Amintiri despre MARIA TĂNASE

MARIN VOICAN-GHIOROIU - "A fost o întruchipare a bucuriei"

- Dramaturg, cântăreţ şi compozitor, autorul mărturiilor cuprinse în paginile de faţă a cunoscut-o aievea pe Maria Tănase, în anii copilăriei lui. Pline de farmec şi prospeţime, amintirile sale, legate de casa natală a cântăreţei, aflată în mahalaua, de mult apusă, a Căii Văcăreşti, scot din umbră amănunte gingaşe, menite să întregească portretul celei dintâi dintre marile doamne ale cântecului românesc -

Grădina cu crizanteme

- Eraţi adolescent când aţi cunoscut-o pe Maria Tănase. Întâlnirea cu ea a fost atât de puternică, în­cât v-a marcat întreaga viaţă. Aţi compus şi cântat me­lodii inspirate de ea, aţi evocat-o în piese de tea­tru, aţi organizat spectacole în amintirea ei. Ce ma­gie s-a petrecut când aţi văzut-o pentru prima oară?

- Totul a început într-o dimineaţă de august a anului 1956, care nu anunţa nimic din ceea ce a urmat. Era o dimineaţă de miercuri, ca oricare alta din verile copilăriei. Mă sculasem dis-de-dimineaţă ca să pot merge cu verii mei, Romică, Nelu şi Gigi, la ştrandul din faţa Teatrului de Operetă, care se afla peste Dâm­boviţa, în dreptul podului Mihai Vodă. Tanti Mărioara, sora tatălui meu, care mă găzduia, tocmai îmi pusese în faţă ceaiul de măceşe, în care picurase puţin rom, şi două felii de pâine unse cu margarină şi marmeladă. Atunci a sunat telefonul şi eu am sărit să răspund: tata, care era ospătar la restaurantul "Calu Bălan", mă che­ma de urgenţă la el. "Marine, grăbeşte-te să ajungi cât mai repede la mine. Nu întârzii de ora zece, ai înţeles?" Cum să nu în­ţeleg, când vorba tatii era sfân­tă! Am alergat, de-mi sfârâiau tălpile, şi în două­zeci de minute am ajuns. Ime­diat s-a apropiat de mine o fetişcană care m-a dus în sa­lonul cel mare al resta­u­rantului unde tata, ca şef de sală, su­praveghea tot ce se în­tâm­plă. În câ­teva vorbe mi-a spus că urma să-l în­soţesc pe cumă­trul Ţâmboi, care era meşter la uzina Mateiaş Ra­koşi, sau Lemetru, cum îi ziceau bucureştenii, şi care împreună cu nea Ionel Ora­ces­cu, alt cunoscut de-al tatei, trebuiau să mă înveţe me­serie. Prima lecţie urma să aibă loc în di­mineaţa aceea: repararea pom­pelor care scoteau apa pentru irigaţii, la serele de flori ale lui Ion Coandă Tănase, tatăl artistei Ma­ria Tănase.

- Unde erau serele acestea?

- Din Calea Văcăreşti se făcea a cincea sau a şasea stradă pe dreapta, Livedea cu Duzi, la numărul 23. În dimineaţa aceea am mers până acolo cu tramvaiul. Am aşteptat în faţa por­ţii, până când un câine mare cio­bă­nesc a fost dus în fun­dul curţii, ca să putem intra. Ne-a întâmpinat fra­tele Mariei Tănase, Franz, care ne-a şi dus la un şo­pron, în locul unde erau aşezate pom­pele şi motoarele ce aşteptau să fie reparate. Până acolo, am trecut printre serele pline de flori şi răsa­duri, printre ghivece cu trandafiri, ochiul-boului, stân­jenei, pomişori orna­mentali, cri­zanteme, margarete, sute de flori, era o minunăţie de culori în oricare parte te uitai. Cele mai frumoase erau nişte crizanteme albe, mari cât floarea-soarelui, care creşteau în sere olan­de­ze. Am aflat că florile acelea erau cele mai frumoase din ţară şi că Ion Coandă Tănase le trimitea până la Vie­na şi Paris, pen­tru vân­zare, dar şi în cele mai scum­pe restaurante din Bucu­reşti. În copilărie mai vă­zusem eu flori minunate, la bunica Anica din Ştirbeşti, mama tatălui meu. Ea era renumită pentru faptul că atunci când făcea pâine în cuptor, oferea oricui trecea pe uliţă câte o bucată de pâine caldă, înmuiată în miere, şi câte o floare din gră­dina ei, ca s-o pomenească. Aşa i se dusese ves­tea... Dar recunosc că nu mai vă­zu­sem până atunci grădină aşa de frumoasă şi de măreaţă ca a lui neica Ion Coandă Tănase.

