cer, către îngeri. În fața lor, un băiețel mic și firav, cu chipul luminos și ochii ageri, gesticulează fără astâmpăr, dirijându-i pe ceilalți. Se întoarce spre mine și îmi zâmbește în semn de salut, apoi continuă să cânte alături de ceilalți, mișcându-și brațele. Îl cheamă Costin și ne cunoaștem de vreo jumătate de an, când ne-am văzut tot aici, în fața bisericii. Atunci mi-a spus toată povestea lui, rugându-mă doar să nu-i dezvălui identitatea, de teamă să nu râdă colegii de la școală de el, așa cum râd vecinii de cartier, care îi spun în batjocură "pocăitul". Deși arată ca un pici de clasa a patra, în iulie, anul acesta, va împlini 17 ani. Expe­riențele grele pe care le-a trăit, copilăria lui chinuită, singurătatea cumplită în care se zbate nu i-au lăsat vreo urmă pe chip.

*

Pe mama lui n-a cunoscut-o niciodată. Când avea patru anișori, tatăl i-a explicat că ea e plecată în țara îngerilor, de unde nu se mai poate întoarce niciodată. S-a înfuriat foarte tare, pentru că știa despre îngeri că sunt cele mai bune făpturi. Și-atunci, cum să-i facă un rău atât de mare tocmai mamei lui? Puțin mai târziu, tatăl i-a vorbit despre moarte, și-abia atunci a înțeles că mama lui murise din cauza unei boli grave când el nici nu împlinise un an. Îi cunoștea însă bine chipul din zecile de fotografii pe care le-avea într-un sertar. Nu trecea o zi fără să le studieze cu mare atenție. Îi sor­bea privirea plină de iubire, îi vedea mereu zâm­betul blând și senin, îi simțea răsuflarea pe obraji, atunci când o vedea cum îl ținea la piept chiar pe el, pe atunci o mogâldeață. Atât de mult îi plăcea să se uite la pozele astea, încât începuse deja să-și plăs­muiască tot felul de povești și amin­tiri legate de ea. Și îi era tare, tare dor.

*

Cântecul copiilor se oprește. Cos­tin îi privește pu­țin încruntat. E cel mai mare dintre ei, ceilalți n-au mai mult de 12 ani.
- Tot nu e bine, le zice el cu do­jană în glas. Parcă n-ați mâncat nimic azi, aveți vocile leșinate. Hai să-l mai luăm o dată. Mai cu viață, să se audă până la voi acasă. Că acuș vine părintele și nu suntem gata. Co­piii își dreg iar glasurile. Costin ri­dică brațul, numără până la trei, și cântecul începe din nou.
- "Azi Iisus Hristos a-nviat/ El din morți S-a înăl­țat/ A-nviat cu-adevărat." Vocile lor răsună în toată biserica. Costin întoarce privirea spre mine, zâmbind plin de mulțumire. Cântă și gesticu­lea­ză cu o vervă necontenită, păstrând mereu pe chip o lumină aparte. După tot ce a îndurat el în ultimii ani, pare că aici, în bisericuța asta dintre blocuri, și-a găsit unica mân­gâiere.

*

Când a împlinit zece ani, tatăl lui a venit cu o fe­meie acasă și i-a spus că s-a gândit să se recăsăto­reas­că. Era o femeie de treabă, nimic de zis, se purta bine cu el, era gospodină, dar bietul copil n-a simțit-o nicio­dată ca pe o mamă. Au trecut așa încă vreo doi ani și tatăl i-a dat din nou o veste neașteptată. El, împreună cu noua soție, au hotărât să plece la muncă în Italia. I-au zis că doar pentru un an, să strângă niște bani pentru o afacere. Pentru Costin, vestea asta a că­zut ca un fulger. Avea numai 13 ani și bietul de el urma să rămână singur, fără niciun sprijin, fără nicio mângâiere, fără niciun umăr pe care să-și mai aline supărările. N-a trecut mult și, într-o dimineață, Costin a văzut mai multe bagaje la ușă. Tatăl l-a strâns în bra­țe, i-a spus să aibă grijă de el, i-a promis că o să-i tri­mită bani și că o să se întoarcă în curând. Atât, de parcă ar fi plecat așa, într-o excursie de do­uă, trei zile. Pen­tru Costin, ziua aceea a fost începutul calvarului. Sin­gur, într-o casă pustie, cu urechile țiuind de-atâta liniște și urât, copilul de numai 13 ani a plâns nopți la rând, tresărind la orice mic zgomot, fără să poa­tă ațipi niciun pic, visând cu ochii des­chiși tot felul de arătări venite parcă din fil­me de groază. Nopți de dez­nădejde, în care copilăria lui s-a sfârșit.

