A.G. WEINBERGER - "Trăiesc decent și demn"

Muzicieni, haideți să ne facem o breaslă!

- Încep cu aceeași jelanie ca la precedentul nostru interviu: unde te mai putem vedea și asculta, dra­gă A.G.? Despre tine și alți muzicieni de va­loa­re ar trebui să se audă mereu, să aflăm tot tim­pul știri noi, să vă vedem pe scenă și la tele­vi­zor... Când colo, liniște și pustiu. Mai tră­iești?

- Da, trăiesc, și n-o duc chiar rău. Con­tinuu seria Gringo, cea a concertelor solo, care, spre mirarea mea, ia amploare. Fusese un proiect conceput pentru locații mici, clu­buri în care încap câteva zeci de oa­meni, dar iată că vin dintr-un turneu care s-a încheiat la Teatrul Național din Târgu Mureș, cu sala ar­hiplină: peste cinci sute de locuri. Aici a fost uimirea: să constat că oamenii chiar au nevoie de astfel de spec­tacole, în care publicul poate sta liniștit, să asculte muzică și atât. Ca nou­tate, voi începe o serie de concerte cu trupă, ce­va ce n-am mai făcut de multă vreme. S-a ivit această ocazie, să mă regăsesc cu prieteni vechi, muzicieni foarte buni, cu mare ex­pe­riență. Am organizat un cvartet, să spun așa, iar spre finalul lunii, vom avea primele con­cer­te: pe 20 martie, la Clubul Țăranului în București, iar pe 21, la Cetate, în Pitești. Nu știu cât va dura acest proiect, dar deocamdată funcționează. Îmi place foarte mult cum sună. Cântăm un blues foarte mu­­zical, sincer, intim, foarte puțin zgomotos, un blues cu multe nuanțe de jazz, în atmosfera anilor '50.

- Oare un asemenea eveniment muzical n-ar trebui promovat mai mult? Nu simți dorința să fii în linia întâi? Alte țări își celebrează cu mare fast artiștii de talia ta...

- Ei sunt din alte țări. Aici nu poți avea asemenea așteptări. Am fost decorat, acum puțin timp, și nu a scris nimeni nimic despre asta. O celebrare a res­pec­tu­lui?! Ar fi frumos. Dar, revenind la între­ba­rea ta, îți răspund că eu chiar sunt în linia întâi. Sunt în tran­șee, sunt pe linia întâi a frontului. De-a lungul ca­rie­rei mele, de peste treizeci de ani, eu am deschis multe dru­muri, am setat multe standarde. Ele sunt urmate, ceea ce e bine, acesta fiind rolul lor. Iar în acest mo­ment al vieții mele, simt că tot asta trebuie să fac, să merg mai departe, să fiu acolo, în linia întâi. Cu cei câțiva oameni din jurul meu, corespondenți în gân­dire și principii, chiar asta facem. Am și o obli­ga­ție morală: sunt cineva, am ajuns la o oarecare repu­tație și simt această responsabilitate morală de a pava dru­mul pentru generațiile următoare. În acest sens, am pornit acum o campanie împotriva discrimi­nării și a gestio­nării nepotrivite a banului public. Să-ți explic. La Sighișoara se organizează anual singurul festival de blues din țară. Ei bine, deși este finanțat din bani pu­blici, refuză să accepte artiști români. Pe bani pu­blici, așa ceva nu este permis. La mine în țară, pe ba­nii taxelor pe care le plătesc eu, sau tu sau ci­titorii re­vistei Formula AS, nimeni nu are voie să dis­cri­mineze talen­tul autohton. E scandalos. O rămășită de atitudine umilă și ploconită în fața muzicienilor aduși de afară.

- Cu atâtea nemulțumiri profesionale, de ce nu lup­tați mai mulți artiști la un loc? De ce nu vă orga­nizați într-o asociație?
- Chiar pentru asta lupt eu acum. Vreau să or­ganizez o breaslă într-o formă legală, care să ne ape­re interesele, o breaslă gen Uniunea Scrii­to­rilor. Dar nu suntem în stare, zici că mă lupt cu mo­rile de vânt. Mă și întreb: oare o duc ceilalți soliști sau formații atât de bine, încât nu au nevoie de o astfel de organizare, sau poate sunt retardați? Eu aș plăti impozit, asigurare medicală, iar când ne-am aduna mai mulți, am milita pentru facilități. Legislație există, e prietenoasă și bună, dar colegii mei în­tr-ale cântărilor nu sunt interesați. Sunt asociați, în schimb, cei care fură talent, precum casele de discuri și organizatorii de spectacole. Da, ei sunt asociați în astfel de bresle, iar noi, furnizorii de talent, suntem de-a dreptul indolenți. Culmea e că auto­ri­tă­țile vorbesc despre asta, despre un statut profesional, dar tot cu cei cărora nu le pasă, și nu le pasă pentru că sunt din sistemul vechi și s-au învățat să deser­vească orice sistem. În primul rând, niciunul dintre ei nu este muzician de vocație, ci de con­junc­tură. Ei făceau cu totul altceva în viețile lor și, desco­perind ceva talent, s-au reorientat, au făcut bani din asta și au devenit muzicieni. Tocmai de aceea ei nu vor avea niciodată o poziție reală, care să reprezinte această meserie de vocație. După interviurile și dis­cur­surile lor se vede că nu sunt implicați vo­ca­țional în asta. Să nu mai zic că tot ei au acces la fon­durile publice, în privința cărora ar trebui să existe un echilibru în distribuție, o transparență.