- Cum arăta casa părintească în care a copilărit Maria Tănase?

- Era o casă cu verandă, care avea geamlâc de jur împrejur. Tavanele aveau grinzi cu tăblii de brad vop­sit în maroniu spre gălbui, ca frunzele de nuc atinse de brumă. Pe tăblii erau încrustate nişte flori în formă de inimioară, frunze de viţă şi ciorchini de stru­guri, agăţaţi pe jordele răsucite, o adevărată dantelărie care m-a făcut să mă minunez de iscusinţa meşterului care le-a făcut. Era o casă simplă, dar confortabilă, cu obiec­­te de bun gust. Nu era o casă impresionantă, cine ştie cât de mare, ceea ce te uimea la gospodăria lui Ion Coan­dă Tănase era grădina imensă, straturile nesfâr­şite de răsaduri, serele, florile de toate formele şi culo­rile, dar şi oltenaşii care lucrau în grădină şi care cântau de mama focului ca să le treacă ziua mai fru­mos. Maria a recunoscut, odată, că de la ei a învăţat mul­te cântece, jocuri, snoa­ve şi poveşti.
În curtea casei, la in­tra­re, pe partea stângă, erau doi cireşi uriaşi. "Gata! S-au îmbrăcat miresele me­le de nuntă!", zicea Maria des­pre ei, primă­va­ra, când erau plini de flori şi de albi­nele care ieşeau din stu­pina tatălui ei.

"Purta o rochie de mătase vernil..."

- Să ne întoarcem la pri­ma întâlnire cu Maria Tăna­se...

- Da, să mă întorc la ziua în care soarta mea s-a schim­bat, în ciuda dorinţei părin­telui meu. Nu s-a prins me­seria de mine atunci, deşi meşterul se străduia să mă ademenească, şi îmi tot cerea instrumente şi scule de care avea nevoie la reparat. Mi le arăta şi apoi îmi vorbea des­pre ele, îmi spunea cum se folosesc, la ce sunt bune, cum se cheamă. Nu s-a prins meseria, pentru că la un moment dat, când eram deja destul de obosit şi plic­tisit, a venit nenea Franz şi m-a trimis în casă, unde trebuia să ajut la ceva... Am pornit spre casă, dar n-am apucat să bat la uşa din lemn înflorat, căci pe alee, în faţa mea, s-a ivit, din­tr-odată, Maria Tănase. Nu-mi venea să cred că am aşa un noroc, să o văd de-a­proa­pe, pe cea mai cu­nos­cută ar­tis­tă a timpului, ale cărei fo­tografii le urmă­ream de mul­tă vreme, cu ne­saţ, în re­vis­tele ve­rişoa­re­lor mele mai mari.

- Vă amintiţi cum arăta, cum era îmbrăcată? A­mă­­nun­tele a­ces­tea sunt fără preţ a­cum, când Ma­ria Tănase s-a transformat în­tr-un mit...

