Dimineaţă cu ceai
- Bun găsit, Iulia! Cum e dimineaţa ta?
- Bună dimineaţa! Ziua mea a început cu ceaiuri, pastile şi picături. Am răcit rău aseară, şi azi mi-am rezervat o dimineaţă prelungită în pat. Stau înfofolită în aşternuturi. Îmi ţine companie pisica mea. E la picioarele mele, nici nu îndrăzneşte să se apropie. (râde)
- Ţi-ai făcut deja programul zilei?
- Mâine seară se joacă piesa "Kean", la Teatrul Mignon. Aşa că azi sunt tot felul de treburi organizatorice de rezolvat: să printăm afişe, să le distribuim, să facem invitaţii. În teatrul independent lucrurile stau puţin diferit, fiindcă nu ai sprijinul unei mari instituţii. Eşti propriul tău organizator, PR, uneori eşti şi scenograf. Noi avem în spate o echipă minunată, care se ocupă de costume şi decoruri. Dar, oricum, sunt multe de făcut.
- Criticii spun că piesa Kean e una dintre cele care merită văzute. Tu ce rol joci?
- "Kean" e o piesă în trei oameni, care porneşte de la o piesă semnată de J.P. Sartre, pe care colegul meu de scenă, Mihai Niţu, a scurtat-o şi adaptat-o, alipindu-i şi pasaje din Shakespeare. E povestea lui Edmund Kean, actor englez de la începutul secolului 19 - celebru nu doar pentru rolurile din piesele lui Shakespeare, pe care le juca admirabil, ci şi pentru viaţa lui tumultuoasă, cu excentricităţi care l-au dus la pierzanie. Kean a murit la doar 44 de ani. Eu o joc pe Ana, o fiică de negustori care aspiră să devină actriţă. Se crede destul de prinţesică, dar are multe scăpări, e doar o fiică de negustori, iar manierele îi cam lipsesc. E şi foarte îndrăzneaţă şi nu-şi dă seama de asta, dar sfârşeşte prin a abandona visul de a fi pe scenă, fiindcă se îndrăgosteşte de... Kean. Piesa nu e doar o interogaţie despre teatru şi ce înseamnă el azi, ci şi o poveste despre oameni prinşi de vârtejul meseriei, care ajunge să le mănânce viaţa.
- E o piesă care te pune pe gânduri.
- Da, pentru că, deşi este despre actul artistic, e, de fapt, despre noi toţi. Cât poţi investi în profesia ta? Merită să mergi până la capăt? Merită să plăteşti orice preţ, sau trebuie să-ţi aminteşti că, înainte de toate, eşti om? Oamenii ne scriu şi ne spun că i-am pus pe gânduri. Sunt replici care-ţi rămân mult timp în memorie, ca după ce ai citit o carte bună.
În "Kean" (Foto: Adi Bulboaca)
- Aaah, mai lăsaţi-mă până la 50 de ani, ca să pot răspunde la întrebarea asta. (râde) Mi-e teamă că, dacă aş reuşi să-mi explic, aş pierde ceva din entuziasmul de a urca pe scenă. Sunt convinsă că aş putea face multe lucruri, dar, pur şi simplu, nu vreau altceva. E greu de crezut, dar felul în care simţi lucrurile pe scenă nu se poate compara cu nimic din ceea ce trăieşti în viaţa de zi cu zi. E şi o replică frumoasă a lui Kean: "Câteodată, mi se pare că sentimentele adevărate nu sunt decât nişte sentimente prost jucate!". Cred că mulţi actori ar putea confirma asta: la teatru eşti mai adevărat şi mai real decât în viaţă!
- Şi totuşi, dacă teatrul n-ar fi existat, ce alte meserii ai fi putut să faci?
- Când ai descoperit teatrul?
- Foarte devreme. Joc de la 15 ani. Mult înainte să ajung în trupa de teatru a liceului, mă surprindeam imitând-o pe Andreea Esca, în faţa televizorului, odată cu ştirile de seară. Sau suindu-mă pe masa din sufragerie, unde îmi făceam propriile show-uri. Ţin minte că odată, când eram la teatru cu şcoala, m-am şi pierdut printre loji şi balcoane. Mă fascinau! Cred că fac parte dintre cei norocoşi. Când am mai crescut puţin, pur şi simplu, hobby-ul meu s-a transformat în profesie.
Pe jos, prin Bucureşti
Dor de verde (Foto: Radu Baboiu - 2)
- În "Kean", spectatorii te pot vedea într-o rochie superbă, albă. Cine a făcut-o?
