Respir adânc aerul parfumat al vieţii mele postume şi nu mă mai satur. Când moartea îţi sare în faţă, pe neaşteptate, totul o ia de la zero. Eşti ca un nou născut. Timpul încremeneşte, simţurile capătă limpezime. Pentru prima oară, poţi contempla minunatele lucruri mărunte din viaţă, cele mai importante, pe care le-ai trecut mereu cu vederea.
La începutul anului, într-o dimineaţă ca oricare alta, nu m-am mai putut ridica din aşternut. O durere cumplită în piept mă sugruma fără milă, ca un duşman nevăzut. Mă zvârcoleam neputincios şi ştiam că o să mor cu zile, inexplicabil, în mijlocul vieţii. Inima, cea care ne animă pe toţi şi în toate, părea gata să cedeze. M-aş fi stins aşa, fără o lumânare aprinsă, dacă soţia mea, medic, nu ar fi recunoscut semnele unui infarct şi n-ar fi făcut tot ce e omeneşte posibil să mă salveze.
Copacii se derulau rapid prin geamul salvării, reci, cenuşii, ca nişte mădulare trecute ale iernii. Poate îi văd pentru ultima oară, mă gândeam. Înainte să-şi desferece noianul de flori multicolore. Înainte de primele triluri, de primii fluturi şi primele miresme de primăvară. Am mulţumit în sinea mea, ca întotdeauna, pentru miracolul zilnic. Mai singur ca oricând şi eliberat, parcă, de toate nevoinţele firii, mi-am acceptat soarta, oricare ar fi fost ea.
Când am ajuns în spital, monitoarele arătau o activitate cardiacă scăzută, sub o treime. Peste noapte, inima mea slăbită capitulase aproape, în faţa veşniciei. Am ridicat capul. Fire, monitoare, zgomote specifice activităţii de spital. Îmi erau toate familiare. Până mai ieri, veneam acolo în calitate de student la Stomatologie, iar acum eram un pacient cu zilele numărate.
Soţia şi mama aşteptau lângă uşă, sleite de durere şi neputinţă. Le-am văzut ochii înlăcrimaţi şi am ştiut. Am ştiut, o dată în plus, că nu vom dispărea în neant, aşa, pur şi simplu, ca nişte rămăşiţe vegetale. Că, dincolo de trecerea vremelnică prin lumea asta scânteietor de frumoasă, ne mai aşteaptă şi altceva. Un curcubeu de senzaţii m-a îmbogăţit atunci sufleteşte. Un noian de trăiri intense, comprimate în câteva clipe. Regretul de a fi arătat prea puţină afecţiune celor apropiaţi. Tristeţea de a rata toate răsăriturile viitoare, de la boltă, până la firul de iarbă. Părerea de rău de a pleca fără un rămas bun. Dar, peste toate, o emoţie spirituală intensă, în faţa unei călătorii iminente, dincolo de toate vămile văzduhului.
Inima mea nu putea să aştepte. În aceeaşi zi, am fost transferat în Iaşi, la Institutul de Boli Cardiovasculare. Intervenţia pe inimă e ca o vizită în antecamera morţii. Se trăieşte intens în abisul fiinţei şi, cu atât mai mult, nu poate fi redată în cuvinte. După operaţie, am rămas în secţia de Terapie Intensivă, ţintuit la pat, ca un condamnat care speră la graţiere. În liniştea aproape solemnă, întreruptă doar de sunetul ritmic al monitoarelor, am avut timp să meditez la soarta mea. Aici, în salonul înalt, de un alb imaculat, ca un for al splendorii umane, am aşteptat, am sperat şi m-am minunat, alături de alţi suferinzi, de nobila misiune a salvatorilor noştri.
...Era miezul nopţii, când doar călugării mai înfocaţi rămân treji, în faţa icoanei. O forfotă bruscă m-a trezit din aţipeală. Un nou suferind era adus, în mare grabă, în patul vecin. Am înlăturat puţin colţul perdelei despărţitoare. Cât ai clipi, patul a fost înconjurat de o duzină de medici, asistente şi aparate de resuscitare. "Ochii deschişi, mamaie, ochii deschişi!" Halatele albe se agită la unison. Mişcările sunt scurte, rapide, decisive, ca ale unei făpturi colective, cu o singură voinţă. "... ochii la mine... nu renunţa...". Bătrâna se uită pierdut în tavan. Geme surd, neomenesc, agăţată de braţele lor, care se oferă ca nişte mâini materne. "S-a dus..." Trupul firav tresare puternic sub şocul electrozilor. Mă rog pentru ea. Poate că e deja dincolo, în valea întunecată. "Trăieşte... Trăieşte..." "Stai liniştită, mamaie... gata, a trecut."
O fărâmă din mine a rămas acolo, în secţia de Terapie Intensivă. Acolo, întins pe pat şi conectat la monitoare, cu branule în braţe şi urinarul alături, a fost locul în care am trăit cel mai viu.
Când am plecat din Iaşi, inima mea recuperase miraculos cel puţin o treime. Una peste alta, două treimi adunate înseamnă, poate, încă o viaţă de om. Dar, mai important pentru orice inimă, fie ea viguroasă sau nu, e cum preţuieşti timpul rămas.
Mulţumesc lui Dumnezeu şi îngerilor care mi-au fost alături, mulţumesc soţiei mele, mulţumesc mamei mele, mulţumesc Domnilor Doctori de la Institutul de Boli Cardiovasculare "Prof. Dr. George I. M. Georgescu" din Iaşi, mulţumesc Domnilor Doctori de la Spitalul de Urgenţă "Sf. Apostol Andrei" din Galaţi, mulţumesc Domnului Decan al Facultăţii de Medicină şi Farmacie "Dunărea de Jos" din Galaţi, altor Domni Profesori Doctori ai facultăţii şi tuturor celor care m-au ajutat să trăiesc şi care chiar acum, în clipa de faţă, salvează vieţi.
Odată, în copilărie, gândindu-mă intens la propria moarte, la dispariţia mea fizică definitivă, m-au podidit lacrimile. Se întâmplă şi altora. Acum, după atâţia ani, când am trecut prin simularea ei, îmi vine să râd de bucurie. Şi râd.
Din toată inima.
LUCIAN CREŢU - Buzău
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
