CETATEA URIAŞILOR

- Acum douăzeci de ani, bătrâna Leana lu' Ene a fost văzută coborând spre casă, de pe Argedava, târând în urma ei, prin praful drumului, o sabie dacică, lungă de-un metru jumătate. Toţi oamenii din satul Nucet cred că cetatea din marginea lui a fost cândva locuită de uriaşi. Deşi arheologii sunt sceptici sau tăinuiesc cercetări mai vechi, oamenii continuă să creadă. Unii jură că au dezgropat osemintele cu mâinile lor. O credinţă pe care o întâlnim pretutindeni în România, acolo unde au existat cetăţi ale dacilor. Ea face parte, deja, din zestrea spiritualităţii româneşti -

"Doamne, ăştia nu sunt din neamu' nostru!"

"Numai uriaşii era pe pământ în vremea aceea. Şi o murit toată lumea, s-o scufundat pământu' şi o ieşit pământu' acoperit cu noi care suntem acuma. Când s-o scufundat, s-o scufundat cu toată lumuliţa. Şi-o ră­mas pământu' singur. Moş Dumnezeu a devenit să facă altă lume. Şi-a făcut altă lume. Dintr-o mamă care a rămas pe lume cu soţ a făcut copii şi din copiii copiilor s-au înmulţit până au împânzit pământu'. Aşa că noi, ăi de azi, suntem «neam de-al doilea». Aicea în sat, pe Nucet, o fost o Argedavă fericită, de când s-o pomenit pământu'. Tot dealu' acela o fost «cărat cu poala» de uriaşi. Acolo sus o trăit împăratu' nostru, Burebista, care era pretin cu ulti­mii «idovi». Idovi, idoli, aşa le zicea la oamenii ăia mari de hă hă! Când o venit «istronomii» (arheo­logii) în sat, aicea la mine o stat. Şi când o găsit ose­mintele alea de uriaşi, o zis toţi oamenii care o fost acolo: «Doamne, ăştia nu sunt din neamul nos­tru!..."
Leana State din Popeşti termină de vorbit şi o prin­de de braţ pe surata ei, Maria Drăguţ, ca şi cum ar avea nevoie de-o susţinere. Aşa stau amândouă în faţa mea: ţinându-se una pe alta de braţ, ca-ntr-o sculptură solemnă. Două bătrâne micuţe, rotunde, împreună de când lumea - una de 89 de ani, alta de 90 - care-au trăit de la începuturi chiar în casele de sub cetatea lui Burebista. Două vădane cu straie şi broboade negre, strânse adânc peste chip, ce vorbesc în aceleaşi tona­lităţi ancestrale, "cântând" parcă întâmplări cu uriaşi, daci şi comori, care s-au petrecut aie­vea, chiar sub ochii lor, atâţia şi atâţia ani. Într-adevăr, la Leana State au stat arheologii ce-au săpat cetatea Argedava, ba femeia l-a prins chiar şi pe Dinu Rosetti, cel despre care toţi sătenii susţin că-n anii '50 a găsit 80 de schelete de uriaşi înalţi de peste trei metri. Chiar aici, în odaia de-alături, au stat "istrono­mii", vorbind în secret despre descoperirile lor fabuloase. Toată prispa ei lungă, cu colonade de piatră, era înţesată pân' la stradă cu oase şi cioburi de oale imense, puse-n saci cu numere scrise. Ce s-a găsit atunci? Ea, Leana, a fost doar bucătăreasă, trecea printre ei cu blide aburinde şi pâini mari, făcute în casă, auzea numai frânturi de poveşti. Despre cât de în­sem­nată e cetatea lor, Argedava, în care a domnit Burebista, "împăratul" care a stăpânit cândva tot pământul... E convinsă că uriaşii care-au trăit aco­lo au fost prie­teni cu acest Burebista, sau chiar din neamul lui, la fel cum crede orice om din sat, de la copil la moşneag. "Dacii era idoli. Ei o fost la un război şi, când războiu' s-o terminat, ei o murit. Aşa o lăsat Moşu Dumnezeu, să fie altă lume înaintea noastră, când oamenii era mai mari, viteji şi bla­jini, da' noi n-o ştim. Noi nu ştim altă lume, decât lumea noastră, care suntem acuma. Că am fost să­raci şi mi-o murit copilaşii de mici şi-am fost ne­voită să fiu supărată o viaţă întreagă. Noi nu ştim altă lume decât asta care ni s-a dat, să stăm în ne­cazuri şi să ne smerim, ca furnicile..."

