- Încep cu aceeaşi jelanie ca la precedentul nostru interviu: unde te mai putem vedea şi asculta, dragă A.G.? Despre tine şi alţi muzicieni de valoare ar trebui să se audă mereu, să aflăm tot timpul ştiri noi, să vă vedem pe scenă şi la televizor... Când colo, linişte şi pustiu. Mai trăieşti?
- Da, trăiesc, şi n-o duc chiar rău. Continuu seria Gringo, cea a concertelor solo, care, spre mirarea mea, ia amploare. Fusese un proiect conceput pentru locaţii mici, cluburi în care încap câteva zeci de oameni, dar iată că vin dintr-un turneu care s-a încheiat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, cu sala arhiplină: peste cinci sute de locuri. Aici a fost uimirea: să constat că oamenii chiar au nevoie de astfel de spectacole, în care publicul poate sta liniştit, să asculte muzică şi atât. Ca noutate, voi începe o serie de concerte cu trupă, ceva ce n-am mai făcut de multă vreme. S-a ivit această ocazie, să mă regăsesc cu prieteni vechi, muzicieni foarte buni, cu mare experienţă. Am organizat un cvartet, să spun aşa, iar spre finalul lunii, vom avea primele concerte: pe 20 martie, la Clubul Ţăranului în Bucureşti, iar pe 21, la Cetate, în Piteşti. Nu ştiu cât va dura acest proiect, dar deocamdată funcţionează. Îmi place foarte mult cum sună. Cântăm un blues foarte muzical, sincer, intim, foarte puţin zgomotos, un blues cu multe nuanţe de jazz, în atmosfera anilor '50.
- Oare un asemenea eveniment muzical n-ar trebui promovat mai mult? Nu simţi dorinţa să fii în linia întâi? Alte ţări îşi celebrează cu mare fast artiştii de talia ta...
- Ei sunt din alte ţări. Aici nu poţi avea asemenea aşteptări. Am fost decorat, acum puţin timp, şi nu a scris nimeni nimic despre asta. O celebrare a respectului?! Ar fi frumos. Dar, revenind la întrebarea ta, îţi răspund că eu chiar sunt în linia întâi. Sunt în tranşee, sunt pe linia întâi a frontului. De-a lungul carierei mele, de peste treizeci de ani, eu am deschis multe drumuri, am setat multe standarde. Ele sunt urmate, ceea ce e bine, acesta fiind rolul lor. Iar în acest moment al vieţii mele, simt că tot asta trebuie să fac, să merg mai departe, să fiu acolo, în linia întâi. Cu cei câţiva oameni din jurul meu, corespondenţi în gândire şi principii, chiar asta facem. Am şi o obligaţie morală: sunt cineva, am ajuns la o oarecare reputaţie şi simt această responsabilitate morală de a pava drumul pentru generaţiile următoare. În acest sens, am pornit acum o campanie împotriva discriminării şi a gestionării nepotrivite a banului public. Să-ţi explic. La Sighişoara se organizează anual singurul festival de blues din ţară. Ei bine, deşi este finanţat din bani publici, refuză să accepte artişti români. Pe bani publici, aşa ceva nu este permis. La mine în ţară, pe banii taxelor pe care le plătesc eu, sau tu sau cititorii revistei Formula AS, nimeni nu are voie să discrimineze talentul autohton. E scandalos. O rămăşită de atitudine umilă şi ploconită în faţa muzicienilor aduşi de afară.
- Cu atâtea nemulţumiri profesionale, de ce nu luptaţi mai mulţi artişti la un loc? De ce nu vă organizaţi într-o asociaţie?
- Chiar pentru asta lupt eu acum. Vreau să organizez o breaslă într-o formă legală, care să ne apere interesele, o breaslă gen Uniunea Scriitorilor. Dar nu suntem în stare, zici că mă lupt cu morile de vânt. Mă şi întreb: oare o duc ceilalţi solişti sau formaţii atât de bine, încât nu au nevoie de o astfel de organizare, sau poate sunt retardaţi? Eu aş plăti impozit, asigurare medicală, iar când ne-am aduna mai mulţi, am milita pentru facilităţi. Legislaţie există, e prietenoasă şi bună, dar colegii mei într-ale cântărilor nu sunt interesaţi. Sunt asociaţi, în schimb, cei care fură talent, precum casele de discuri şi organizatorii de spectacole. Da, ei sunt asociaţi în astfel de bresle, iar noi, furnizorii de talent, suntem de-a dreptul indolenţi. Culmea e că autorităţile vorbesc despre asta, despre un statut profesional, dar tot cu cei cărora nu le pasă, şi nu le pasă pentru că sunt din sistemul vechi şi s-au învăţat să deservească orice sistem. În primul rând, niciunul dintre ei nu este muzician de vocaţie, ci de conjunctură. Ei făceau cu totul altceva în vieţile lor şi, descoperind ceva talent, s-au reorientat, au făcut bani din asta şi au devenit muzicieni. Tocmai de aceea ei nu vor avea niciodată o poziţie reală, care să reprezinte această meserie de vocaţie. După interviurile şi discursurile lor se vede că nu sunt implicaţi vocaţional în asta. Să nu mai zic că tot ei au acces la fondurile publice, în privinţa cărora ar trebui să existe un echilibru în distribuţie, o transparenţă.