- Cum să nu?! Purta o rochie de mătase vernil, iar pe cap avea o pălărie albă, cu nişte flori liliachii su­perbe. Doamne, câtă graţie avea, ce distinsă era! Când m-a între­bat ci­ne sunt, nici n-am avut curaj să mă uit în ochii ei, iar când m-am prezentat ca la şcoală, cu nume şi pre­nume, "Voican Marin", a râs, m-a făcut "pui de ol­tean" şi m-a întrebat dacă îmi place cântecul "Marine, la nunta ta". Cum să nu-mi placă, dacă aşa mă chea­mă?! "Îi fi şi logodit", a glumit ea mai de­parte cu mine, căci eram deja de cinci­sprezece ani... "Ce fată ţi-au promis că-ţi dau părinţii?". Am roşit, transpiraţia mi-a cuprins faţa şi dacă se putea lua foc din emoţie, cu siguranţă aş fi ars ca un chi­brit. Mă gândeam... de unde o fi ştiind oare că tata (care făcea glume, ame­nin­ţân­du-mă că mă în­soară cu una bogată şi urâtă, dacă nu pun mâna pe carte) mă logodea, când cu fata vreunui cârciumar, când cu a cumătrului Sanchi, an­grosist şi mare jucător de table. Văzând că mă fâs­tâcesc şi nu ştiu ce să-i răspund, doamna Maria m-a prins pe după umeri şi am mers alături cu dânsa pe alee, până am ajuns în pridvorul casei. Acolo m-a în­trebat dacă am jucat vreodată într-o piesă de teatru şi eu "m-am împăunat" şi i-am po­vestit cât de grozav fusesem la şcoală, în rolul lui Şvek, zevzecul şi aiuritul. I-am mai spus că-mi place să ascult teatru la radio şi că-mi place să citesc. "Ca să vezi unde era artistul de care am ne­voie şi nici nu ştiam!", a zis Ma­ria. "Astăzi vei fi pajul meu!" Abia atunci am avut curaj să mă uit în ochii ei minunaţi, verzi, stră­lucitori ca frunza pomilor să­rutaţi de roua dimineţii. Privirea ei mă sidera. În clipa aceea am fost parcă fermecat şi am devenit dintr-odată vor­băreţ, de nu mă mai puteam opri. I-am povestit de pie­sele pe care le-am văzut la tea­tru şi de actorii pe care i-am cu­noscut la res­tau­ran­tul unde lucra tata, care avea un separeu special pentru artişti, unde le satis­făcea toate gusturile culinare.

- Maria a cântat în restaurantul în care lucra tatăl dumneavoastră?

- Maria a cântat în multe locuri în Bucureşti. Tata a lucrat la "Calu Bălan", la "Caru cu bere" şi la "Ci­na". A fost prezent peste şaizeci şi cinci de ani în res­taurant. A început ca ucenic, apoi a fost picolo, ospă­tar, şi a urcat toată scara ierarhică, până a ajuns şef de sală. În toţi anii aceştia a căpătat înţelepciunea de a-i asculta şi înţelege pe toţi cei care călcau pragul lo­calului unde lucra. Şi, mai ales, pe artiştii ale căror în­tâl­niri se petreceau pe atunci, cel mai adesea, în cârciumioare, ce aveau un farmec deosebit.
Maria a cântat la "Caru cu bere", sezonier. Ea avea uneori reprezentaţii la câte cinci, şase restaurante în aceeaşi seară, mergea de la unul la altul, o aşteptau oamenii, şi mulţi veneau la restaurant special ca s-o as­culte cântând. Acolo unde cânta Maria Tănase, şi în­ca­sările erau întotdeauna mai mari. Tata mi-a pre­zen­tat mulţi actori şi cântăreţi. Aşa i-am cunoscut pe Alexandru Critico, Pop Marţian, Nae Roman, Bim­bo Mărculescu, Florin Vasiliu, Marcel Anghelescu, Ionel Fernic, pe Fărâmiţă Lambru, mereu cu ţigara Mă­ră­şeşti lipită în colţul gurii, pe Nelu Busuioc, pe Fănică Luca şi pe mulţi alţii. Tata a fost un mare iubitor al oa­menilor cultivaţi, al artiştilor. I-a ocrotit cât a putut. Nu era un simplu ospătar. Era om citit. Când s-a în­surat, a adus ca zestre un geamantan de cărţi. Eu m-am născut cu Eminescu în casă, şi în clasa a cincea ştiam mai mult de douăzeci şi cinci de poezii pe de rost. Când aveam oaspeţi, la rugămintea părin­telui meu, trebuia să recit în faţa lor. Sora lui tata, tanti Mărioara, a studiat Conservatorul la Atena şi a cântat la Neapole şi Roma, unchiul Pavel şi-a câştigat traiul cântând la balalaică. Aşa că este de înţeles, cumva, şi nu e de mirare, că n-am ajuns, nici eu, reparator de pompe, ci am început să cânt, să scriu poeme, piese de teatru şi să compun muzică.

