Pășunea rațelor era un triunghi de pământ, de la locul de împreunare a două străzi. Pe suprafața ei creștea doar troscot, o plantă medicinală și hrana preferată a rațelor lăsate acolo, la păscut, de gospodarii din vecinătate. Un șanț nu prea adânc asigura apa și spațiul de bălăceală. Casa pe care ne-a dat-o spre folosință pretura plasei Iernut era situată pe latura nordică a acelei pășuni. Doar o cărare ne despărțea de raiul rațelor. Urmând acea cărare spre apus, ajungeam la Ella. Eu aveam patru ani și jumătate, Ella avea patru ani și jumătate. Eram singurii copii de la acea împreunare de drumuri. Ella era iernuțeancă din moși-strămoși, eu eram un copil pribeag, refugiat din Târgu Mureș împreună cu mama mea, Maria. Tata, Ioan, era pe front, în Basarabia. Ca să avem din ce trăi, mama muncea cu ziua. Pe mine mă lăsa singur acasă. Evadam, urmând cărarea spre Ella. Părinții Ellei erau oameni harnici și economi, aveau o casă cu multe camere, o curte uriașă, populată cu găini, cocoși, rațe și rățoi, cu cloști și puișori foarte drăgălași, un grajd cât un palat, cu încăperi pentru boii de muncă și pentru vacile de lapte, pentru viței. În șură erau adăpostite de ploaie sau de soare carele pentru transport, plugurile, grapa, semănătorile, mașina de selectat grâul, tocătoarea de napi, cartofi și mere. Tot acolo se păstra fânul pentru hrana de iarnă a animalelor. În spatele grajdului se întindea livada cu pomi fructiferi și grădina de legume. Spre stradă, trona fântâna cu cumpănă. De la fântână până la grajd era întinsă, lipită de pământ, o sârmă groasă, de-a lungul căreia patrula, uneori lătrând de mama focului, dulăul de pază, prins în lanț. Privindu-le pe toate, câteodată mă potopea amărăciunea, la gândul că eu și mama suntem atât de săraci și că averea noastră a rămas în stăpânirea celor ce ne-au alungat din casă și din Târgu Mureș.
Eram bine primit la Ella, și atunci când părinții ei erau acasă, și atunci când aceștia erau plecați la muncile agricole, pe întinsele lor ogoare din hotarul Iernutului. Ella rămânea atunci în grija lui Codreanu, fratele ei, cu vreo zece ani mai mare. Lui Codreanu îi plăcea mult să citească. Tolănit în fânul din șură sau retras în răcoarea casei, uita de Ella. De fapt, nu uita, ci era liniștit, știind că Ella e cu mine și că, pe undeva, ne jucăm. Aveam de ales între multe locuri de joacă: într-un car, printre utilajele agricole, sub coroana vreunui pom cu crengile îndesate de frunze, în tinda bucătăriei de vară, în lumea puișorilor. Când soarele dogorea prea tare, ne ascundeam la umbra casei, spre gardul croitorului Teldinger. Acolo era spațiul preferat pentru jocul de-a casa. Bucăți de cărămizi, de țigle sau de scânduri deveneau mese, scaune, dulapuri, sobă de gătit și pat. Din resturi textile întindeam salteaua, pernele, cearșaful, plapuma. Acolo dormea păpușa noastră, cu părul blond și ochi albaștri. Uneori, Ella o pieptăna, îi aranja hainele, o legăna sau o însoțea la grădiniță, la plimbare și la cumpărături.