- Vine întrebarea fatală: poţi trăi din muzică, în acest context instabil?
- Da, pot trăi din muzică. Şi, spre deosebire de alţii, eu am făcut numai muzică toată viaţa, muzica a fost dintotdeauna singura mea meserie. Dacă înţelegi principiul monetar (chiar şi în România), dacă ai conţinut în ceea ce faci, nu ai cum să mori de foame. Nu am vilă, locuiesc în chirie, maşina mea are doisprezece ani, dar trăiesc decent şi demn.
Primăvara în parc
- Văd parcul din Oradea. E drept că în orice anotimp am amintiri despre el, dar primăvara începea hoinăreala acolo şi de asta îmi vine în minte acum, când mă întrebi de amintirile primăverilor de altădată. Acest parc se află chiar lângă casa în care m-am născut, acum se cheamă Bălcescu, dar la vremea aceea îi spunea Rhédey. Acela era teritoriul nostru, al găştii mele, îl protejam, cunoşteam vecinii, bunicuţele, doamnele care plimbau câini, pe absolut toată lumea. Ei, dacă venea cineva dinafară şi nu cerea voie, o lua pe cocoaşă rău de tot. Eram în gaşca bătăuşilor de parc. Cafteală bună luam şi noi, dacă mergeam în alte parcuri. Acela era grundul nostru de apărat, aşezat strategic, chiar lângă Grădina Zoologică. Îmi aparţine cumva pământul acela, de acolo sunt eu, acolo am purtat primele discuţii serioase între băieţi, acolo ne sărutam cu fetele, acolo ne dădeam cu bicicleta. Toată creşterea hormonală adolescentină acolo s-a desfăşurat. Eram copii de toate neamurile, fiecare vorbea limba celuilalt, acolo am învăţat rromani, vorbeam ungureşte, puţin idiş. Aveam un prieten şvab, aşa că rupeam şi ceva şvăbeşte. Toată lumea vorbea limba celuilalt, un cosmopolitism autentic, nu tolerant, ci acceptat. Mie nu-mi place deloc termenul acesta de "toleranţă etnică". E discriminatoriu prin natura lui. "Acceptare", acesta este termenul. Fii în pace cu tine şi acceptă că omul de alături e diferit. Culmea este că acum ţin legătura şi cu cei din celelalte parcuri, cei cu care ne băteam atunci. Ne bucurăm de o reală camaraderie.
- Nu am niciun fel de sentiment că îmbătrânesc. Nu în inimă. Poate doar câte un semn din acesta fizic, că mă mai doare piciorul câteodată.
- Crezi că artiştii au o ştiinţă a lor de a îmbătrâni frumos?
- Cred că da, dar eu nu sunt artist. Ce sunt? Eu sunt doar un chitarist. S-a degradat mult termenul de "artist", de când multă lume spoită cu sclipici, fete care cântă două note la radio, şi l-au însuşit. Dar chiar şi înainte de pervertirea acestui cuvânt, eu tot nu m-am considerat artist, nu am avut niciodată conştiinţa aceasta. Pentru mine, artistul adevărat este artistul de circ. Îşi pune mereu viaţa în joc pentru ceea ce crede. Sculptorii, artiştii vizuali sunt, de asemenea, artişti în ochii mei. Omul de pe scenă nu e chiar artist. Consider, mai degrabă, ca fiind artă, ceea ce se vede, fără să fie nevoie de prezenţa celui care a creat-o. La un vernisaj, pictura şi sculptura vorbesc de la sine, artistul e cel mult ascuns după un colţ. Pe scenă asuzi, primeşti roşii în cap imediat dacă nu placi, aplauze, dacă eşti apreciat. Te lupţi cu o oarecare efemeritate a vorbei, a sunetului. E mai dur.