- Vine întrebarea fatală: poți trăi din muzică, în acest context instabil?

- Da, pot trăi din muzică. Și, spre deosebire de alții, eu am făcut numai muzică toată viața, muzica a fost dintotdeauna singura mea meserie. Dacă înțelegi principiul monetar (chiar și în România), dacă ai conținut în ceea ce faci, nu ai cum să mori de foame. Nu am vilă, locuiesc în chirie, mașina mea are doisprezece ani, dar trăiesc decent și demn.

Primăvara în parc

- A.G., hai să pășim ușor în afara coti­dianului. Încet, încet, se apropie primăvara, și te întreb și pe tine - în spiritul unei anchete pe care o derulăm de ceva timp în paginile revistei - despre amintirile tale "cu frunze verzi". Dacă te transporți în timpul unei primăveri din trecut, ce vezi?

- Văd parcul din Oradea. E drept că în orice anotimp am amintiri despre el, dar primăvara în­cepea hoinăreala acolo și de asta îmi vine în minte acum, când mă întrebi de amintirile primăverilor de altădată. Acest parc se află chiar lângă casa în care m-am născut, acum se cheamă Bălcescu, dar la vre­mea aceea îi spunea Rhédey. Acela era te­ri­toriul nos­tru, al găștii mele, îl protejam, cunoșteam vecinii, bu­ni­cuțele, doamnele care plimbau câini, pe absolut toa­tă lumea. Ei, dacă venea cineva dinafară și nu ce­rea voie, o lua pe cocoașă rău de tot. Eram în gașca bătăușilor de parc. Cafteală bună luam și noi, dacă mergeam în alte parcuri. Acela era grun­dul nostru de apărat, așezat strategic, chiar lângă Grădina Zoolo­gi­că. Îmi aparține cumva pământul acela, de acolo sunt eu, acolo am purtat primele dis­cuții serioase între băieți, acolo ne sărutam cu fetele, acolo ne dă­deam cu bicicleta. Toată creșterea hormo­nală adoles­cen­tină acolo s-a desfășurat. Eram copii de toate nea­mu­rile, fiecare vorbea limba celuilalt, acolo am învă­țat rromani, vorbeam ungurește, puțin idiș. Aveam un prieten șvab, așa că rupeam și ceva șvă­bește. Toată lumea vorbea limba celuilalt, un cosmopolitism au­ten­tic, nu tolerant, ci acceptat. Mie nu-mi place deloc termenul acesta de "toleranță et­nică". E discri­mi­natoriu prin natura lui. "Accep­tare", acesta este ter­menul. Fii în pace cu tine și acceptă că omul de ală­turi e diferit. Culmea este că acum țin legătura și cu cei din celelalte parcuri, cei cu care ne băteam atunci. Ne bucurăm de o reală camaraderie.

Sunt doar un chitarist

- A. G., ai vreodată sentimentul că îm­bă­trânești?

- Nu am niciun fel de sentiment că îm­bătrânesc. Nu în inimă. Poate doar câte un semn din acesta fizic, că mă mai doare piciorul câteodată.

- Crezi că artiștii au o știință a lor de a îmbătrâni frumos?

- Cred că da, dar eu nu sunt artist. Ce sunt? Eu sunt doar un chitarist. S-a degradat mult termenul de "artist", de când multă lume spoită cu sclipici, fete care cântă două note la radio, și l-au însușit. Dar chiar și înainte de pervertirea acestui cuvânt, eu tot nu m-am considerat artist, nu am avut niciodată conștiința aceasta. Pentru mine, artistul adevărat este artistul de circ. Își pune mereu viața în joc pentru ceea ce crede. Sculptorii, artiștii vizuali sunt, de ase­menea, artiști în ochii mei. Omul de pe scenă nu e chiar artist. Consider, mai degrabă, ca fiind artă, ceea ce se vede, fără să fie nevoie de prezența celui care a creat-o. La un vernisaj, pictura și sculptura vorbesc de la sine, artistul e cel mult ascuns după un colț. Pe scenă asuzi, primești roșii în cap imediat dacă nu placi, aplauze, dacă ești apreciat. Te lupți cu o oare­care efemeritate a vorbei, a sunetului. E mai dur.

"Fabricat" în Oradea


- Dar timp pentru tine mai ai? La ce filme te uiți, ce carte stă deschisă pe noptiera ta?

