- Judecând după atitudinea sa în cazul ministrului de finanţe Vâlcov, înţelegem că Victor Ponta ar guverna liniştit cu toţi penalii în echipă. Corupţia pare să facă parte din esenţa acestui partid, pe care nu l-aş numi social-democrat, ci kleptocrat, iar Victor Ponta nu are de unde să ia înlocuitori necompromişi pentru miniştrii care ajung în vizorul DNA, căci PSD nu a promovat oameni cinstiţi şi competenţi, şi nici un tehnocrat care se respectă nu se va asocia cu o echipă compromisă. Totodată, logica politică a PSD face imposibilă primenirea sa: deşi cunoştea problemele penale ale fostului primar din Slatina, premierul a insistat să-l numească ministru de finanţe. Din păcate, PSD a modelat de la bun început statul românesc post-decembrist şi a impus jefuirea statului ca normă a acţiunii guvernamentale. Toate partidele apărute după 1989 au sfârşit prin a-l copia, ceea ce înseamnă că astăzi avem doar false alternative la PSD. În mod normal, Victor Ponta ar fi trebuit să-şi dea demisia după eşecul de la prezidenţiale şi să-şi reformeze partidul din opoziţie. Ştia însă că nu ar fi rezistat în fruntea partidului, nici cinci minute, dacă nu era premier şi nu asigura accesul haitei de corupţi la banul public. Cum îi este tot mai greu să folosească această unică armă de care dispune, implozia partidului ar trebui să se accelereze. Într-adevăr, stâlpii PSD din teritoriu şi de la centru sunt pe cale să se prăbuşească, după cum demonstrează cazurile baronilor Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu, sau al fostului ministru şi apropiat al premierului, Dan Şova. Până la prăbuşirea totală a partidului, aşa cum s-a prăbuşit Democrazia Cristiana în Italia anilor 1990, după campania "mani pulite", mai este însă ceva vreme, pentru că, oricât de rapid şi de eficient s-ar mişca procurorii DNA sau DIICOT, ceata kleptocraţilor, pe care se bazează Victor Ponta şi pe care electoratul român a votat-o în 2012, are încă o redută greu de cucerit: Parlamentul, al cărui vot îi ţine încă la adăpost pe candidaţii la arest şi încetineşte mersul anchetelor. Le încetineşte, dar, după victoria lui Klaus Johannis la prezidenţiale, nu le mai poate opri. Intervenţia preşedintelui a fost salutară în cazul lui Darius Vâlcov, care nu ar fi demisionat dacă şeful statului nu i-ar fi cerut public revocarea. Înaintăm, cu poticneli, în direcţia corectă, ceea ce zădărniceşte strategia lui Victor Ponta de a câştiga timp în aşteptarea unei minuni, deşi laţul DNA a ajuns la propria familie şi la cei mai apropiaţi colaboratori - Dan Şova şi Sebastian Ghiţă. Dacă PNL ar fi ceva mai activ şi societatea civilă mai puternică, s-ar putea crea o mişcare de protest care să măture PSD de la putere. Dar, din calcul cinic, PNL nu se grăbeşte să guverneze. Pe de altă parte, înlocuirea guvernului Ponta cu un guvern al unui PNL minat de propriile scandaluri şi susţinut de o majoritate parlamentară de strânsură, inclusiv de trupele lui Marian Vanghelie, nu reprezintă soluţia radicală de care avem nevoie. Niciodată mai mult ca acum nu a avut România nevoie de forţe politice noi - şi niciodată nu au fost acestea mai anemice. În concluzie, agonia continuă, cel puţin deocamdată.
- Cine şi ce ar trebui să facă în România, pentru a împiedica Parlamentul să devină un refugiu pentru membrii săi ameninţaţi de cătuşe?
- Cum vedem în fiecare zi, Parlamentul României a devenit ultimul refugiu al penalilor, deşi ar trebui să fie instituţia fundamentală a democraţiei. Dacă democraţia românească are un chip atât de schimonosit, aceasta se datorează - după criteriile unor politologi de prestigiu - faptului că am trecut brusc la un regim democratic, fără să dispunem de elementele unei ordini politice viabile: stat de drept, instituţii puternice şi un sistem care să asigure răspunderea politicienilor în faţa cetăţenilor (accountability). Nu aveam cum să le fi moştenit din comunism şi nici nu le puteam crea peste noapte, mai ales că puterea politică s-a aflat de la început în mâinile reprezentanţilor fostelor structuri de putere, care aveau drept unic scop spolierea resurselor publice. Mersul istoriei a împins însă şi România înainte, iar astăzi, statul de drept a început să se întărească şi să se afirme, ceea ce duce la distrugerea eşafodajului kleptocratic construit imediat după 1989. Instituţiile însă nu sunt încă suficient de puternice, iar mecanismele care asigură tragerea la răspundere a politicienilor sunt şubrede. În plus, scena publică este luată prizonieră de instituţiile media ale politicienilor penali. Ce dezbatere publică sănătoasă şi corectă am putea purta în România, pe tema unei reforme profunde a societăţii şi politicii din ţara noastră, într-un spaţiu public dominat de televiziunile pe care le cunoaştem? Ar trebui să avem o televiziune publică autentică, independentă, capabilă să contrabalanseze excesele anti-democratice şi clientelare ale televiziunilor private, dar reforma TVR depinde de aceeaşi clasă politică nedemnă care ne conduce, deci nu se va realiza curând. Ori de câte ori s-au realizat reforme ample şi profunde, care au schimbat din temelii practica politică - la noi sau aiurea - acestea au fost promovate de elite politice, intelectuale, profesionale, şi propulsate de presiuni sociale generate de schimbări în structura societăţii. Este inutil, după cum demonstrează experienţa istorică şi literatura politologică, să impui reforme tehnice, dacă nu există şi fundamentul politic, cultural şi social care să le susţină. Din această perspectivă, părem condamnaţi să asistăm la un etern blat între politicieni, pentru perpetuarea actualului sistem "ticăloşit" - ce frumos îşi dau ei mâna, să ne jefuiască prin noua lege a finanţării partidelor politice! - în ciuda eforturilor DNA. Cum actuala clasă politică nu poate fi un factor de progres, căci nu se va arunca singură în aer, singura speranţă vine din afara ei, şi anume, din revirimentul segmentului necompromis al societăţii civile şi, concomitent, din coagularea elitelor intelectuale şi profesionale ale societăţii. Doar astfel, printr-un nou activism civic, putem pune presiune pe partidele din opoziţie şi susţine forţe politice noi, necompromise, cum ar fi formaţiunea Monicăi Macovei, de pildă. Nu este uşor şi nici nu se va întâmpla prea curând, căci reformele structurale cer timp. Dar, dacă preşedintele Johannis nu ar fi prizonierul PNL, ci s-ar întoarce către restul societăţii, poate că ne-am mişca mai repede şi... cu mai mult talent.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
