Singurătatea alergătorului de cursă lungă
- Aveţi o lungă şi foarte apreciată carieră muzicală, sunteţi unul dintre simbolurile jazz-ului românesc...
- Nu ştiu dacă sunt un simbol, nu mă gândesc la asta, nu e treaba mea, ci a oamenilor de jazz, a criticilor şi, foarte important, a publicului. Pe lângă criticile laudative, am avut parte de mulţi contestatari, de cronici negative, şi acum mă bucur că le-am dat atenţie, nu le-am neglijat, pentru că am avut foarte multe de învăţat din ele. Însă, fără doar şi poate, cel ce mi-a dat aripi să merg mai departe a fost dintotdeauna publicul. Deci, nu ştiu cât de apreciată a fost cariera mea, dar de lungă, asta da. Anul trecut am aniversat 45 de ani de când am început să cânt blues şi jazz. Mai întâi timid, până în martie 1970, când l-am văzut la televizor pe pianistul american Memphis Slim cântând la Festivalul "Cerbul de Aur" de la Braşov. A fost covârşitor. Unul din acele momente ce îţi schimbă cursul vieţii, pe care nu le uiţi niciodată. Pe atunci, abia aveai unde să asculţi un disc de jazz, dar să şi vezi artistul în carne şi oase era pentru mine o mare noutate, părea picat din cer. Am simţit cum mi se şterge cu buretele întreaga educaţie primită în studiul pianului clasic şi m-a atras cu toată forţa această nouă muzică. Am înregistrat pe un casetofon concertul, m-am închis în casă şi nu am mai ieşit până nu am învăţat să cânt fiecare notă din ce cântase Memphis Slim pe scenă. Desigur, anii de pian clasic mi-au fost de mare folos. Am început să cânt blues în cluburile din Constanţa, dar să nu vă gândiţi la cluburile de astăzi în care se cântă jazz. Erau cluburi muncitoreşti, în care sâmbătă seară aveau loc seri dansante, iar eu cântam în pauzele dintre formaţiile pop şi rock. Apoi, în 1974, la prima ediţie a Festivalului de Jazz de la Sibiu, a avut loc intrarea mea pe poarta cea mare a jazz-ului.
O viaţă la pian
- Eu am fost dintotdeauna oaia neagră a jazz-ului românesc. Şi rămân, fără ca asta să mă deranjeze. S-a întâmplat, probabil, datorită muzicii şi a stilului de jazz pe care l-am abordat, începând cu anii '80, un free jazz, muzică de avangardă mai greu de digerat. Existaseră cochetări cu acest stil şi înainte, datorate lui Dan Mândrilă, Johnny Răducanu, Richard Oschanitzki, Marius Popp, însă eu mi-am făcut o profesie din muzica de avangardă. Chiar şi acum, după 45 de ani, peste 90% din concertele mele se desfăşoară în spaţii paralele cu jazz-ul, mai mult la festivaluri de gen şi film decât la festivaluri de jazz, sunt căutat mai mult de filarmonici şi de organizatorii de conferinţe. Este adevărat că am refuzat tot mai des invitaţii venite din parte unor cluburi, vârsta mea nu se mai împacă cu rumoarea din club, unde omul stă la masă cu o băutură în faţă, o ţigară în mână şi vorbeşte cu prietenii, în timp ce eu cânt.
Între Caucaz şi Balcani
Cu Mihai Iordache, la Festivalul "Manifest" de la Piteşti
- Mulţi ani am simţit că free jazz-ul este cel mai fertil teren pentru mine. După '90, am încercat să amestec într-un aliaj toate experienţele mele de până atunci, bluesul, jazz-ul de avangardă şi muzicile tradiţionale. Mă simt favorizat de soartă cu această dublă sorginte, armenească prin naştere şi românească prin adopţie, că am acces la cele două mari spaţii spirituale şi culturale, cel balcanic şi cel caucazian. În acest moment, încerc să mai fac un pas şi să găsesc o muzică de sinteză între cele două culturi de la stânga şi de la dreapta Mării Negre. Poate voi ajunge odată să fac o muzică în care să nu se mai cunoască de unde până unde-s Balcanii, de unde până unde-i Caucazul, să fie un singur trup, aşa cum sunt bărbatul şi femeia după căsătorie. Mulţi mi-au spus că nu sunt legături evidente între cele două culturi, însă eu cred în existenţa unor puncte comune în adâncuri, în profunzimea firii umane. Jazz-ul le poate uni, pentru că jazz-ul este o muzică născută din suferinţă. Este creată de negri americani, urmaşii sclavilor, şi păstrează uriaşa lor suferinţă, chiar dacă, de multe ori, iese în evidenţă veselia, exuberanţa, ritmul dansant. Ambele civilizaţii s-au aflat la intersecţia unor drumuri comerciale, spirituale, culturale, au trecut multe neamuri pe acolo, au adus foc şi prăpăd, au distrus ceea ce popoarele clădiseră. Au avut multe de îndurat, multă suferinţă, şi aici caut legătura între cele două culturi şi jazz.