"Fabricat" în Oradea
- Oooo, draga mea Bogdana, dar eu am timp numai pentru mine. Sunt un hedonist leneş..., nu că ar exista vreunul harnic. Ha! Ha! Pe noptiera mea este acum o carte despre un aventurier mercenar în armata austriacului Maximilian în Mexic, un afemeiat, un inventator, pe scurt: Bibescu. Fascinantă poveste, scrisă de Octavian Sava, "Prinţul rătăcitor: George Bibescu". Tot pe noptiera mea stă deschisă o carte în engleză, "The Last Sultan" (Ultimul sultan), biografia lui Ahmet Ertegun, acel celebru vizionar şi producător muzical care a înfiinţat uriaşa casă de discuri, Atlantic Records, în 1948. Om şcolit, fascinant, care a fost căsătorit cu o româncă, o descendentă a familiei Cantacuzino, Mimi Ertegun. O filantroapă foarte bogată, care trăieşte încă la New York. Chiar încerc de ceva vreme să găsesc un contact de-al ei, dar nu reuşesc. Eu şi Raluca ne uităm şi la filme. Acum vizionăm cu plăcere un film antropologic, despre cel mai răspândit cântec de pe pământ. Acesta este "La Paloma". O regizoare germană a umblat tot globul pe urmele acestui cântec, scris în 1863, şi a făcut un documentar, un reportaj de înaltă clasă. Povestea cântecului acesta este fascinantă. Uite, de exemplu, în Banat, la noi, "La Paloma" e cântat de fanfare la înmormântări, în Zanzibar se cântă la nunţi, în Cuba se cântă în cafenele, pentru agăţat, în Mexic se cântă la mitingurile populare revoluţionare. Colosal! Chiar am făcut o analiză a melodiei ca să-mi dau seama ce poate face un cântec atât de răspândit, ce-i oferă gloria. Am găsit: simplitatea! Două armonii toată piesa, fără excese, simplu, elegant.
- Veni vorba de eleganţă... Ne cunoaştem de ceva vreme şi pot spune că eşti un bărbat extrem de seducător şi galant, trăsături care sunt din ce în ce mai rare azi. Unde le-am putea regăsi, de unde să ne luăm exemplele?
- Eu nu mă văd pe mine însumi aşa, nu-mi dau seama, dar dacă spui, îţi mulţumesc. Când eram puşti, la Oradea, am observat în jur că nu e frumos să scuipi pe stradă, să arunci hârtia pe jos, şi că e frumos să saluţi oamenii pe care-i cunoşti, să deschizi uşa doamnelor când intri la prăvălie. Să fii amabil şi vesel. Eram educaţi să fim veseli, dacă ne încruntam, eram apostrofaţi cumva. Pe străzile Oradei, erau oameni aşa cum vedem azi în afara ţării: oameni veseli, galanţi, deschişi, politicoşi, autentic curioşi, contemporani cu ei înşişi. Felul acesta de a fi ţi se imprimă fără să vrei, şi nu poţi scăpa de el precum nu mai scapi de o amprentă genetică. Nu mi s-a spus direct cum să mă comport, cred că aşa am văzut în jur şi implicit aşa fac.
Final de propoziţie, cu Raluca
- Îmi asum existenţa aşa cum este ea. Nu mă pervertesc. Dăruirea este o ală valoare foarte importantă pentru mine: fără jumătăţi de măsură! Acceptarea este un alt principiu de-al meu. Accept că nu suntem cu toţii la fel, şi ce bine că nu suntem toţi la fel! De asemenea, cred cu tărie că avem obligaţia de a întoarce din ceea ce primim. Mai am un lucru al meu, ceva ce i-am spus şi Ralucăi atunci când ne-am cunoscut. "Eu am o singură rugăminte, doar una: să nu fiu întrerupt când vorbesc". Toată lumea îi dă înainte cu importanţa dialogului, dar nimeni nu aşteaptă ca celălalt să termine propoziţia, ca să înţeleagă ce voia să-i spună interlocutorul. Asta denotă şi o lipsă de curiozitate autentică. Să ştii că amănuntul acesta, deranjant pentru mine, are o propagare şi în societate. Neascultând un om până la capăt, te îndepărtezi de el, te înstrăinezi, pentru că tinzi să te situezi mereu deasupra lui. Ne împăunăm, parcă am vrea toţi să fim vedete.
- ... Şi te-a ascultat Raluca, iubita ta?
- Siiigur. Uite, suntem de aproape opt ani împreună. E lucru mare să găsesc un asemenea om, eu, chitarist de rock'n'roll, evreu - ungur, cu trei copii din alte relaţii. Fără să ne îngăduim unul altuia finalurile de propoziţii, nu am fi rezistat, oricât de mare ar fi dragostea. Aşadar, ne şi ascultăm, ne şi veselim, ne şi certăm, ne şi iertăm, dar e vorba şi de noroc. Suntem născuţi în acelaşi an, 1965, avem aceleaşi melancolii, aceeaşi nostalgie a anilor '60-'70. Asta ne leagă foarte mult: nostalgiile, uneori frustrante, ale trecutului.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
