Păşunea raţelor era un triunghi de pământ, de la locul de împreunare a două străzi. Pe suprafaţa ei creştea doar troscot, o plantă medicinală şi hrana preferată a raţelor lăsate acolo, la păscut, de gospodarii din vecinătate. Un şanţ nu prea adânc asigura apa şi spaţiul de bălăceală. Casa pe care ne-a dat-o spre folosinţă pretura plasei Iernut era situată pe latura nordică a acelei păşuni. Doar o cărare ne despărţea de raiul raţelor. Urmând acea cărare spre apus, ajungeam la Ella. Eu aveam patru ani şi jumătate, Ella avea patru ani şi jumătate. Eram singurii copii de la acea împreunare de drumuri. Ella era iernuţeancă din moşi-strămoşi, eu eram un copil pribeag, refugiat din Târgu Mureş împreună cu mama mea, Maria. Tata, Ioan, era pe front, în Basarabia. Ca să avem din ce trăi, mama muncea cu ziua. Pe mine mă lăsa singur acasă. Evadam, urmând cărarea spre Ella. Părinţii Ellei erau oameni harnici şi economi, aveau o casă cu multe camere, o curte uriaşă, populată cu găini, cocoşi, raţe şi răţoi, cu cloşti şi puişori foarte drăgălaşi, un grajd cât un palat, cu încăperi pentru boii de muncă şi pentru vacile de lapte, pentru viţei. În şură erau adăpostite de ploaie sau de soare carele pentru transport, plugurile, grapa, semănătorile, maşina de selectat grâul, tocătoarea de napi, cartofi şi mere. Tot acolo se păstra fânul pentru hrana de iarnă a animalelor. În spatele grajdului se întindea livada cu pomi fructiferi şi grădina de legume. Spre stradă, trona fântâna cu cumpănă. De la fântână până la grajd era întinsă, lipită de pământ, o sârmă groasă, de-a lungul căreia patrula, uneori lătrând de mama focului, dulăul de pază, prins în lanţ. Privindu-le pe toate, câteodată mă potopea amărăciunea, la gândul că eu şi mama suntem atât de săraci şi că averea noastră a rămas în stăpânirea celor ce ne-au alungat din casă şi din Târgu Mureş.
Eram bine primit la Ella, şi atunci când părinţii ei erau acasă, şi atunci când aceştia erau plecaţi la muncile agricole, pe întinsele lor ogoare din hotarul Iernutului. Ella rămânea atunci în grija lui Codreanu, fratele ei, cu vreo zece ani mai mare. Lui Codreanu îi plăcea mult să citească. Tolănit în fânul din şură sau retras în răcoarea casei, uita de Ella. De fapt, nu uita, ci era liniştit, ştiind că Ella e cu mine şi că, pe undeva, ne jucăm. Aveam de ales între multe locuri de joacă: într-un car, printre utilajele agricole, sub coroana vreunui pom cu crengile îndesate de frunze, în tinda bucătăriei de vară, în lumea puişorilor. Când soarele dogorea prea tare, ne ascundeam la umbra casei, spre gardul croitorului Teldinger.
Într-una din zile, în spaţiul acela dintre casă şi gardul lui Teldinger, mama Ellei a adăpostit răţuştele cele mai tinere. Nu ştiu cui, Ellei sau mie, ne-a venit ideea să includem răţuştele în jocul nostru de-a casa. S-a ivit însă o mare problemă: răţuştele nu erau deloc ascultătoare, nu stăteau locului, una-două săreau în băltoaca plină cu apă nămoloasă. Le scoteam de acolo, le ştergeam şi le ţineam lecţii despre curăţenie şi ordine, dar cum scăpau din mâinile noastre, direct în băltoacă îşi găseau refugiul. Aşa ceva era de neînţeles şi de neacceptat. Nu ştiu cui, Ellei sau mie, ne-a venit ideea să le spunem că este ora de somn şi că trebuie să doarmă. Poate vor înţelege şi, astfel, se vor cuminţi. Am însemnat pe pământul umed locul pătuţului pentru răţuşte. Eşec total! Niciuna nu a vrut să stea întinsă în pătuţ. Nu ştiu cui i-a venit ideea, mie sau Ellei, dar am hotărât "să le ajutăm" să stea liniştite. Cum pătuţul era mic, nu au încăput toate răţuştele. Doar pe câteva am reuşit să le adormim. Dar aşa, să aibă un somn lung, lung... Atât de lung încât a intrat spaima în noi că nu se vor mai trezi vreodată. Şi nici nu s-au mai trezit. Nu înţelegeam de ce nu se mai trezesc. Le-am scuturat, le-am rugat frumos, le-am lăsat în băltoacă. Degeaba a fost totul. Ella s-a uitat la mine cu ochi miraţi. Eu mă uitam, nedumerit, în ochii Ellei. N-am scos o vorbă. Cu umerii ridicaţi până la urechi, amândoi am tulit-o de acolo. Pe cărarea ştiută, ne-am întors acasă şi ne-am ascuns sub pat. Când mi-am dat seama că nu vine nimeni să mă pedepsească, am ieşit în uşa casei. Acolo, am încremenit de frică. Aveam impresia că prin porumbiştea din faţa mea mişcă ceva suspect, că s-a ascuns acolo cineva. Cu ochii fricii scrutam nevăzutul şi spaimele mele. Cred că eram mai palid decât o lună plină într-o noapte fără nori. Doar aşa, ca prin vis, auzeam ciripitul vrăbiuţelor, clămpănitul berzelor care îşi aveau cuibul pe unul dintre coşurile preturii, uruitul carelor şi căruţelor, măcăitul raţelor, lătratul dulăului lui Ella.
