- În principiu, orice acţiune menită să reducă evaziunea fiscală este binevenită, mai ales că nivelul de colectare a taxelor în România se situează cu 10% sub media la nivel european, iar evaziunea fiscală a devenit un mod de viaţă în numeroase sectoare ale economiei şi societăţii - de la pensiuni şi restaurante, până la serviciile medicale. Totodată, pe cât este de adevărat că evaziunea fiscală este un flagel care subminează buna funcţionare a unui stat, tot atât de adevărat este că ea nu poate fi combătută decât pe baze corecte, într-un sistem corect, şi de către oameni corecţi. Un sistem putred nu are cum să genereze o economie curată, iar sistemul nostru politic şi administrativ este putred. De altfel, însăşi proliferarea evaziunii fiscale este rezultatul acestui proces de putrefacţie, pentru că, atunci când povara fiscală blochează economia, actorii economici vor încerca să reducă această povară prin orice mijloace, inclusiv ilegale. Totodată, nu poţi fi tolerant cu marea evaziune fiscală, cum sunt autorităţile noastre, şi să fii zmeu cu mica evaziune, pentru că nu eşti credibil. Or, ANAF şi-a pierdut de mult credibilitatea, inspectorii săi fiind preocupaţi mai mult de hărţuirea firmelor corecte, decât de îmbunătăţirea colectării şi urmărirea adevăraţilor şi a marilor evazionişti. De fapt, ANAF putea reduce de mult evaziunea fiscală, mare sau mică, dacă ar fi existat suficientă voinţă politică la nivelul guvernelor şi dacă ar fi angajat oameni corecţi în locul inspectorilor care primeau mită pentru a acoperi evaziunea fiscală. În consecinţă, din cauza activităţii conjugate a corupţiei la vârf şi a ineficienţei administraţiei fiscale, nivelul de colectare a taxelor nu s-a îmbunătăţit, iar veniturile bugetare au rămas insuficiente, şi după mărirea TVA, la 24%, de către guvernul Boc - căci nicio firmă nu poate fi profitabilă, dacă este dijmuită de stat la un nivel aberant. Rămas fără resurse, prizonier al propriei corupţii şi incapacităţii de a reforma administraţia, guvernul se dezlănţuie periodic pentru a aduce mai mulţi bani la buget. Aşa ajungem la aberaţiile recente ale guvernului Ponta, din al cărui ordin se închid unităţi economice, mai mult sau mai puţin justificat. Or, blocarea activităţii economice, nici măcar nu este în interesul guvernului, şi ar fi trebuit să fie ultima măsură punitivă, aplicată în caz de recidivă severă. Numai nişte oameni care nu au desfăşurat niciodată o activitate economică cinstită puteau dispune cu atâta uşurinţă o astfel de reglementare, iar noi ştim bine, din dosarele DNA, că politicienii noştri nu s-au îmbogăţit din activităţi economice corecte, ci din exploatarea corupţiei ridicate la rang de sistem. Cum evaziunea fiscală pe care guvernul susţine că vrea s-o elimine este o problemă generată de însuşi sistemul nostru politic şi administrativ, ea nu poate fi combătută de către un guvern compromis, susţinut de o majoritate parlamentară compromisă, ambele preocupate mai mult de apărarea propriilor penali decât de calitatea actului de guvernare. Atâta vreme cât sistemul rămâne putred, evaziunea nu va dispărea, ci se va regenera, mai devreme sau mai târziu. Măsurile aberante sunt întotdeauna contraproductive, deci ineficiente. În concluzie, deşi a venit vremea curăţeniei generale, din păcate. nu are cine s-o facă.
- Reformele propuse de Grecia nu par să dezlege punga cu bani a CE. Săptămâna viitoare, premierul Alexis Tsipras se întâlneşte cu Putin. E un simplu şantaj sau o orientare spre Rusia? Ce se va întâmpla dacă varianta a doua devine realitate?