Într-una din zile, în spațiul acela dintre casă și gardul lui Teldinger, mama Ellei a adăpostit rățuștele cele mai tinere. Nu știu cui, Ellei sau mie, ne-a venit ideea să includem rățuștele în jocul nostru de-a casa. S-a ivit însă o mare problemă: rățuștele nu erau deloc ascultătoare, nu stăteau locului, una-două săreau în băltoaca plină cu apă nămoloasă. Le scoteam de acolo, le ștergeam și le țineam lecții despre curățenie și ordine, dar cum scăpau din mâinile noastre, direct în băltoacă își găseau refugiul. Așa ceva era de neînțeles și de neacceptat. Nu știu cui, Ellei sau mie, ne-a venit ideea să le spunem că este ora de somn și că trebuie să doarmă. Poate vor înțelege și, astfel, se vor cuminți. Am însemnat pe pământul umed locul pătuțului pentru rățuște. Eșec total! Niciuna nu a vrut să stea întinsă în pătuț. Nu știu cui i-a venit ideea, mie sau Ellei, dar am hotărât "să le ajutăm" să stea liniștite. Cum pătuțul era mic, nu au încăput toate rățuștele. Doar pe câteva am reușit să le adormim. Dar așa, să aibă un somn lung, lung... Atât de lung încât a intrat spaima în noi că nu se vor mai trezi vreodată. Și nici nu s-au mai trezit. Nu înțelegeam de ce nu se mai trezesc. Le-am scuturat, le-am rugat frumos, le-am lăsat în băltoacă. Degeaba a fost totul. Ella s-a uitat la mine cu ochi mirați. Eu mă uitam, nedumerit, în ochii Ellei. N-am scos o vorbă. Cu umerii ridicați până la urechi, amândoi am tulit-o de acolo. Pe cărarea știută, ne-am întors acasă și ne-am ascuns sub pat. Când mi-am dat seama că nu vine nimeni să mă pedepsească, am ieșit în ușa casei. Acolo, am încremenit de frică. Aveam impresia că prin porumbiștea din fața mea mișcă ceva suspect, că s-a ascuns acolo cineva. Cu ochii fricii scrutam nevăzutul și spaimele mele. Cred că eram mai palid decât o lună plină într-o noapte fără nori. Doar așa, ca prin vis, auzeam ciripitul vrăbiuțelor, clămpănitul berzelor care își aveau cuibul pe unul dintre coșurile preturii, uruitul carelor și căruțelor, măcăitul rațelor, lătratul dulăului lui Ella.
În acel vis, în fața mea a apărut mama, buna mea mamă, întoarsă acasă, foarte obosită. Din tăcerea și înțepenirea mea, a înțeles că, în lipsa ei, am făcut ceva prostioare. A intrat în casă, a iscodit peste tot, dar nu a descoperit ceva pentru care ar trebui să mă ierte. A aflat a doua zi, când mama Ellei i-a relatat "nostima" poveste cu adormitul rățuștelor.
De la acea întâmplare mi-a fost rușine să mai intru în curtea Ellei, deși îi simțeam lipsa. Mă întâlneam cu ea pe podul de beton din fața porții. Tot de-a casa ne jucam, folosind tot bucăți de cărămidă, de țigle, de scândură și îngrijind păpușa aceea cu părul blond și cu ochi albaștri. Ne jucam, dar Ella nu mai era aceeași. Nu mai râdea, nu mai zâmbea, și parcă nici chef de joacă nu mai avea. Acum, doar mie trebuia să-mi vină ideea care s-o înveselească. Și, într-una din zile, ideea chemată m-a găsit. Mi-a șoptit că ar trebui să-i fac Ellei un cadou. Dar ce cadou? Niște bomboane dulci și vesele, mici, rotunde și colorate ca ouăle de Paști. Bomboane pe care le-am văzut în borcanele de sticlă de pe tejgheaua din prăvălioara domnului Deac, din centrul Iernutului. Banii?! Banii i-am găsit în poșetuța mamei, ascunsă sub o scândură din dușumeaua bucătăriei. Monede cu chipul regelui Mihai pe ele.