- Îmbrac două rochii în timpul piesei, dar trebuie să recunosc că prima e cu totul specială. A avut darul de a mă teleporta departe de Bucureşti şi de anul 2015. Costumul e foarte important pentru noi, actorii. Când ai costumul, ai şi atitudinea, ai şi mişcarea, ai şi gesturile. Parcă intri instant în personaj. Meritul e al Ilonei Lorincz, care a intuit bine cum arată o tânără aspirantă mic-burgheză.
- Porţi rochii şi în viaţa de zi cu zi?
- Foarte rar şi prefer negrul. Dacă ar fi să aleg o singură ţinută din toate cele posibile, aş alege o pereche de blugi, un tricou alb şi o pereche de tenişi Converse. Sau de bocanci. Aş şti că asta sunt eu, dincolo de toate rochiile sau costumele de pe scenă. Îmi place să mă îmbrac simplu şi comod, poate şi pentru că am multe zile pline, în care alerg de colo colo. Uneori, dacă e soare, prefer să merg pe jos. Strada e o sursă incredibilă de inspiraţie pentru noi, actorii. Oricât de multe filme ai vedea şi oricât ai citi, realitatea pe care o întâlneşti la un colţ de stradă, în metrou sau în autobuz, bate ficţiunea. Dai peste tot felul de situaţii autentice, cu oameni normali, care te fac atentă. Încerc să ţin minte detaliile, nu se ştie când îmi vor fi de folos.
- Te-am văzut jucând şi în seriale TV. E un compromis sau un avantaj munca pentru televiziune?
- Când am început să joc în seriale, nici nu eram încă la facultate, n-aveam termen de comparaţie şi nu ştiam ce înseamnă compromisul. Am încercat doar să-mi joc rolul cât pot de bine. Nu, nu cred că un serial TV ar trebui tratat cu mai puţină seriozitate. Televiziunea îţi oferă o anumită popularitate, care umple şi sălile de teatru. Măcar din curiozitate, şi oamenii vin să te vadă şi pe scenă. Am făcut de toate, şi teatru, şi film, şi televiziune, şi o să continuu să fac de toate. Sunt emoţii diferite.
O generaţie cu poveşti noi
- În mod cert e vorba deja de altă generaţie. Şi nu e vorba numai de diferenţa de vârstă, ci şi de faptul că am trăit lucruri diferite şi venim cu poveşti noi, diferite, care nu s-au spus încă. Aş numi-o generaţia de tranziţie: am prins prea puţin din regimul comunist, dar şi prea puţin din democraţie. În schimb, am trăit din plin tranziţia, cu toate neajunsurile, dar şi cu farmecul ei. Suntem copii ai epocii de tranziţie, ne recunoaştem între noi după acest fundal comun şi rezonăm la aceleaşi lucruri.
- În 2009, o bursă oferită de Principesa Margareta ţi-a dat şansa de a studia timp de o lună de zile la Hollywood. E mult diferită şcoala lor de a noastră?
- Da, sunt diferenţe în felul în care se predă actoria. Mi s-a părut că profesorii lor sunt mai blânzi, mai delicaţi în felul în care spun lucrurile. Nu zic că e mai bine în România, unde performanţa, de multe ori, se face cu biciul, dar mi s-a părut totuşi că elevii sunt prea protejaţi, sunt lăsaţi în zona lor de confort. Noi, românii, suntem obişnuiţi să dăm mai mult, să muncim mai tare pentru a reuşi. Am avut şi ocazia să joc în câteva producţii străine ("The Zero Theorem", regizat de Terry Gilliam, "A Good Man", produs de Steven Seagal etc.) şi oamenii cu care am lucrat erau fascinaţi de cât de rezistenţi sunt actorii români, de ce putere de muncă avem, de faptul că putem filma ore în şir, fără să cerem pauză. Cred că profesionismul ăsta, de care românii au dat dovadă de-a lungul timpului, în muzică, în sport, în actorie, e şi rezultatul disperării noastre de a reuşi să învingem handicapul unei ţări fost-comuniste.
Pentru ea, teatrul bate viaţa
- Într-o ţară în care e foarte, foarte cald, unde vegetaţia e verde şi proaspătă. Să pot sta întinsă pe o plajă care arde sau, şi mai bine, să mă pot legăna încetişor într-o barcă. Poate aşa, frisoanele şi tusea vor dispărea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