*

- "A înviat, a înviat/ Lumea iar s-a lu­minat." Cân­tecul copiilor s-a încheiat, iar Costin zâmbește mul­țumit.
- Așa, bravo!, le zice. Haideți acum să cântăm și "Hristos a înviat". E ultimul, îl cân­­tăm o dată și mer­gem acasă. Apoi numă­ră în șoaptă până la trei, și glasurile lor se ridică din nou către cer.
- "Hristos a înviat din morți/ Ce bucurie sfântă!/ Și îngerii din ce­ruri, toți/ Și lu­mea-ntrea­gă cântă."
Costin le face semn să zâmbească, să se va­dă pe chipul lor bucuria. Îl privesc uimit și mă întreb ce miracol i-a dat oare atâta lumină, atâta putere să iasă din sufe­rință, să fie astăzi atât de vesel și însuflețit?

*

La scurt timp după ple­carea tatălui, și-a cum­părat de la un prie­ten un pui de câine lup pe care l-a botezat Lord. Era singura făptură care-i mai alina singu­rătatea. În rest, mai avea o mătușă care la înce­put îi aducea mâncare, dar mai târziu venea doar așa, ca să vadă ce face, cum se descurcă. Intra puțin, își arunca o privire prin casă, și apoi pleca, iar de la o vreme, nici nu se mai sinchisea să se deplaseze, dădea un simplu tele­fon, îl întreba ce face, și-atât. Taică-său îi trimitea în fiecare lună cam 500 de euro, din care trebuia să plă­tească întreținerea, telefonul mobil, să-și cumpere de mâncare. A învățat singur să facă piața, să gătească, să spele, să facă prin casă curat. Cu școala se descurca destul de bine, lua note mari, deși nu prea îi rămânea mult timp pentru teme. Era însă foarte atent la ore și pricepea imediat orice lecție. Și uite așa a trecut un an, și taică-său nu dădea semne că s-ar întoarce. Într-un târziu, l-a sunat și i-a spus că a găsit ceva nou de lucru, cu un salariu mai bun, și că va mai rămâne aco­lo o vreme. Toate spe­ranțele lui s-au năruit într-o clipă. Toți copiii râdeau de el și îi spuneau că taică-său îl minte, că n-o să mai vină niciodată acasă. Veci­nii îi ziceau, și ei, același lucru și-l mai amenințau câteodată că îl re­cla­mă la Protecția Copilului, ca să vină și să-l ia la casa de copii. Aceeași amenințare a primit-o și de la fratele mai mare al unui coleg, care i-a cerut o sută de euro din banii trimiși de taică-său, ca să nu-l pârască la Pro­tecția Copilului. I-a zis că nu are atâția bani și a ru­gat-o pe mătușă-sa să-l ajute. Ea a sunat la directoarea școlii, i-a povestit toată pățania, dar asta n-a făcut decât să agraveze lucrurile, fiind acu­zat de toată lumea că e un pârâcios. Încet, încet, s-a îndepărtat tot mai mult de colegi sau vecini. Nu mai avea încredere în nimeni. Singurul lui prieten era Lord, câinele lup, doar el îl asculta și îi era mereu ală­turi. A mai trecut un an și a reușit să intre la un liceu destul de bun. Aici, însă, au apărut alte necazuri. Noii colegi au aflat imediat că trăiește singur și au început să râdă și ei de el. Într-o zi, doi băieți l-au amenințat cu bătaia dacă nu le dă niște bani. Alții au vrut să-i dea droguri. Era disperat, n-avea cui să ceară ajutor. Taică-său, atunci când suna, nu prea avea răbdare să-l asculte. Ori poate nu voia să-și cheltuie banii pe ape­luri prea lungi. Atunci, fără să înțeleagă prea bine de ce, Costin s-a gândit să meargă la o biserică. A venit aici pentru că era cea mai apropiată de casă. S-a apro­piat de icoana Maicii Dom­­nului, s-a așezat în ge­nunchi și i-a cerut aju­tor. Și, cum stătea el așa, deodată a început să plân­gă. Plângea în hohote, abia mai putea respira. A simțit apoi o mică adiere pe chip, ceva ca o mân­gâiere nevăzută. La în­ceput, s-a temut un pic, nu înțelegea ce se întâmplă, dar pe urmă, adierea asta parcă l-a amorțit. Toată dis­perarea lui trecuse, de parcă o luase cineva cu mâna. La plecare, preotul l-a chemat lângă el. L-a întrebat ce necazuri are, iar el i-a spus de-a fir a păr toată po­vestea. Preotul l-a ascultat fără să clipească și la sfârșit i-a pus mâna pe creștet, zicându-i câte­va vorbe care l-au făcut parcă să zboare. Din ziua aceea, preotul a fost tatăl lui. L-a ajutat mereu cu sfaturi, de câte ori avea ne­ca­zuri la școală vorbea cu directoarea, l-a în­cu­ra­jat, l-a învățat cum să se roage. Cu timpul, Costin a de­venit un fel de mic das­căl al bisericii. Face me­reu cu­ră­țenie, a învățat toată rânduiala Sfintei Litur­ghii, știe să cânte psalmii și, de curând, se ocupă de micul cor format din șase copii aleși de preot la orele de religie. Au trecut aproape patru ani de când tatăl lui a plecat. Era o vreme când îl implora, plângând la te­lefon, să vină acasă, ori să-l ia și pe el acolo, în Italia, lângă el. Plângea, disperat, zile în șir. Doar aici, la bi­serică, preotul îi spunea mereu să nu-și piardă nă­dej­dea, că în­tr-o zi Dumnezeu îi va împlini rugăciu­nile.

