Săptămâna Mare

Poveştile Bunei

Când începe Săptămâna Mare, lumea în­trea­gă pare că intră în anotimpul tăcerii. Toate sunt acoperite de-un văl de taină şi de-o lumină smerită, ce parcă nu îndrăzneşte să stră­lucească deplin, în faţa mult aşteptatei Lumini a Învierii. Drumurile şi gândurile noastre pornesc, mai mult decât altădată, către Golgota şi către Iisus. El a dus singur crucile noastre şi a băut pentru toţi paha­rul amărăciunii, într-o singurătate şi o tristeţe fără de veac, aşa cum n-au mai fost niciodată în lume, nici înainte şi nici de atunci.
Săptămâna aceasta aflată în pragul Învierii este cea mai grea din toată Primăvara şi în­seamnă mai mult decât o ieşire din iarna păcatelor noastre. Iar amintirile despre zilele copilăriei, în care se deschideau primii muguri ai credinţei, sunt însoţite de bucuria aşteptării Învierii, a vieţii veşnice, cu moartea pre moarte căl­când.

Brebenei şi crengi de alun

Luni de dimineaţă, Buna îşi lua la purtare hainele cernite şi-şi lega capul cu năframă neagră cu "pupi" mici, albi. Părea mai posomorâtă ca-n alte zile, dar asta n-o împiedica să-şi vadă de curăţenia mare, de pri­măvară, începută cam cu două săptămâni înainte. Trebăluia, fără să vorbească prea multe şi fără să cânte, cum făcea altădată. Chema doar câte o surată, pe care o vedea trecând mai agale pe uliţă, ca s-o aju­te să tragă la loc paturile grele, du­lapu­rile, credenţul, lai­ţele mutate în mijlocul casei, până când pereţii proas­păt văruiţi se uscau. Încetul cu încetul casa începea să semene cu faţa ei din zilele obişnuite, dar cu toate acestea, era ceva de neexplicat pentru mine în sfiala tăcută cu care Buna lucra, ca şi cum fiecare mişcare pe care o fă­cea era apăsată de-o greu­tate.
Curăţenia de primăvară nu se­mă­na cu aceea veselă din timpul verii şi nici cu aceea posacă, de toamnă, ori cu cea diafană, de di­naintea Crăciu­nu­lui. Şi asta, pen­tru că era întot­dea­una însoţită de prospe­ţimea de afară, din curte, din grădină, de pe uliţă, din pădu­re. Toate erau noi, crude, firave şi plăcut miro­sitoare. În fiecare di­mi­neaţă descopeream câte ceva nou în drumurile mele pe lângă casă: un mu­gure proas­păt pleznit în căldura fira­vă a soarelui, o frun­zişoară încreţită, dar gata-gata să se deschidă, o crean­gă de cireş care aştepta doar o noapte cu lună ca să înflorească, ori o cărare mărginită de tufe înflorite de viorele. Marţi, pe la amiază, Buna îmi punea în spate coşucul împletit din nuiele de salcie şi mă tri­mitea dincolo de gardul grădinii, către pădure, ca să adun crenguţe de alun. Cu ele, în fie­care seară, în­cepând cu ziua de miercuri, din Săptămâna Mare, şi până sâmbătă, făcea câte un foc micuţ, lângă liliacul bătrân din grădina de flori. Trebuia să păzesc focuţul până când ardeau toţi tăciunii, şi apoi împrăştiam cenuşa pe straturi, pentru ca ţărâna să prindă rod. Lângă alunul cel mare, de unde luam cele mai multe crengi, găseam întotdeauna bre­benei înfloriţi. Când mă aplecam să-i culeg, pă­mân­tul negru şi ud mirosea încă a zăpadă topită.