În stradă, pentru apărarea naturii
În fruntea protestelor la Pungeşti (Foto: Manuela Tavitian - 3)
- Ne-am obişnuit ca puţini intelectuali şi artişti să se implice activ în viaţa cetăţii. Aţi fost în primele rânduri ale protestelor din Constanţa şi din Pungeşti, împotriva proiectelor cu gaze de şist cu un mare potenţial de dezastru ecologic.
- Am aflat din ce în ce mai multe lucruri despre proiectul de la Roşia Montană, apoi despre fracturarea hidraulică, despre gazele de şist, iar când am înţeles ce uriaş pericol pândeşte natura, mediul înconjurător, nu am mai putut sta în casă, a trebuit să ies în stradă, alături de ceilalţi. Am o fire spontană, în parte domolită de un specific raţional armean, însă atunci, în vara lui 2013, nu am stat pe gânduri, nu am cântărit dacă-i bine sau nu, dacă să stau acasă sau să ies, mi s-ar fi părut grotesc să stau pe margine. Nu aveam cum să stau acasă. În toamnă şi în iarnă, am participat alături de Manuela, soţia mea, la revoltele de la Pungeşti, o experienţă aproape de limită. Pe de o parte, erau ţăranii din Pungeşti, susţinătorii lor veniţi din ţară, din Cluj, Bucureşti, Maramureş, de cealaltă parte, Jandarmeria Română, ce se comporta agresiv, ca o armată particulară a Chevron-ului. În acele momente tensionate, încleştate, am avut parte de o floare din ce în ce mai rară, demnitatea umană. Nu voi uita niciodată demnitatea ţăranilor din Pungeşti. Am participat şi la altfel de proteste, creative, care au efecte mai puternice în timp. La Puieşti, lângă Bârlad, unde se pregătea instalarea unei sonde, un grup de tineri au organizat un festival anti-fracturare hidraulică. Ziua se purtau discuţii cu ţăranii din zonă, circulau multe informaţii şi opinii, seara, muzicienii veniţi benevol susţineau concerte. Au fost trei zile minunate, în care am descoperit mulţi oameni de mare calitate, cei mai mulţi tineri, aşa cum, cu ani în urmă, întâlnisem oameni cu totul deosebiţi din comunitatea de jazz. Trebuie să ne strigăm împreună libertatea în stradă, fără niciun complex, să luptăm împotriva noii dictaturi. Dictatura multinaţionalelor, a corporaţiilor, a banului obţinut prin orice mijloace, fără să se ţină cont de catastrofa ce planează asupra oamenilor, a animalelor, a apei, naturii. "A, injectăm în sol nişte deşeuri radioactive care vor omorî totul în jur. Ce mare lucru?". Din păcate, toate aspectele vieţii au ajuns să fie guvernate de obsesia banului. Ca om credincios, care se împărtăşeşte, se spovedeşte, merge la Sfintele Liturghii, mi-aş dori ca măcar Biserica să-şi urmeze menirea adevărată şi să nu cadă în capcana înavuţirii, a goanei după ban.
În voia lui Dumnezeu
Cu Săndica, clipe de reverie
- Găsiţi vreo paralelă între jazz şi acest spirit protestatar?
- Jazz-ul are din naştere un specific protestatar, iar eu sunt de meserie protestatar. La mijlocul anilor '70, am trăit o aprigă luptă interioară, mă frământam ce să fac, să rămân pianist de muzică clasică sau să aleg jazz-ul. Dumnezeu m-a iluminat să decid cu sufletul şi am ales muzica spontană, născută pe loc, în detrimentul celei scrise cu sute de ani în urmă. Am ales protestul, nesupunerea, să nu iau un lucru gata făcut, ci, cu riscul de a munci, de a căuta mai mult, să fac o muzică izvorâtă din sufletul şi din mintea mea.
- Cu ce gânduri întâmpinaţi primăvara? Care sunt micile dumneavoastră bucurii şi marile surse de inspiraţie?
- Acum sunt cu Manuela, soţia mea, în căsuţa noastră de la Vălenii de Munte. Am spart lemne pentru sobă, am mai aranjat lucrurile prin curte, ca după iarnă. Cafeluţă şi Săndica, pisicile noastre, se răsfaţă într-un coş de nuiele, lângă soba în care trosnesc lemnele. Spre seară vom merge la biserică, la slujba Canonului cel mare al Sfântului Andrei Criteanul. În urmă cu ani, îmi plăcea să fac planuri, acum las gândurile şi planurile în voia lui Dumnezeu. Eu mă rezum la a fi un simplu muzicant de jazz, îmi cânt la pian durerile, stările, plăcerile, în rest, mă las din ce în ce mai mult în mâinile lui Dumnezeu. Aşa cum se spune despre Sfânta Liturghie că este un sfârşit şi un început, mi-aş dori ca la apusul carierei şi al vieţii mele să se spună despre muzica mea că este în egală măsură un sfârşit şi un început.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