*

- "Cântați toți Fiului de sus/ Vestiți puterea-i sfân­tă/ A înviat Iisus, Iisus/ Azi lumea-ntreagă cântă." Așa se încheie cântecul blând și luminos al copiilor. Glasul lor se stinge ușor, ca într-un ecou care se înalță tot mai sus. Costin zâmbește cu tot chipul, răsplătindu-i pe copii cu vorbe de laudă.
- A fost super! Ați cântat ca niște îngeri.
Repetiția de astăzi s-a terminat. Copiii au acum altă treabă. Vor spăla covoarele din biserică, vor pune la loc toate lucrurile care stau grămadă la intrare, vor tun­de lăstarii din curte. Mai sunt câteva zile și vine Paș­tele. Miroase amețitor a foc și a primăvară.

Mângâierea îngerului păzitor

Ieșim împreună în parcul din fața bisericii. Un parc vechi, în paragină, cu leagăne ruginite și bănci scri­jelite. Tot aici ne-am întâlnit și astă-vară, când a venit călare pe bicicleta lui albastră, cumpărată de la un prieten. Zâmbește blând și semeț, bucuros de razele soarelui și de faptele lui bune de azi.
- În noaptea de Înviere o să fie plin parcul ăsta, îmi zice Costin. Așa a fost și anul trecut. Oameni cu lumâ­nă­rile aprinse peste tot. Tot locul ăsta părăsit și murdar s-a transformat pentru o noapte într-o imagine de vis. Și anul ăsta o să fie la fel. Peste tot, mii de lu­mini.
Ne așezăm pe una din puținele bănci rămase întregi. O adiere caldă îmbracă parcul într-un fum sub­țire, de la crengile puse pe foc. Vreau să-mi aprind o țigară și Costin mă privește cu o mirare timidă.
- Fumați? De ce nu vă lăsați? Mie mi-a spus pă­rintele că țigara e iarba dracului. Că te apuci de ea din curiozitate, așa cum e orice ispită cu care te încearcă necuratul. După care ești robul lui. Al necuratului. La noi la școală vin mereu băieți care vor să vândă tot felul de țigări din alea cu droguri. Ei le zic "iarbă" sau "jointuri". M-au acostat și pe mine, chiar m-au și ame­nințat să iau, să fumez cu ei. Anul trecut, țin min­te, am fugit de-am rupt pământul. Erau trei vlăjgani. Când i-am spus gardianului de la poartă, mi-a zis să-mi văd de treaba mea, că altfel mă ia la șuturi. Știu că atunci am ajuns acasă și am plâns toată ziua. Așa, singur. Nu mă vedea nimeni, nu știa nimeni de mine. Plângeam și ceream dispe­rat ajutor, dar nici eu nu știam cui, pentru că nu aveam pe nimeni lângă mine.
- Nu ai niciun prieten?
- Am avut. Îl cheamă Iulian, suntem vecini. De la el l-am luat pe Lord, câinele meu lup. Dar anul trecut ne-am certat, îmi zicea și el mereu "pocăitu'" și râdea de mine că merg la biserică. N-aveam cum să mai fiu prieten cu cineva care își bătea joc de sentimentele mele. Mai târziu, l-am văzut umblând cu unul din vlăjganii care m-au amenințat cu bătaia. Și am auzit că el le-a spus că sunt singur și că îmi trimite tata bani. Pe urmă, după vreo săptămână, cineva mi-a furat bicicleta din fața blocului. O știți, bicicleta aia albastră. Și am aflat că tot unul din băieții ăia mi-a furat-o.
Îl ascult și îl privesc uluit, întrebându-mă cum de-a putut îndura atâția ani de chin, de amenințări și de singurătate? Dar Costin își amintește despre toate momentele astea cu o seninătate haluci­nantă, de parcă ar fi vorba de viața altcuiva. Se oprește din povestit și mă privește cu un zâmbet suveran, simțindu-mi parcă uimirea.