Sita de mălai a uriaşilor

Argedava. În capătul satului, o movilă gigantică de pământ, pusă parcă "cu mâna" în imensitatea câm­piei. Un ţărm pe care se vede doar o biserică albă, străveche, şi un cimitir lăsat în părăginire, cu multe cruci prăbuşite, ce par suspendate în văzduh, fiindcă dealul se termină brusc, în râpe adânci, chiar în spatele lor. Creştetul Argedavei este cel mai înalt şi mai lung promontoriu din toată Câmpia Română, singurul pe zeci de kilometri împrejur, de unde se poate vedea orizontul până în depărtări nebănuite; o faleză abruptă, înconjurată din trei părţi de mări care nu mai sunt. Se pare că Argedava a fost port în timpuri străvechi când, pe apele întinse ale Argeşului umblau corăbiile lui Burebista. De-aici se trage şi numele de Popeşti, după cum spun sătenii, locul unde făceau "popas" ambar­caţiunile, în drumul lor către Dunăre şi mare...
La orizont se vede limpede Bucureştiul, deşi oraşul se află la 30 de kilometri de mers pe drum, iar în spate, peste câmpuri, fâşia albastră şi unduitoare a Dunării. Aproape de noi, ca în prim-planul unei fotografii, se vede doar locul ăsta uitat de lume şi rupt de civilizaţie, spinarea părăsită a cetăţii, pe care cresc azi spini înalţi, câteva case în jur şi nişte văduve bătrâne ce încă mai cred în uriaşi care altădată au stăpânit pământul. De sus, de pe promontoriul ridicat deasupra câmpiei, re­gele Burebista a stăpânit altădată aproape jumătate din Europă, unind toţi dacii într-un imens popor. Întreaga privelişte pare plămădită pentru distanţe urieşeşti. Nu-i doar "iluzie" optică, ci senzaţie fizică c-ai putea pune mâna pe locuri de la mari distanţe, pe Bucureşti, pe orizontul azuriu al Dunării, pe pâlcuri de sate din depărtări, pe cele patru movile ascuţite dinspre mia­zăzi, făcute tot de jidovi, sub care au fost îngropaţi, cândva, câte un tarabostes...
O altă bătrână de sub cetate, nana Păuna Tudose, îmi spusese c-au fost aici "uriaşi aşa de mari, că se-ntin­dea peste câmpie, întindea mâna şi se-mpru­muta de la Novaci, satu' vecin, c-o sită de mălai", şi toţi sătenii încuviinţează povestea asta, chiar dacă sa­tul acela e la vreo doi kilometri depărtare. Dar toţi ştiu că numele acestui sat, Novaci, tot de la uriaşi se trage, c-acolo a trăit cel mai renumit din toţi novacii, acel Novac care a învins balaurul, lăsând în urma lui o dâră de pământ numită "brazda lui Novac" din satul Tangâru, pe care se află o altă davă dacică. Dis­tanţele, timpul nu-şi mai au rostul pe acest promon­toriu înalt şi straniu, de pe care dacă strigi, vântul îţi întoarce cuvintele şi ţi le risipeşte în depărtări aiuri­toare, ca zvonul unor păsări rătăcinde spre nică­ieri...