Pajul concediat

- Aţi cântat şi în faţa Mariei Tănase?

- Da, am cântat chiar la acea primă întâlnire, când după ce m-a întrebat ce-mi place să citesc, ce piese de teatru şi ce spectacole am văzut, mi-a spus că am să fiu pajul ei, într-un spectacol pe care tre­buia să-l joace chiar în acea seară. Dar pâ­nă să-mi propună rolul, m-a testat, s-a asigurat că o să mă descurc, că o să fiu capabil să-i dau un buchet de flori şi să spun la momentul potrivit fraza: "Sunt fericit să vă văd, Ducesă. Primiţi aceste flori, care simbolizează dra­gostea pe ca­re v-o port." La prima încercare, în loc de ducesă, am zis "coană prinţesă", ceea ce a făcut-o să râdă cu lacrimi, apoi am repetat până am ştiut bine rolul. Ţin min­te că după aceea a scos o ţigară din­tr-o tabacheră cu încrustaţii aurite şi, cu miş­cări încete şi delicate, a apăsat-o puţin, apoi a fixat-o într-un port-ţigaret argintiu foarte lung, ce răspândea reflexe liliachii, fiindcă de-a lungul lui se observau peta­lele unei mici tămâioare ieşite în relief. Eu mi-am intrat imediat în rol şi, ca un adevărat paj, am luat repede bricheta care era în apropiere şi i-am aprins ţigara. După aceea, doamna a tras cu sete un fum şi mi-a mulţumit cu o înclinare uşoară a capului, în vreme ce rotocoale subţiri îi atin­geau borul pălăriei...
În tot răstimpul pregătirii mele teatrale, la poarta casei aştepta o maşină. Doamna Maria mi-a dat să duc în ea un buchet mare de crizanteme, zicând: "Să ai grijă, să nu le loveşti, că sunt aşa de fragede, scum­pele mamii, se frâng cât ai clipi din ochi".
Am dus florile la maşină şi nu mai puteam de bucurie. Înainte să ies, m-a sărutat pe frunte şi atunci am fost învăluit de parfumul ei. Ce-mi trebuia mai mult? M-am crezut în rai. Mă şi gândeam la ce vor spune ve­rişorii mei şi delurenii din Vâl­cea na­tală, când vor auzi că am jucat în rolul de paj, în spec­tacol cu marea ar­tistă Maria Tănase. Numai că fericirea mea n-a durat mult. Ziua care începuse pentru mine atât de promiţător s-a sfârşit cum nu se poate mai trist. Exact în mo­men­tul în care mă aşezasem, plin de im­portanţă, în maşină, lângă Ma­ria Tănase, lângă noi s-a oprit cu scrâş­net de frâne o altă ma­şină. Din ea a co­borât o femeie gră­sană, de mână cu o fe­tiţă îmbrăcată ca un îngeraş. Femeia s-a scuzat că a în­târziat şi eu am încremenit când am au­zit-o pe doamna Maria spu­nân­du-mi, în­curcată cumva, că va trebui să cobor din maşină, pentru că tocmai a sosit fetiţa care juca, de fapt, rolul pa­jului. "Rolul pe care ai să-l joci tu... ţi-l păstrează Dum­nezeu", mi-a mai zis Doamna Maria, după ce i-am sărutat mâna şi după ce m-a mângâiat pe păr, uitân­du-se lung la mine. Cu ochii plini de lacrimi, am ur­mă­rit maşina care se înde­părta. Cea mai fericită zi din viaţa mea deve­nise, într-o secundă, cea mai neagră.