- Și cum ai rezolvat? Cum ai reușit să treci peste toate astea?
- Nici eu nu știu. Cred că m-am obișnuit cu ideea că așa e lumea. Cu bine și rău. Numai că, pentru mine, binele parcă nici nu mai exista.
- Nu-ți era frică?
- Ba da, îmi era foarte frică, îmi răspunde, fixân­du-mă brusc cu o privire gravă. Dar ce era să fac? Să învăț să mă bat? Nu vedeți ce mic am rămas și acum, la aproape 17 ani? V-am zis, cu timpul m-am învățat cu toate, și cu răul, și cu singurătatea, și cu frica... Cel mai tare îmi era frică să nu mă ia la casa de copii. Am auzit că-i rău de tot acolo.
- De ce vorbești la trecut? Acum nu-ți mai e frică?
- Nu! Pentru că acum știu sigur că am mereu lângă mine un înger. Am înțeles asta anul trecut, când am venit prima oară la biserică. Din ziua aia în care m-au alergat doi țigani, care voiau să le dau niște bani. Unul din ei a scos un cuțit, iar eu atunci m-am speriat foarte tare și am luat-o la fugă. Nu știu de ce, dar am fugit până aici, în biserică. Și-atunci, am început să plâng în hohote și să mă rog la icoana de lângă altar. Am plâns și m-am rugat până când am simțit o atin­gere, ca o mână care mă mân­gâia ușor pe cap. M-am întors speriat, dar nu era nimeni acolo, și m-am speriat și mai tare, și-am vrut să plec, dar atunci m-a chemat pă­rintele la el.
- Și ce ți-a spus?
- Că cel care m-a atins era în­ge­rul meu păzitor. Că m-a atins doar ca să-mi dea un semn, ca să știu că el există și că mă apără. Pe urmă, i-am povestit părintelui tot. Nu știu, cred că am vorbit o oră fără să mă opresc. A fost prima oară când am povestit cuiva toate necazurile mele. Până atunci, nimeni n-avea chef sau răbdare să mă asculte. Nici măcar tata. Părin­tele m-a ascultat fără să se clintească și pe urmă mi-a dat binecuvântare și m-a încurajat. A fost un moment miraculos pentru mine.
- Ce anume ți-a spus?, îl întreb cu jenă în glas, știind că indiscreția mea l-ar putea deranja.
- În primul rând, mi-a zis că toate necazurile mele mă vor mântui. Nu prea am înțeles eu atunci ce vrea să spună cu asta, dar acum înțeleg. Mi-a mai zis că suferința îl face pe om mai puternic, că dacă Dum­nezeu a lăsat-o printre oameni, înseamnă că nu e fără folos. Că suferința nu trebuie să ne revolte, ci, dimpo­trivă, să ne purifice, pentru că ea e ca un dezinfectant al omului. Și că totul e să te lupți și să treci peste ea cu folos. Mi-a spus de multe ori lucrurile astea, de-aia le țin minte. Pe urmă, părintele m-a luat lângă el la slujbe, m-a învățat regulile bise­ricești, cântece, rugă­ciuni, mi-a dat o Biblie, să citesc Evangheliile, despre învățăturile lui Iisus, mi-a mai dat niște cărți cu învă­ță­turi de-ale Sfinților Părinți, care vorbeau tot despre suferință. Citeam în fiecare seară din ele și, pe măsură ce citeam, mă simțeam tot mai bucuros și mai puter­nic.