Mormintele cu comori

În cimitirul pustiu, patru bărbaţi sapă un mor­mânt. Le auzim mai întâi şoaptele, printre cruci, de niciunde. Apoi ne apropiem şi-i vedem aple­caţi pes­te groapa săpată abia de-un metru, privind în ţă­râna îngheţată. Sunt istoviţi de cât s-au opintit înfigân­du-şi cazmalele în pă­mântul bocnă, ca să sfârşească groapa până la în­mormântare. Cinci bătrâni au îngropat doar în ultima săp­tămână - aproape ziua şi omul. Au fost Teo­dora, Gheorghe, Fănica, Lea­na, Lala... Şi-acu­ma alta, Floarea Voici­lă, care când va fi bă­ga­tă în groapă, va urca, iarăşi, tot satul, spre Argedavă.
Printre gropari se află şi un bărbat slă­bă­nog, îmbrăcat c-un sacou gri şi-o vestuţă al­bastră, rudă de-a ultimei răposate. Ţine în mâini patru bucăţi mari de vase antice, pe care le-a găsit chiar acum, săpând. Ceramică masivă, groasă de două-trei degete, din "chiu­­­puri" nefiresc de mari, c-o toartă cât un braţ de copil. "Da, chiar acuma le-am scos. Astea au peste 2.000 de ani, le ştiu «tiparul» de când lucram cu arheologii. E plin peste tot în jur, oriunde ai săpa, chiar şi de două palme. Peste tot, sub cimitir, sub biserică, o fost cetatea cea mare a jidovilor şi-a lui Burebista", zice, şi aruncă bucătoaiele de lut roşcat, cu incizii milenare, la picioarele mele: "Puteţi să le luaţi ca amintire!" Îl cheamă Negulescu Nicolae, dar gro­parii îi spun cu respect "domnu' Nae", căci e mai în vârstă ca ei şi are studii superioare de con­tabil, din vremea când erau încă IAS-uri. De acolo, din mor­mânt, bărbatul îmi spune că zvonurile cu uriaşii nu sunt doar simple basme. "Nu sunt poveşti, fiindcă mulţi dintre noi i-am văzut. Bătrânii ne mor, tot mai mulţi. Mulţi din cei care-au săpat cu arheologul Dinu Rosetti, în anii '50, au murit. Apoi el a plecat în străinătate. Dar eu, când eram copil de vreo 13-14 ani, am vă­zut scheletele, cu ochişorii mei! Eram copil şi um­blam cu vacile, le păşteam aici, pe cetate. Şi-am fost curios să văd ce scor­monesc arheologii acolo. Am văzut aşa, în pământ, conturat, cum iese o gavlă (cra­niu) de om, cât un bostan de mare, şi coastele acelea de jidov, peste juma' de metru de lungi. Numai picio­rul era mai lung decât mine întreg. Stătea aşa, sche­letul, culcat în pământ, şi eu mă mi­nunam. Ingi­nerii m-au alungat de acolo, pe urmă am încercat să vin iar, şi iar m-au luat la fugă. Dar ţin minte. Peste trei metri avea jidovul acela. Ca acum ţin minte... "

80 de schelete de uriaşi

Nu-mi vine să cred. Îi spun că poate era copil şi n-a apreciat bine, că mereu copiii au tendinţa să exa­ge­reze. Îl rog să se concentreze şi să-mi repete poves­tea, pe reportofon, cu toată responsabilitatea unor asemenea "grozăvii". Omul iese din mormânt şi se apropie. Calm, răspicat, repetă că a văzut "cu ochişorii lui" asemenea craniu, de două ori mai mare decât al unui om obişnuit. "Doar am dezgropat atâţia morţi, ştiu bine cum arată o căpăţână de om obişnuit!", se întărâtă, dându-şi seama că încă îl privesc cu suspi­ciune. Şi n-a fost doar el, au fost şi alţii, mai bătrâni, care-au săpat chiar cu Rosetti, imediat după război. Atunci s-au găsit acele 80 de schelete. "Nu de mult au murit lelea Alexandra Chiraş şi Ioniţă Florea "lu' Cartof". Şi aceştia au fost de faţă, au dezgropat uriaşi cu mâinile lor! Ioniţă Florea a fost în echipa lui Ro­setti, din 1939 până în '51, avea vreo 20 de ani când a găsit primul schelet aici, pe Argedavă. Om cu minte, respectat, credincios. Nu vorbea prostii. Ne-a povestit la toţi cum a dezgropat un uriaş de aproape patru metri lungime, c-un craniu maaare, întreg, cu mâna lui l-a dezgropat, şi când a chemat arheologii, ăştia l-au fugărit imediat acasă şi au săpat numai ei, în secret, seara. Făceau vatră de 6 metri pe 6 metri şi îl scoteau încetişor. Şi lui îi spunea să zică că n-a văzut nimic. Pe urmă a mai găsit şi alţii, dar totul era ţinut în secret. Acel Rosetti venise aici să caute aur. Zice că era atât de bogat, că lua şomoiog de sute din alea albastre, cum era atunci, şi arunca banii pe cârciu­mari. Venise după aur, dar a găsit ceva şi mai de preţ!..."

