Când începe Săptămâna Mare, lumea întreagă pare că intră în anotimpul tăcerii. Toate sunt acoperite de-un văl de taină și de-o lumină smerită, ce parcă nu îndrăznește să strălucească deplin, în fața mult așteptatei Lumini a Învierii. Drumurile și gândurile noastre pornesc, mai mult decât altădată, către Golgota și către Iisus. El a dus singur crucile noastre și a băut pentru toți paharul amărăciunii, într-o singurătate și o tristețe fără de veac, așa cum n-au mai fost niciodată în lume, nici înainte și nici de atunci.
Săptămâna aceasta aflată în pragul Învierii este cea mai grea din toată Primăvara și înseamnă mai mult decât o ieșire din iarna păcatelor noastre. Iar amintirile despre zilele copilăriei, în care se deschideau primii muguri ai credinței, sunt însoțite de bucuria așteptării Învierii, a vieții veșnice, cu moartea pre moarte călcând.
Brebenei și crengi de alun
Luni de dimineață, Buna își lua la purtare hainele cernite și-și lega capul cu năframă neagră cu "pupi" mici, albi. Părea mai posomorâtă ca-n alte zile, dar asta n-o împiedica să-și vadă de curățenia mare, de primăvară, începută cam cu două săptămâni înainte. Trebăluia, fără să vorbească prea multe și fără să cânte, cum făcea altădată. Chema doar câte o surată, pe care o vedea trecând mai agale pe uliță, ca s-o ajute să tragă la loc paturile grele, dulapurile, credențul, laițele mutate în mijlocul casei, până când pereții proaspăt văruiți se uscau. Încetul cu încetul casa începea să semene cu fața ei din zilele obișnuite, dar cu toate acestea, era ceva de neexplicat pentru mine în sfiala tăcută cu care Buna lucra, ca și cum fiecare mișcare pe care o făcea era apăsată de-o greutate.
Curățenia de primăvară nu semăna cu aceea veselă din timpul verii și nici cu aceea posacă, de toamnă, ori cu cea diafană, de dinaintea Crăciunului. Și asta, pentru că era întotdeauna însoțită de prospețimea de afară, din curte, din grădină, de pe uliță, din pădure. Toate erau noi, crude, firave și plăcut mirositoare. În fiecare dimineață descopeream câte ceva nou în drumurile mele pe lângă casă: un mugure proaspăt pleznit în căldura firavă a soarelui, o frunzișoară încrețită, dar gata-gata să se deschidă, o creangă de cireș care aștepta doar o noapte cu lună ca să înflorească, ori o cărare mărginită de tufe înflorite de viorele. Marți, pe la amiază, Buna îmi punea în spate coșucul împletit din nuiele de salcie și mă trimitea dincolo de gardul grădinii, către pădure, ca să adun crenguțe de alun. Cu ele, în fiecare seară, începând cu ziua de miercuri, din Săptămâna Mare, și până sâmbătă, făcea câte un foc micuț, lângă liliacul bătrân din grădina de flori. Trebuia să păzesc focuțul până când ardeau toți tăciunii, și apoi împrăștiam cenușa pe straturi, pentru ca țărâna să prindă rod. Lângă alunul cel mare, de unde luam cele mai multe crengi, găseam întotdeauna brebenei înfloriți. Când mă aplecam să-i culeg, pământul negru și ud mirosea încă a zăpadă topită.
Joia focurilor mari și ouăle afumate
Cât ținea iarna, Buna aduna într-un săcuț cojile de ceapă, după ce mai întâi le usca. În dimineața de Joia Paștelui, aducea săcuțul din cămară și vărsa cojile într-o oală mare. Turna peste ele apă și punea oala la foc potolit, așa, mai pe marginea șporiului. În vremea asta, în altă oală fierbeau ouăle bine spălate. În a treia oală, fierbea o sfeclă mare, necurățată de coajă, și lângă ea era crătițoaia de fontă în care forfoteau crenguțe de arin, de prun bistrițean și frunze uscate și coajă de corn. Oalele umpleau toată plita, nu mai era loc decât pentru o ulcică, în care atunci când apa începea să clocotească, Buna risipea frunze de ceai negru, rusesc, din acela care avea miros de prune afumate. Când ouăle erau fierte, lua de pe foc oala și o umplea cu apă rece, apoi le lăsa așa, câteva ceasuri, nebăgate în seamă. În vremea asta, eu căutam prin grădină frunze mai mari, de trifoi, din acelea crestate pe margini, frunze ondulate de crețișoară, frunze mai lungi sau ovale de pătlagină, sau frunzișoare de mesteceni, dacă erau înfrunziți, care semănau cu o inimă de păsăruică.
Când ajungeam acasă, începea vopsitul. Cu degetul arătător, țineam câte o frunză ușor apăsată, pe oul scos din apă, până când Buna lega deasupra o bucată de pânză subțire ca un tifon. Degetele ei se mișcau repede, și când ouăle erau bine înfășate, le punea într-una din oalele rămase pe foc, împărțindu-le în mod egal. Câte erau în oala cu sfeclă, tot atâtea și în oala cu crengi ori în aceea cu coji de ceapă. Pentru ouăle crăpate la fiert, Buna a inventat o minunăție: le punea în ulcica în care fiersese ceaiul și le lăsa acolo până terminam tot vopsitul, spre seară. După câteva ceasuri, Buna le desfăcea ouălor legătoarea și cât erau calde trecea pe deasupra lor câte o bucățică de slănină, ca să le dea luciu frumos. Toate ouăle erau roșii, dar cele mai frumoase erau acelea fierte în frunze de corn și-n crenguțe de arin. Roșul lor era cel mai viu.