- Aţi revăzut-o pe Maria Tănase după aceas­tă întâmplare?

- Da, de multe ori, pentru că aveam nişte colegi care locuiau lângă casa lui Ion Coandă Tănase şi treceam adesea în curtea lui. De multe ori l-am ajutat prin gospodărie, la gră­dinărit, şi o vedeam şi pe Maria, care apărea din când în când pe-acolo. Mult mai rar decât i-ar fi plăcut tatălui ei, care se plângea că o vede prea puţin. Îmi amintesc de o zi în care ne-am în­tâlnit tot în căsuţa cu pridvor a lui Ion Coandă Tănase. Maria era parcă su­părată, întristată, şi mi-a zis să-i cânt ceva vesel. I-am cântat două melodii pe care le învăţasem de la bunica mea din Dealul Viilor: "La fântâna de la Dealu" şi "În poiană la Be­janu". S-a înveselit imediat, pentru că nenea Ora­ces­cu, acela care mă dusese prima oară în gospodăria lor şi care era şi el de faţă, a făcut nişte glume care se potriveau cu textul cântat de mine. Doamna Maria a râs, apoi m-a bătut pe spate şi m-a învăţat cum să stau drept atunci când cânt. Şi mi-a spus că-i place timbrul vocii mele. Apoi mi-a mai zis să nu părăsesc cântatul şi, cum se apropiau sărbătorile de iarnă, să vin cu prietenii mei la colindat şi la "arat" cu Plugu­şorul, printre straturile de flori ale tatălui ei, ca să aibă recoltă bună în anul care va veni.

Cu pluguşorul, prin grădină

- Şi v-aţi dus...