Dealul pe care s-a născut poporul român

În cimitir încep să apară primii oameni cu înmor­mântarea: părintele Constantin Mihăiţă, înalt, cu straie negre, izbite de vânt, "preot cu chip de dac", după cum aveam să-i spun mai târziu, iar în urma lui, un grup de enoriaşi zgribuliţi, ţinându-şi căciulile cu mâna, ca să nu le doboare vântoasele. De 15 ani îi păstoreşte pe oamenii din Popeşti, îi cunoaşte, le-a ascultat mărturisirile atent, în spove­danie, ştie cine-ar putea minţi şi cine nu. "Toţi cred. Oricât le-ar spune cineva din afară că sunt doar năs­cociri, ei au păstrat întâmplările astea în sângele lor, în gene, din stră­moşi. Plus că sunt unele lucruri pe care le-au văzut cu ochii lor, deşi anumite interese vor ca aceste întâm­plări din trecut să fie încă ţinute secret", zice părin­tele, îndreptându-se spre bisericuţa lui din văzduh. Splendida zidire de pe creştetul Arge­davei, înălţată de Constantin Brâncoveanu dinadins pentru a ocroti ceta­tea dacilor. E neschimbată de-aproape trei veacuri şi jumătate, monument istoric, se vede pisania, dragonul dacic de pe ca­tapeteasmă, frescele ne­preţuite ale cele­brului Pârvu Mutu... Acolo, în lăcaşul de deasupra câm­­piei, ocrotiţi de chi­pu­­rile palide ale sfinţi­lor pic­tate în bezna zi­du­ri­lor, părintele Con­stan­tin îmi vorbeşte şop­tit des­pre adevăratele taine ale Ar­gedavei.
"Brâncoveanu a ştiut de ce a pus bise­ri­ca aici, pe cetatea daci­lor. Ştia că dedesubt este un imens tezaur de istorie. Sunt cinci nive­luri de locuire, cinci civilizaţii, între 5.000 şi 8.000 de ani de spiri­tualitate şi vieţuire con­tinuă, ba unii istorici care au venit aici mi-au zis de 10.000. Vă daţi sea­ma?!... De când au rămas uriaşii? Poate că dinainte de Potop... Şi Biblia ne spune clar despre existenţa lor, în­că din Geneză: «Uriaşii erau pe pământ în vre­mea aceea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi au făcut cu ele copii; aceş­tia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume». Sau, mai de­parte, în Numeri: «În ţara pe care am străbă­tut-o, am văzut în ea pe uriaşi, copiii lui Anac, care se trag din nea­mul uriaşilor; înaintea noastră, şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste...» Biblia e plină de des­crieri fizice, cu dimensiuni ale uriaşilor. După măsu­rile de azi, toţi erau mai înalţi de 3 metri. Şi mai zice în Deuteronom că ei formau «poporul cel mare, mult la număr şi înalt la statură», deci, un întreg neam care a stăpânit altă­dată pământul. Prin «jidov» nu se-nţelege nicidecum evreu, ci gigant din străvechime. Aici, sub noi, sunt atâtea mii de ani de locuire neîntreruptă, încă din vre­mea aceea. Apoi, chiar în lo­cul ăsta s-a născut Bure­bista, documentele o spun. Aici a avut capitala, marea lui acropolă şi sanctuarul sfânt. Aici a unit toate tri­burile dacice, pentru prima oară în istorie. Astea-s lu­cruri certe! Aşa mi-au zis cei mai mari arheologi care-au săpat Ar­ge­dava: «De aici, de pe dea­lul ăsta, unde-i bise­rica voas­tră, părinte, de aici a în­ceput poporul român!...». Aşa că noi altceva nu ştim. Tot ce ştim, aici este."