Ouăle cu coaja crăpată fierte în ceai aveau desene maronii pe albușul întărit. Le mâncam, în vreme ce păzeam focul, lângă tufa de liliac.
În seara de joi, făceam un foc mai mare decât în celelalte zile, pentru că atunci, îmi spunea Buna, veneau și morții acasă, ca să fie cu noi de sărbători. Cei duși în alte lumi vedeau focul și puteau să găsească drumul către casă. Ședeam pe scăunașul meu de lemn, mâncam ouă fierte în ceai, cu gust de prune afumate, și așteptam să vină morții lui Buna, pentru că eu n-aveam morți pe-atunci, n-avea cine să vină la focul meu. Așa că focul ardea ce ardea, și când mai rămâneau doar câțiva tăciuni acoperiți de cenușă, ne ridicam și mergeam spre casă. Buna înainte și eu după ea. Pe dealuri ardeau focuri mari, făcute de feciorii satului, care-și strigau unii altora tot felul de vorbe despre fetele de măritat. Câteodată, ne opream din mers ca să auzim ce strigă, și Buna zicea, dând din cap, "Ioi, ioi, biată lume!" și-apoi porneam iar spre casă. Mai țin minte cum odată, înainte să închid ușa în urma noastră, din focul meu s-au înălțat spre cer câteva scântei.
Vinerea seacă
"Îi zice seacă și nu crește nimica în ziua asta, din cauză că l-au omorât pe drăguțul de Iisus", mi-a zis Buna, despre vinerea dinaintea Paștilor. Și seacă era ziua cu totul. Buna nu lucra nimica în casă, curățenia era de-acum gata, nici măcar nu făcea de mâncare, iar mie-mi dădea toată ziua doar pâine cu miere. Când mă săturam de atâta dulce, aveam sub nucul cel mare o grădinuță plină cu leurdă iute, usturoiată, din care mâncam, adăugând și câteva frunze acrișoare de măcrișul-cucului, ori frunze și muguri de fag. Câtă vreme Buna văruia copacii din livadă și pietrele mari care mărgineau straturile de flori, eu mă duceam în păduricea de dincolo de gardul grădinii, ca să culeg ghiocei de piatră, din aceia care cresc numai în răcoarea și umezeala copacilor bătrâni. Culegeam buchete mari, aburoase, pe care le duceam apoi la biserică, la slujba prohodului, și puneam ghioceii pe masa pe sub care treceam, ținând-o strâns de mână pe Buna. Un fel de teamă mă făcea să stau foarte cuminte în biserică și să nu întreb nimic nici pe drumul de întoarcere către casă. Înaintam pe cărare, păzind cu mânile amândouă lumânarea aprinsă, care ne lumina drumul. În spatele meu, pașii greoi ai Bunii îmi dădeau curaj. La poartă ne opream un pic și priveam cum "roiesc" stelele, în vreme ce ascultam zgomotele tot mai stinse ce veneau dinspre sat, un scârțâit de poartă, o ușă închisă, un lătrat adormit. Într-un an, am așteptat în fața porții până când s-a liniștit tot satul. Buna mă ținea lângă ea și mi-a făcut semn să tac, să mă uit la cer și să ascult. Am auzit mai întâi un fel de freamăt în cuibul de pasăre din mărul de lângă gard, și-apoi un piuit de pui flămând, proaspăt ieșit din ou.
Pasca
Sâmbăta se făcea pasca. Buna se scula de dimineață și făcea focul în cuptor. Avea de copt multe tăvi, ca să-i omenească pe toți cei care-i călcau pragul de sărbători. Mă trezea și pe mine devreme, pentru că trebuia să țin de capătul coveții lunguiețe în care frământa aluatul, ca să nu se miște și să poată face coca mai repede și mai ușor. Nu era greu, și-mi plăcea s-o ajut, pentru că în vreme ce frământa cozonacii, Buna îmi povestea cum l-au lăsat singur prietenii lui e Iisus, în pădurea de măslini, și cum s-a rugat el lângă cel mai bătrân copac de acolo, singurul care a putut să-l înțeleagă. Tare singur trebuie să fi fost, săracul, dacă numai un copac l-a înțeles! Apoi câtă vreme așteptam să crească și să dospească aluatul, ne pregăteam hainele de mers la biserică și coșarga în care să ducem bucatele la sfințit. Iar când Buna împărțea aluatul în tăvi, turnând deasupra brânza cea dulce, amestecată cu ouă, zahăr, stafide și rom, casa începea deja să miroasă a sărbătoare.
Mai lipsea doar lumina sfântă, și ca s-o aducem acasă, ferită de vânt între palme, drumul către biserică, pe sub stelele nopții, era o mare bucurie așteptată îndelung an de an.