- Oficial, guvernanţii greci încearcă să obţină tarife mai bune pentru livrările de gaze ale Gazprom şi exceptarea Greciei de la embargoul rusesc asupra importurilor de produse alimentare din UE. Nimic scandalos, desigur, dacă nu am cunoaşte istoria relaţiilor dintre partidul de guvernământ Syriza şi Rusia. Ca lider al opoziţiei şi europarlamentar al Stângii Unite, actualul premier Alexis Tsipras a susţinut aşa- zisul referendum organizat de Kremlin în Crimeea, a criticat UE pentru sprijinul acordat guvernului de la Kiev şi s-a repezit în vizită la Moscova, imediat după anexarea Crimeei. Odată ajuns la guvernare, Tsipras s-a aliat cu Grecii Independenţi (ANEL), un partid ultranaţionalist, anti-occidental, pro-rus şi xenofob, al cărui preşedinte este acum ministrul Apărării. Iar ca ministru de Externe, liderul Syriza a numit un simpatizant al ultra-naţionaliştilor ruşi, conduşi de Aleksandr Dughin, promotori ai ideologiei "eurasianismului", care cer un regim dictatorial şi refacerea imperiului rusesc. Nu ne mirăm, deci, că primul diplomat cu care s-a întâlnit Tsipras a fost, demonstrativ, ambasadorul Rusiei, sau că discursul politic şi mediatic din Grecia este dominat, la ora actuală, de o isterie anti-germană şi anti-UE şi nu are niciun accent critic faţă de politica lui Vladimir Putin la adresa Occidentului. Dimpotrivă, Grecia se împotriveşte sistematic sancţiunilor UE la adresa Rusiei lui Putin. O asemenea echipă guvernamentală nu poate, desigur, să conceapă şi să realizeze reformele cerute de creditorii internaţionali. De altfel, oficialii greci nu au făcut altceva decât să încerce să şantajeze UE şi FMI, în speranţa că Europa va ceda, va abdica de la exigenţele sale şi îi va acorda ajutoare financiare pentru a nu lăsa Grecia în braţele lui Vladimir Putin. Până acum, însă, Europa nu a cedat, căci niciun guvern occidental nu poate da ochii cu propriii contribuabili, dacă le iroseşte banii, pentru a finanţa un guvern ce se anunţă mai risipitor decât antecesorii săi. Situaţia pare fără ieşire şi viitorul relaţiilor Grecia-UE este incert. Certă este doar adâncirea crizei economice din Grecia şi anularea tuturor progreselor realizate de guvernul anterior, cu preţul suferinţelor populaţiei. Dacă Grecia va alege Rusia în dauna Europei, va ajunge ca Ucraina sub Ianukovici, căci ajutorul rusesc este mai înrobitor decât condiţiile impuse de UE şi de FMI. Din păcate, trebuie să ne amintim că, în numele solidarităţii ortodoxe, Grecia a susţinut politica agresivă a fostului lider sârb Slobodan Miloşevici şi a fost singura ţară în care liderul sârbilor bosniaci, Radovan Karadzic, a fost primit cu flori şi lacrimi de bucurie. În privinţa UE, nimeni nu ştie dacă pierderea unei ţări care respinge regulile europene va întări Europa sau o va slăbi. Deocamdată, Grecia slăbeşte cu adevărat UE din interior, iar Vladimir Putin se poate bucura că, după ce a reuşit o primă fisură a unităţii europene prin guvernul Orban de la Budapesta, după ce a stimulat cu succes afirmarea unor forţe politice anti-europene în Franţa şi în Marea Britanie, iată că acum reuşeşte să aibă şi la Atena un partener de dialog care-l adoră. Este o perspectivă care ne dă fiori şi pentru care liderii politici ai UE nu par să fi găsit un antidot - ceea ce este, să recunoaştem, mult mai îngrijorător.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