Groapa jidovilor

Tot mai mulţi săteni urcă spre Argedava. Oamenii aş­teap­tă smeriţi, tăifăsuind prin­­­tre crucile bătrâne. În­mor­­­mântarea stă să înceapă. Toţi ştiu, toţi au auzit de uriaşi, chiar şi vechiul în­văţător Constantin Bratu, ce are acum aproape 80 de ani, toţi mă îndeamnă spre piscul Argedavei, dincolo de oa­meni, cimitir şi biserică, aco­lo unde e numai pustiu şi văz­­duh. Pornesc împreună cu preotul şi-un prieten de-al lui, popeşteanul Nicolae Chi­raş, un fel de "călăuză" a vi­zitatorilor, căci, deşi tânăr încă, a stat de copil printre arheologi şi istorici, învăţând din pasiune o mulţime de lu­cruri.
Pe coama dealului nu mai e nimic. Doar tu şi cerul. Bi­serica a rămas departe, abia i se mai vede turla de­de­subtul întinderii de buru­ieni înalte, ce par şi ele a creş­te din cer. Aici a fost, când­va, totul. Toată aristo­craţia Da­ciei lao­laltă. Toţi regii. Toate vesti­giile ei. Palatul de pământ al lui Burebista. Templul în ca­re se ruga. Chiraş ni le arată, pe rând, desenându-le cu degetul prin văzduh. Calen­darul solar de an­dezit, un colosal centru de ceramică (la Popeşti s-au făcut 80% din to­talul descoperi­ri­lor în domeniul olăriei de pe tot întinsul vechii Da­cii). Deşi tot ei recu­nosc că nu s-a scos de­cât unsfert din relic­vele ce zac încă sub pi­cioarele noastre. Pes­te tot, în mal, printre mă­răcini, găsim bucăţi de chiupuri din epoca bron­zului, relicve scoa­se în devăl­măşie din adâncurile pământului sau săpate de oa­meni. Nicolae Chiraş le cu­le­ge şi mi le pune în mână. Mă asigură că-s milenare, le ştie, a săpat încă de copil cu pro­fesorul Alexandru Vul­pe şi cu Nona Palincaş, iluştrii arheologi care aveau să-mi confirme, apoi, că tot ce mi-a zis acest bărbat este adevărat. Totul, până la... uriaşi.
Groapa jidovilor e spre răsăritul Argedavei, cam în dreptul intrării, lângă sanctuar. Rotundă precum cra­terul adânc al unei bombe, acoperită demult de ierburi sălbatice. Ce s-o fi întâmplat totuşi aici, în anii 1940-'50? E un mister până astăzi. Arheologii neagă exis­tenţa acelor 80 de schelete şi nu prea-l iau în serios pe "aventurierul" Dinu V. Rosetti, acuzându-l discret de săpături nesistematice ori scopuri tainice de înavuţire. Aşa cred şi săte­nii despre "istronomul" care săpa în vremea foametei de după război, căutând Cloşca cu puii de aur şi permiţându-şi să "arunce cu sute albas­tre pe cârciumari". Au fost vremuri tul­buri, nimeni nu poate şti. "Bunica mea mi-a spus că în vremurile ace­lea a văzut cum că­rau oseminte mari de pe Argedava, seara, dar nu lăsau pe nimeni să se apropie", spunea Chiraş. "A văzut cum le-au pus în nişte cutii lungi, aşa ca nişte sicrie de vreo patru metri şi le-au urcat în nişte camioane cu prelată, camioane Carpaţi, cum era pe-atunci. A văzut şi nişte ofiţeri ruşi veniţi acolo, care asistau la încăr­cat. Lăsau o noapte ca­mioanele în curtea şcolii, apoi dimineaţă ple­cau, nu se ştie unde..." Aşa cred mulţi oameni din sat, c-au fost duse la ruşi, c-a fost o opera­ţiune secretă. Aşa a ajuns să creadă şi preotul Constantin, după discuţiile cu atâţia enoriaşi ono­rabili. Oricât s-ar strădui alţii să-i smin­teas­că, popeştenii continuă să creadă la fel. Ar însem­na ca şi bunicii bunicilor lor să se fi în­şe­lat.
Chiraş îmi arată, în falezele de odinioară ale străbu­nului port, cum întreg promontoriul a fost înălţat artificial, în valuri, cu pământ care a fost cărat aici de undeva, cu puteri mult prea mari pentru oamenii acelor vremuri. "Până la cinci metri adâncime am săpat şi tot n-am dat de pă­mânt viu", mărturiseşte acesta. "Cum să nu crezi că nişte uriaşi au cărat «cu poala» pământ pentru o cetate?" Toate erau mari altădată, în minţile pioase ale celor de azi. Şi dealul, şi oamenii, şi apele Arge­şului, care acum sunt departe, un fir de râu subţire şi secătuit. Nici nu mai ştii ce să crezi. Aici, pe Arge­dava, "aici" devine "acolo", "atunci" de­vine "acum". Istoria se află la carâmbul cizmei şi o poţi lua în palme. Iar oamenii trăiesc în legendă, de­parte de lume, la câţiva paşi de Bucureşti.

Veşnica lor pomenire

Câmpia. O lume de furnici, o lume peste care s-a aş­ternut uitarea. Arheologi care nu-şi mai sapă trecu­tul, lăsându-l pradă pustiirii, spunând că trebuie să aşteptăm vremuri mai bune. Bătrâni care încă mai urcă pe Argedavă cu sticle de apă din Argeş, lăsând-o acolo o zi pentru a căpăta puteri vindecătoare. Îşi dau cu ea pe la ochi, pe la cap, şi durerea trece ca prin farmec. Copii tot mai mulţi pun pomi împodobiţi cu hârtii colorate pe vârful promontoriului sfânt, la răs­cruce de vânturi, pe care să se aşeze păsările cerului şi ei să le prindă în colivii, să le ducă acasă şi să le ocro­­tească, ca şi cum ar îngriji nişte suflete rătăcitoare din alte vremuri. Păsările suflet ale istoriei.