De la acea întâmplare mi-a fost ruşine să mai intru în curtea Ellei, deşi îi simţeam lipsa. Mă întâlneam cu ea pe podul de beton din faţa porţii. Tot de-a casa ne jucam, folosind tot bucăţi de cărămidă, de ţigle, de scândură şi îngrijind păpuşa aceea cu părul blond şi cu ochi albaştri. Ne jucam, dar Ella nu mai era aceeaşi. Nu mai râdea, nu mai zâmbea, şi parcă nici chef de joacă nu mai avea. Acum, doar mie trebuia să-mi vină ideea care s-o înveselească. Şi, într-una din zile, ideea chemată m-a găsit. Mi-a şoptit că ar trebui să-i fac Ellei un cadou. Dar ce cadou? Nişte bomboane dulci şi vesele, mici, rotunde şi colorate ca ouăle de Paşti. Bomboane pe care le-am văzut în borcanele de sticlă de pe tejgheaua din prăvălioara domnului Deac, din centrul Iernutului. Banii?! Banii i-am găsit în poşetuţa mamei, ascunsă sub o scândură din duşumeaua bucătăriei. Monede cu chipul regelui Mihai pe ele.
Când a ieşit Ella pe podul din faţa porţii, am rugat-o să mă însoţească până în centru, la cumpărături. I-am arătat banii. M-a întrebat ce vreau să cumpăr. I-am răspuns că o să vadă ea când ajungem acolo. Curiozitatea a îndemnat-o să urce treptele şi să intre, împreună cu mine, în prăvălioară. Am zis "Bună ziua", aşa cum m-a învăţat mama. Domnul Deac, zâmbitor, binevoitor, respectuos cu toţi clienţii, chiar şi cu un copil ca mine, m-a întrebat ce vreau să cumpăr. M-am ridicat în vârful picioarelor şi am atins un borcan cu bomboanele multicolore. "De aici". "Câte? De câţi lei?" "De banii aceştia". Când am deschis pumnul şi am lăsat banii pe blatul de lemn al tejghelei, domnului Deac i-a dispărut zâmbetul. A vrut să spună ceva, dar după ce ne-a privit o clipă, a renunţat. Cu gesturi elegante, a scos din borcan două linguri de bomboane şi le-a învelit în două punguliţe. Una i-a dat-o Ellei. "Poftim, domnişoară! Când mai vii, o să-mi spui dacă ţi-au plăcut". Cealaltă punguliţă mi-a dat-o mie, însoţindu-şi gestul cu o mângâiere pe creştetul capului. Am mulţumit frumos, aşa cum m-a învăţat mama, am spus "Sărut mâna" şi, împreună cu Ella, am coborât treptele prăvălioarei. Ella a desfăcut punguliţa ei şi, privindu-mă zâmbind, a luat prima bombonea. Apoi alta şi alta. În zilele următoare, Ella chiar a avut chef să ne jucăm de-a casa. A redevenit Ella cea zâmbitoare şi parcă era mai frumoasă.
Nu ştiu în ce zi, când mama s-a întors de la muncă, mi-a dat două monede cu chipul regelui Mihai. "Îţi mulţumesc, mamă, mult, mult de tot", i-am zis. Mă uitam în ochii ei, dar gândul îmi zbura la Ella şi la o nouă invitaţie spre prăvălioara domnului Deac. "Banii mi i-a dat domnul Deac. A spus că atunci când i-ai cumpărat bomboane Ellei, i-ai dat mai mulţi bani decât trebuia". Am încremenit de ruşine. "Ce stai? Pune banii bine, să nu ţi-i fure cineva. Ştii tu unde!" După cină, am urcat pe genunchii mamei. "Mamă dragă, să ştii că atunci când cresc mare, îţi dau mai mulţi bani înapoi!"
Seara, în pat, după ce s-a stins lampa, m-a rugat să-i spun despre jocul de-a casa şi dacă mi-i dragă Ella. Mama a ascultat ce-a ascultat, apoi a adormit lin, înainte ca eu să termin povestea.
Luduş, 8 februarie 2015
Mircea Gheborean
P.S. Acum, eu am aproape optzeci de ani. Poate că şi Ella are tot atâţia. Ea locuieşte singură, la Târgu Mureş. Eu locuiesc în Luduş, sunt soţul Mariei, tatăl lui Florin şi al lui Tudor, bunicul lui Bogdan. Eu şi Ella ne întâlnim de două ori pe an, de Luminaţie şi de Florii, în cimitirul ortodox din Iernut, la mormintele părinţilor noştri. Ca să ajungem acolo, trecem, de fiecare dată, pe lângă fosta păşune a raţelor şi pe lângă fosta casă a Ellei, dar niciodată nu am adus vorba despre adormitul răţuştelor.
Cele două străzi care încadrau păşunea raţelor sunt tot acolo unde au fost şi în urmă cu peste şaptezeci şi trei de ani. Numai că au alt nume: strada Libertăţii şi strada Horea. Au dispărut triunghiul de pământ cu troscot, şanţul cu apă, cărarea spre casa Ellei. Locuitorii din vecinătate mai cresc raţe. Dar nu mai este cine să se joace cu răţuşte, cu mobilier şi sobă din bucăţi din cărămizi, de ţigle şi de scânduri. Acuma, la modă sunt tabletele, smartphone-ul, internetul, facebook-ul, jocurile electronice.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
