Căci aşa mă simt, ca la o pomană împărătească, ori de câte ori deschid, pe Internet, revista dvs. Pot să spun că trăiesc în România Mare, aici în Australia, împreună cu toţi românii răspândiţi de soartă prin toate colţurile lumii. Prin "Formula AS" ţin o mână pe pulsul românesc, îmi reevaluez viaţa şi dorinţele, călătoresc în timp şi spaţiu spre "eternul mioritic". Niciodată nu am ştiut şi mai ales nu am simţit ce înseamnă, până nu am ajuns şi am trăit în Australia. Citeam zilele trecute despre o invitaţie, făcută românilor de peste hotare, de a participa prin Internet la un fel de masă rotundă, unde să spună şi altora (mai ales românilor rămaşi în urmă, la vatră, în România) cum au reuşit ei din punct de vedere material pe alte meleaguri, cu alte cuvinte, care ar fi formula succesului. Am stat şi m-am gândit şi eu la ce am dobândit mai de preţ, după 13 ani în Australia. Să nu mă bănuiască nimeni de ipocrizie, dacă spun că lucrurile materiale au fost şi sunt cel mai lesne de căpătat, administrat şi înţeles. Cel puţin pe aici. Probabil că descriind case, maşini şi acareturi, aş dovedi că munca şi destoinicia sunt bine răsplătite în lumea asta, dar sub nicio formă nu m-aş mândri cu toate acestea, căci, la urma urmei, Domnul m-a îngăduit să mă împrumut dintre ale sale şi nimic nu este al meu. Formula succesului meu are cu totul alte ingrediente şi, de fapt, nu-mi aparţine nici asta, căci nenumăraţi sunt cei care au pus umărul:
- Sunt părinţii, care au hotărât că trebuie să-mi trăiesc viaţa după cum mi se potriveşte mie, şi nu lor (şi târziu am înţeles cât de mult s-au rănit, lăsându-mă să trec pragul).
- Sunt rudele şi prietenii, care m-au păstrat în sufletele lor, care m-au primit la masa lor ori de câte ori m-am reîntors.
- Sunt cei care îmi au numele în zilnica lor rugăciune, ei, cei care merg cu lumânarea la mormântul părinţilor şi moşilor mei, ei, cei care au rămas la vatră, ca să n-o găsesc stinsă când vin acasă.
Ei, TOŢI, sunt succesul meu împotriva timpului şi spaţiului cotropitor, al vremelniciei mele pe acest pământ. Este un pui de om, născut în Australia, care nu a vorbit decât engleza până când a pus piciorul în România şi, dintr-odată, s-a dezlegat la limba românească, căci inima i s-a întregit.
Este fiul meu, cel care poartă cu mândrie tricoul Naţionalei, în acea zi specială, fără uniformă, aici, la şcoală în Australia.
Eu am fost singura fărâmă românească din viaţa lui, până când, în 1996, la 7 ani, a ajuns în România şi a descoperit o lume nouă, plină de prieteni şi locuri pitoreşti, atât cât a putut cuprinde, începând din satul bunicului, pe care nu l-a cunoscut niciodată, şi trecând către munte, spre Marea Neagră. Avea lacrimi în ochi când îmi spunea cât de buni sunt copiii în România. Râdea când îl ningea pe faţă prima zăpadă. Era în pridvorul Mânăstirii Polovragi, când mi-a spus "Mamă, aici se simte Dumnezeu".
Succesul este dar, şi nu făcătură, este loc de alergătură între om şi Dumnezeul lui.
GEORGETA HANNA - Australia