Când a ieșit Ella pe podul din fața porții, am rugat-o să mă însoțească până în centru, la cumpărături. I-am arătat banii. M-a întrebat ce vreau să cumpăr. I-am răspuns că o să vadă ea când ajungem acolo. Curiozitatea a îndemnat-o să urce treptele și să intre, împreună cu mine, în prăvălioară. Am zis "Bună ziua", așa cum m-a învățat mama. Domnul Deac, zâmbitor, binevoitor, respectuos cu toți clienții, chiar și cu un copil ca mine, m-a întrebat ce vreau să cumpăr. M-am ridicat în vârful picioarelor și am atins un borcan cu bomboanele multicolore. "De aici". "Câte? De câți lei?" "De banii aceștia". Când am deschis pumnul și am lăsat banii pe blatul de lemn al tejghelei, domnului Deac i-a dispărut zâmbetul. A vrut să spună ceva, dar după ce ne-a privit o clipă, a renunțat. Cu gesturi elegante, a scos din borcan două linguri de bomboane și le-a învelit în două pungulițe. Una i-a dat-o Ellei. "Poftim, domnișoară! Când mai vii, o să-mi spui dacă ți-au plăcut". Cealaltă punguliță mi-a dat-o mie, însoțindu-și gestul cu o mângâiere pe creștetul capului. Am mulțumit frumos, așa cum m-a învățat mama, am spus "Sărut mâna" și, împreună cu Ella, am coborât treptele prăvălioarei. Ella a desfăcut pungulița ei și, privindu-mă zâmbind, a luat prima bombonea. Apoi alta și alta. În zilele următoare, Ella chiar a avut chef să ne jucăm de-a casa. A redevenit Ella cea zâmbitoare și parcă era mai frumoasă.
Nu știu în ce zi, când mama s-a întors de la muncă, mi-a dat două monede cu chipul regelui Mihai. "Îți mulțumesc, mamă, mult, mult de tot", i-am zis. Mă uitam în ochii ei, dar gândul îmi zbura la Ella și la o nouă invitație spre prăvălioara domnului Deac. "Banii mi i-a dat domnul Deac. A spus că atunci când i-ai cumpărat bomboane Ellei, i-ai dat mai mulți bani decât trebuia". Am încremenit de rușine. "Ce stai? Pune banii bine, să nu ți-i fure cineva. Știi tu unde!" După cină, am urcat pe genunchii mamei. "Mamă dragă, să știi că atunci când cresc mare, îți dau mai mulți bani înapoi!"
Seara, în pat, după ce s-a stins lampa, m-a rugat să-i spun despre jocul de-a casa și dacă mi-i dragă Ella. Mama a ascultat ce-a ascultat, apoi a adormit lin, înainte ca eu să termin povestea.
Luduș, 8 februarie 2015
Mircea Gheborean
P.S. Acum, eu am aproape optzeci de ani. Poate că și Ella are tot atâția. Ea locuiește singură, la Târgu Mureș. Eu locuiesc în Luduș, sunt soțul Mariei, tatăl lui Florin și al lui Tudor, bunicul lui Bogdan. Eu și Ella ne întâlnim de două ori pe an, de Luminație și de Florii, în cimitirul ortodox din Iernut, la mormintele părinților noștri. Ca să ajungem acolo, trecem, de fiecare dată, pe lângă fosta pășune a rațelor și pe lângă fosta casă a Ellei, dar niciodată nu am adus vorba despre adormitul rățuștelor.
Cele două străzi care încadrau pășunea rațelor sunt tot acolo unde au fost și în urmă cu peste șaptezeci și trei de ani. Numai că au alt nume: strada Libertății și strada Horea. Au dispărut triunghiul de pământ cu troscot, șanțul cu apă, cărarea spre casa Ellei. Locuitorii din vecinătate mai cresc rațe. Dar nu mai este cine să se joace cu rățuște, cu mobilier și sobă din bucăți din cărămizi, de țigle și de scânduri. Acuma, la modă sunt tabletele, smartphone-ul, internetul, facebook-ul, jocurile electronice.
MIRCEA GHEBOREAN - str. Crinului 20B, Luduș, jud. Mureș