Joia focurilor mari şi ouăle afumate

Cât ţinea iarna, Buna aduna într-un săcuţ cojile de ceapă, după ce mai întâi le usca. În dimineaţa de Joia Paştelui, aducea săcuţul din cămară şi vărsa cojile într-o oală mare. Turna pes­te ele apă şi punea oala la foc potolit, aşa, mai pe marginea şporiului. În vremea asta, în altă oală fier­beau ouăle bine spă­late. În a treia oală, fierbea o sfeclă mare, necurăţată de coajă, şi lângă ea era crătiţoaia de fontă în care forfoteau crenguţe de arin, de prun bistriţean şi frunze uscate şi coajă de corn. Oalele umpleau toată pli­ta, nu mai era loc decât pen­tru o ulcică, în care atunci când apa începea să clocotească, Buna risipea frunze de ceai negru, rusesc, din acela care avea miros de prune afumate. Când ouăle erau fierte, lua de pe foc oala şi o umplea cu apă rece, apoi le lăsa aşa, câteva ceasuri, nebăgate în seamă. În vremea asta, eu căutam prin grădină frunze mai mari, de trifoi, din acelea crestate pe margini, frunze ondulate de creţişoară, frunze mai lungi sau ovale de pătlagină, sau frunzi­şoare de mesteceni, dacă erau înfrunziţi, care semănau cu o inimă de păsă­ruică.
Când ajungeam acasă, începea vopsitul. Cu de­getul arătător, ţineam câte o frunză uşor apă­sată, pe oul scos din apă, până când Buna lega deasupra o bu­cată de pânză subţire ca un tifon. Degetele ei se miş­cau repede, şi când ouăle erau bine înfăşate, le pu­nea într-una din oalele rămase pe foc, împărţin­du-le în mod egal. Câte erau în oala cu sfeclă, tot atâtea şi în oala cu crengi ori în aceea cu coji de ceapă. Pen­tru ouăle crăpate la fiert, Buna a inventat o minu­năţie: le punea în ulcica în care fiersese ceaiul şi le lăsa acolo până terminam tot vopsitul, spre seară. După câteva ceasuri, Buna le desfăcea ouălor legă­toarea şi cât erau calde trecea pe deasupra lor câte o bucăţică de slănină, ca să le dea luciu frumos. Toate ouăle erau roşii, dar cele mai frumoase erau acelea fierte în frunze de corn şi-n crenguţe de arin. Roşul lor era cel mai viu.
Ouăle cu coaja crăpată fierte în ceai aveau desene maronii pe albuşul întărit. Le mâncam, în vreme ce păzeam focul, lângă tufa de liliac.
În seara de joi, făceam un foc mai mare decât în ce­lelalte zile, pentru că atunci, îmi spunea Buna, ve­neau şi morţii acasă, ca să fie cu noi de sărbători. Cei duşi în alte lumi vedeau focul şi puteau să găsească drumul către casă. Şedeam pe scăunaşul meu de lemn, mâncam ouă fierte în ceai, cu gust de prune afumate, şi aşteptam să vină morţii lui Buna, pentru că eu n-aveam morţi pe-atunci, n-avea cine să vină la focul meu. Aşa că focul ardea ce ardea, şi când mai rămâneau doar câţiva tăciuni acoperiţi de cenuşă, ne ridicam şi mergeam spre casă. Buna înainte şi eu după ea. Pe dealuri ardeau focuri mari, făcute de feciorii satului, care-şi strigau unii altora tot felul de vorbe despre fetele de măritat. Câteodată, ne opream din mers ca să auzim ce strigă, şi Buna zicea, dând din cap, "Ioi, ioi, biată lume!" şi-apoi porneam iar spre casă. Mai ţin minte cum odată, înainte să închid uşa în urma noastră, din focul meu s-au înălţat spre cer câteva scântei.

Vinerea seacă

"Îi zice seacă şi nu creşte nimica în ziua asta, din cauză că l-au omorât pe drăguţul de Iisus", mi-a zis Buna, despre vinerea dinaintea Paştilor. Şi seacă era ziua cu totul. Buna nu lucra nimica în casă, curăţenia era de-acum gata, nici măcar nu făcea de mâncare, iar mie-mi dădea toată ziua doar pâine cu miere. Când mă să­turam de atâta dulce, aveam sub nucul cel mare o gră­dinuţă plină cu leurdă iute, usturoiată, din care mân­cam, adăugând şi câteva frunze acrişoare de mă­crişul-cucului, ori frunze şi muguri de fag. Câtă vreme Buna văruia copacii din livadă şi pietrele mari care mărgineau straturile de flori, eu mă duceam în pă­duricea de dincolo de gar­dul grădinii, ca să culeg ghio­cei de piatră, din aceia care cresc numai în răcoarea şi ume­zeala copacilor bătrâni. Cu­legeam bu­chete mari, abu­roase, pe care le duceam apoi la biserică, la slujba proho­dului, şi pu­neam ghioceii pe masa pe sub care tre­ceam, ţinând-o strâns de mână pe Buna. Un fel de teamă mă făcea să stau foarte cuminte în biserică şi să nu întreb ni­mic nici pe drumul de întoar­cere către casă. Înaintam pe că­rare, păzind cu mânile amân­două lumânarea aprinsă, care ne lumina drumul. În spatele meu, paşii gre­oi ai Bunii îmi dădeau curaj. La poartă ne opream un pic şi priveam cum "roiesc" stelele, în vreme ce ascultam zgomotele tot mai stinse ce veneau dinspre sat, un scârţâit de poartă, o uşă închisă, un lătrat adormit. Într-un an, am aşteptat în faţa porţii până când s-a liniştit tot satul. Buna mă ţinea lângă ea şi mi-a făcut semn să tac, să mă uit la cer şi să ascult. Am auzit mai întâi un fel de freamăt în cuibul de pasăre din mărul de lângă gard, şi-apoi un piuit de pui flămând, proaspăt ieşit din ou.

Pasca

Sâmbăta se făcea pasca. Buna se scula de dimi­neaţă şi făcea focul în cuptor. Avea de copt multe tăvi, ca să-i omenească pe toţi cei care-i călcau pragul de sărbători. Mă trezea şi pe mine devreme, pentru că trebuia să ţin de capătul coveţii lunguieţe în care fră­mânta aluatul, ca să nu se mişte şi să poată face coca mai repede şi mai uşor. Nu era greu, şi-mi plă­cea s-o ajut, pentru că în vreme ce frământa cozonacii, Buna îmi povestea cum l-au lăsat singur prietenii lui e Iisus, în pădurea de măslini, şi cum s-a rugat el lângă cel mai bă­trân copac de acolo, singurul care a putut să-l în­ţeleagă. Tare singur trebuie să fi fost, să­ra­cul, dacă numai un copac l-a înţeles! Apoi câtă vreme aşteptam să crească şi să dospească aluatul, ne pregăteam hai­ne­le de mers la biserică şi coşarga în care să ducem bu­catele la sfinţit. Iar când Buna îm­păr­ţea a­lua­­tul în tăvi, turnând dea­­supra brânza cea dulce, amestecată cu ouă, zahăr, stafide şi rom, casa în­cepea deja să miroasă a sărbătoare.
Mai lipsea doar lu­mi­na sfântă, şi ca s-o adu­cem aca­­să, ferită de vânt între palme, dru­mul către bise­ri­că, pe sub stelele nopţii, era o mare bucurie aşteptată în­de­lung an de an.