- Oooo, draga mea Bogdana, dar eu am timp numai pentru mine. Sunt un hedonist leneș..., nu că ar exista vreunul harnic. Ha! Ha! Pe noptiera mea este acum o carte despre un aventurier mercenar în ar­mata austriacului Maximilian în Mexic, un afe­me­iat, un inventator, pe scurt: Bibescu. Fascinantă po­veste, scrisă de Octavian Sava, "Prințul rătăcitor: George Bibescu". Tot pe noptiera mea stă deschisă o carte în engleză, "The Last Sultan" (Ultimul sultan), biografia lui Ahmet Ertegun, acel celebru vizionar și producător muzical care a înființat uriașa casă de discuri, Atlantic Records, în 1948. Om școlit, fasci­nant, care a fost căsătorit cu o româncă, o descen­den­tă a familiei Cantacuzino, Mimi Ertegun. O filan­troa­pă foarte bogată, care trăiește încă la New York. Chiar încerc de ceva vreme să găsesc un con­tact de-al ei, dar nu reușesc. Eu și Raluca ne ui­tăm și la filme. Acum vizionăm cu plăcere un film antro­pologic, des­pre cel mai răspândit cântec de pe pă­mânt. Acesta este "La Paloma". O regizoare ger­mană a umblat tot globul pe urmele acestui cântec, scris în 1863, și a făcut un documentar, un reportaj de înaltă clasă. Povestea cântecului acesta este fascinantă. Uite, de exemplu, în Banat, la noi, "La Paloma" e cântat de fanfare la înmormântări, în Zanzibar se cântă la nunți, în Cuba se cântă în cafenele, pentru agă­țat, în Mexic se cântă la mitingurile populare re­volu­țio­nare. Colosal! Chiar am făcut o analiză a me­lodiei ca să-mi dau seama ce poate face un cântec atât de răs­pândit, ce-i oferă gloria. Am găsit: sim­pli­tatea! Do­uă armonii toată piesa, fără excese, simplu, ele­gant.

- Veni vorba de eleganță... Ne cunoaștem de ceva vreme și pot spune că ești un bărbat extrem de seducător și galant, trăsături care sunt din ce în ce mai rare azi. Unde le-am putea regăsi, de unde să ne luăm exemplele?

- Eu nu mă văd pe mine însumi așa, nu-mi dau seama, dar dacă spui, îți mulțumesc. Când eram puști, la Oradea, am observat în jur că nu e frumos să scuipi pe stradă, să arunci hârtia pe jos, și că e frumos să saluți oamenii pe care-i cunoști, să deschizi ușa doamnelor când intri la prăvălie. Să fii amabil și vesel. Eram educați să fim veseli, dacă ne încruntam, eram apostrofați cumva. Pe străzile Oradei, erau oa­meni așa cum vedem azi în afara țării: oameni veseli, galanți, deschiși, politicoși, autentic curioși, contem­porani cu ei înșiși. Felul acesta de a fi ți se imprimă fără să vrei, și nu poți scăpa de el precum nu mai scapi de o amprentă genetică. Nu mi s-a spus direct cum să mă comport, cred că așa am văzut în jur și im­plicit așa fac.

Final de propoziție, cu Raluca

- Care sunt valorile în care crezi?

- Îmi asum existența așa cum este ea. Nu mă per­vertesc. Dăruirea este o ală valoare foarte importantă pentru mine: fără jumătăți de măsură! Acceptarea este un alt principiu de-al meu. Accept că nu suntem cu toții la fel, și ce bine că nu suntem toți la fel! De asemenea, cred cu tărie că avem obligația de a în­toarce din ceea ce primim. Mai am un lucru al meu, ceva ce i-am spus și Ralucăi atunci când ne-am cu­noscut. "Eu am o singură rugăminte, doar una: să nu fiu întrerupt când vorbesc". Toată lumea îi dă înainte cu importanța dialogului, dar nimeni nu aș­teaptă ca celălalt să termine propoziția, ca să înțelea­gă ce voia să-i spună interlocutorul. Asta denotă și o lipsă de curiozitate autentică. Să știi că amănuntul acesta, deranjant pentru mine, are o propagare și în societate. Neascultând un om până la capăt, te înde­părtezi de el, te înstrăinezi, pentru că tinzi să te situezi mereu deasupra lui. Ne împăunăm, parcă am vrea toți să fim vedete.

- ... Și te-a ascultat Raluca, iubita ta?

- Siiigur. Uite, suntem de aproape opt ani îm­preună. E lucru mare să găsesc un asemenea om, eu, chitarist de rock'n'roll, evreu - ungur, cu trei copii din alte relații. Fără să ne îngăduim unul altuia fina­lurile de propoziții, nu am fi rezistat, oricât de mare ar fi dragostea. Așadar, ne și ascultăm, ne și veselim, ne și certăm, ne și iertăm, dar e vorba și de noroc. Sun­tem născuți în același an, 1965, avem aceleași me­lancolii, aceeași nostalgie a anilor '60-'70. Asta ne leagă foarte mult: nostalgiile, uneori frustrante, ale tre­cutului.