Așa a reușit Costin să-și învingă suferința și frica. Îmi povestește mai departe despre toate astea cu o sinceritate uimitoare. Zâmbește încontinuu, ca un co­pil poznaș, vorbind însă ca un adult înțelept, zburdând înfocat printre citate din Biblie și pilde din Sfinții Părinți. Îmi spune că vrea să dea la Teologie, după liceu, că vrea să fie preot, să-i ajute pe oamenii necă­jiți. Mă privește cu ochii mari, voind parcă să știe tot timpul dacă vorbele lui mă ating, dacă îl înțeleg, dacă nu dau semne de plictiseală, așa cum, pesemne, s-a obișnuit să constate în alte împrejurări.
- Abia aștept noaptea Învierii!, îmi spune deodată, cu chipul strălucind de bucurie. O să urc pe scenă, lângă preoți, îmbrăcat în veșmânt bisericesc, o să împart și eu lumină, o să spun și eu mulțimii "Hristos a înviat!". E cea mai mare bucurie a mea. Mai ales că o să mă vadă și tata.
Mă uit la el mirat, iar el îmi zâmbește larg, cu tot chipul.
- Da. Nu v-am zis? A venit acum două săptămâni. De tot. Nu mai pleacă înapoi. Mi-a zis că nu mai mer­gea treaba acolo, că și-a pierdut serviciul, că s-a des­părțit de Adela, soția lui. Și că îi pare rău și să-l iert că m-a lăsat singur atâta timp. Cum adică să-l iert? Ce, am fost eu vreodată supărat pe el?
Se oprește și își întoarce pri­virea aiurea, de parcă i-ar veni să plângă puțin. Îl întreb cu sfială dacă l-ar putea con­vinge pe tatăl lui să stea de vor­bă cu mine.
- Nu, nici vorbă, îmi răs­punde ferm, întor­când privirea încruntată spre mine. Chiar s-a su­părat când a aflat că mă întâlnesc cu dumnea­voastră. Era cât pe-aci să vă sun, să vă zic să nu mai veniți. Dar i-am promis că o să vă rog să nu-mi faceți poze și să nu pomeniți vreo adresă sau numele liceului la care învăț. Dacă vreți, vă spun eu câte ceva despre el. E cel mai bun tată din lume, s-a chinuit singur să mă crească până la 13 ani, când o femeie i-a sucit mintea și a plecat cu ea în lume. După aproape patru ani, s-a trezit la realitate și s-a întors acasă, la copilul lui. Și-a cerut iertare, a plâns și a promis cu lacrimi în ochi că nu va mai pleca de lângă el niciodată. Iar eu, copilul lui, l-am înțeles și i-am mulțumit, pen­tru că fără rătăcirea asta a lui, n-aș fi ajuns nicio­dată să simt atâta bucurie și să cunosc atâtea lu­cruri despre lume și viață.
S-a lăsat deja răcoarea serii. Costin se uită în­grijorat la ceasul de pe telefon și-mi spune că tre­buie să ajungă acasă. Focul din curtea bisericii încă mai arde mocnit, răspândind în tot parcul ăsta pustiu o mireasmă blândă de fum și primă­vară.

Epilog

L-am sunat luni, a doua zi de Paști. Era tare bucu­ros, tocmai lua prânzul împreună cu tata și mătușa lui. Dimineață a cântat la biserică alături de corul lui de copii. A ieșit minunat, sute de oa­meni i-au ascultat fără să se clintească, iar părin­tele le-a zis că au fost ca niște îngeri. Apoi, Cos­tin mi-a povestit despre noap­tea Învierii. Că a fost un vis. Visul lui cel mai frumos, pe care nu-l va uita nicio­dată. Că atunci când mii de gla­suri cântau îm­preună cu el "Hristos a înviat", sim­țea cum se des­prin­de de pe scena pe care stătea și se înalță în al nouă­lea cer.