- Da, am fost. Iar ea şi invitaţii ei au fost mul­ţumiţi de noi. Atunci când am ajuns în casa din Livedea cu duzi, Maria era înconjurată de prieteni. Erau de faţă soţul ei, Baronul, cum i se spunea lui Clery Sachelarie, Nelu Busuioc, Fărâmiţă Lambru şi impresarul ei, Gaby Michailescu. Pregătisem un Plu­guşor ca lumea. L-am re­petat cu multă vreme îna­inte, în curtea bisericii Do­broteasa, unde era o în­grijitoare, Tanţi Madama­na, care ne-a dat câteva fuioare de câ­nepă, ca să ne facem bice cu pocnete tari. Cons­tan­tin Leca, pri­e­tenul meu, care era ve­cin cu tatăl Mariei, a pregătit pluguţul cu cormană din placaj, cu trupiţă şi cuţit, aşa cum trebuie. Tot el "l-a con­dus" şi a trecut apoi cu el prin­tre răzoarele de flori şi printre serele lui Ion Coandă Tănase, în vreme ce oaspeţii Mariei ne ascultau urarea recitată din toată inima. Dar când să ajungă în faţa pridvorului, nu ştiu cum s-a întâmplat, că Leca s-a împiedicat ori a alu­necat pe zăpadă şi a căzut. Cineva dintre cei de faţă a spus râzând că a căzut ca viţelul la poarta nouă, dar coana Maria, ca să salveze situaţia, l-a mângâiat pe Leca, l-a pupat şi a zis că sigur e vorba de "viţelul de aur" şi că acela e un semn că va veni un an bun pentru comerţul cu flori al tatălui ei. Apoi ne-a ome­nit, ne-a dat bani şi mâncare, nuci şi colaci cu miere, covrigi şi baclavale, iar pe mine m-a rugat să-i mai cânt o dată "La fântâna de la Dealu", care-i plăcea. Nelu Busuioc m-a acompaniat atunci.
Aşa era Maria întotdeauna, ştia să binedispună pe toată lumea, să bucure printr-un gest ori printr-o vorbă şi pe cel mai amărât om. De multe ori, îşi dădea toţi banii celor mai necăjiţi. Spre supărarea impre­sarului ei, Gaby Michailescu, îi lăsa pe studenţi şi pe cei care n-aveau bani de bilet să intre gratis la spec­tacole, trimiţându-le invitaţii semnate cu rujul de buze. Niciodată nu ştia cât câştigă, n-o interesau ba­nii, ci doar bucuria oamenilor. De câte ori nu şi-a îm­părţit şi hainele unor femei sărmane! Când se auzea în mahalaua Cărămidarilor (de fapt, Cărămi­zarilor îi ziceau oamenii) că Maria a venit la casa tatălui ei, se umplea curtea de oameni. Trebuia să lege câinii în spa­tele ogrăzii, ca să nu-i împiedice pe cei care voiau s-o vadă ori să ceară vreun ajutor de la ea. Nimeni n-a plecat de la poarta ei fără să primească ceva. A fost o femeie darnică, bună la suflet, de aceea au iubit-o toţi. Ea a cântat pentru omul de rând, cu o dă­ruire care atrăgea şi te făcea să vrei s-o mai vezi. Până când s-a stins, adică din 1956, când am cunos­cut-o, şi până în 1963, am fost prezent la toate spec­tacolele pe care le-a dat în Bucureşti, n-am lipsit la ni­ciunul. Am întâlnit-o de­seori în casa pă­rintească din strada Livedea cu duzi şi am urmat-o ca un paj adevărat, aşa cum m-a pregătit ea pentru rolul acela pe care n-am mai ajuns să-l joc, dar după care mi-am ordonat întreaga viaţă.

Perna cu trandafiri

- O întrebare de final: ce anume o făcea pe Ma­ria Tănase să fie atât de spe­cială, încât toţi cei care o vedeau ră­mâneau îndră­gostiţi de ea?

- Era de o simplitate enormă, nu era sofisticată şi artificială, cum sunt multe artiste din ziua de azi. Era frumoasă, era naturală şi avea o distincţie care o plasa deasupra fiinţelor comune. Îi plăceau bijuteriile deli­cate, dacă purta cercei, nu mai punea brăţări şi co­liere, nu era împo­poţonată. Cel mai mult îi plăcea o broşă simplă, din aur, cu steluţe de mărgăritare, pe care o purta destul de des. Avea o ener­gie ex­traor­di­nară, trecea uşor şi cu re­peziciune de la un subiect la altul, fără să uite ceva din ceea ce s-a vorbit. Se îm­brăca simplu, cel mai adesea în haine de culoare albă, iubea mult albul şi, când a fost bol­navă, a şi cerut să fie înmor­mân­tată tot în­tr-o rochie albă şi să aibă la cap o pernă cu petale de trandafiri din grădina tatălui ei.Dar mai presus de toate, cred că prin­cipala ei calitate a fost aceea că s-a dăruit până la ultima suflare ca să aducă bucurie altora. Şi asta se simţea, ori de câte ori cânta. A fost o întruchipare a bucu­riei.
Mai ştiu că nu-i plăceau deloc doc­to­rii. Cam de prin 1961 a început să se simtă câteodată rău şi stătea me­reu la soa­re, spera şi spunea că soarele o va vin­deca. Din pă­cate, în 22 iunie 1963, în ziua solstiţiului, în ziua cea mai lungă a anului, când soarele este cel mai pu­ternic, "Pasărea Măiastră" şi-a început zborul în eter­nitate. Iar eu am rămas ca un paj credincios, să-i cins­tesc amintirea.