"Doamne, ăștia nu sunt din neamu' nostru!"
"Numai uriașii era pe pământ în vremea aceea. Și o murit toată lumea, s-o scufundat pământu' și o ieșit pământu' acoperit cu noi care suntem acuma. Când s-o scufundat, s-o scufundat cu toată lumulița. Și-o rămas pământu' singur. Moș Dumnezeu a devenit să facă altă lume. Și-a făcut altă lume. Dintr-o mamă care a rămas pe lume cu soț a făcut copii și din copiii copiilor s-au înmulțit până au împânzit pământu'. Așa că noi, ăi de azi, suntem «neam de-al doilea». Aicea în sat, pe Nucet, o fost o Argedavă fericită, de când s-o pomenit pământu'. Tot dealu' acela o fost «cărat cu poala» de uriași. Acolo sus o trăit împăratu' nostru, Burebista, care era pretin cu ultimii «idovi». Idovi, idoli, așa le zicea la oamenii ăia mari de hă hă! Când o venit «istronomii» (arheologii) în sat, aicea la mine o stat. Și când o găsit osemintele alea de uriași, o zis toți oamenii care o fost acolo: «Doamne, ăștia nu sunt din neamul nostru!..."
Leana State din Popești termină de vorbit și o prinde de braț pe surata ei, Maria Drăguț, ca și cum ar avea nevoie de-o susținere. Așa stau amândouă în fața mea: ținându-se una pe alta de braț, ca-ntr-o sculptură solemnă. Două bătrâne micuțe, rotunde, împreună de când lumea - una de 89 de ani, alta de 90 - care-au trăit de la începuturi chiar în casele de sub cetatea lui Burebista. Două vădane cu straie și broboade negre, strânse adânc peste chip, ce vorbesc în aceleași tonalități ancestrale, "cântând" parcă întâmplări cu uriași, daci și comori, care s-au petrecut aievea, chiar sub ochii lor, atâția și atâția ani. Într-adevăr, la Leana State au stat arheologii ce-au săpat cetatea Argedava, ba femeia l-a prins chiar și pe Dinu Rosetti, cel despre care toți sătenii susțin că-n anii '50 a găsit 80 de schelete de uriași înalți de peste trei metri. Chiar aici, în odaia de-alături, au stat "istronomii", vorbind în secret despre descoperirile lor fabuloase. Toată prispa ei lungă, cu colonade de piatră, era înțesată pân' la stradă cu oase și cioburi de oale imense, puse-n saci cu numere scrise. Ce s-a găsit atunci? Ea, Leana, a fost doar bucătăreasă, trecea printre ei cu blide aburinde și pâini mari, făcute în casă, auzea numai frânturi de povești. Despre cât de însemnată e cetatea lor, Argedava, în care a domnit Burebista, "împăratul" care a stăpânit cândva tot pământul... E convinsă că uriașii care-au trăit acolo au fost prieteni cu acest Burebista, sau chiar din neamul lui, la fel cum crede orice om din sat, de la copil la moșneag. "Dacii era idoli. Ei o fost la un război și, când războiu' s-o terminat, ei o murit. Așa o lăsat Moșu Dumnezeu, să fie altă lume înaintea noastră, când oamenii era mai mari, viteji și blajini, da' noi n-o știm. Noi nu știm altă lume, decât lumea noastră, care suntem acuma. Că am fost săraci și mi-o murit copilașii de mici și-am fost nevoită să fiu supărată o viață întreagă. Noi nu știm altă lume decât asta care ni s-a dat, să stăm în necazuri și să ne smerim, ca furnicile..."
Sita de mălai a uriașilor
Argedava. În capătul satului, o movilă gigantică de pământ, pusă parcă "cu mâna" în imensitatea câmpiei. Un țărm pe care se vede doar o biserică albă, străveche, și un cimitir lăsat în părăginire, cu multe cruci prăbușite, ce par suspendate în văzduh, fiindcă dealul se termină brusc, în râpe adânci, chiar în spatele lor. Creștetul Argedavei este cel mai înalt și mai lung promontoriu din toată Câmpia Română, singurul pe zeci de kilometri împrejur, de unde se poate vedea orizontul până în depărtări nebănuite; o faleză abruptă, înconjurată din trei părți de mări care nu mai sunt. Se pare că Argedava a fost port în timpuri străvechi când, pe apele întinse ale Argeșului umblau corăbiile lui Burebista. De-aici se trage și numele de Popești, după cum spun sătenii, locul unde făceau "popas" ambarcațiunile, în drumul lor către Dunăre și mare...
La orizont se vede limpede Bucureștiul, deși orașul se află la 30 de kilometri de mers pe drum, iar în spate, peste câmpuri, fâșia albastră și unduitoare a Dunării. Aproape de noi, ca în prim-planul unei fotografii, se vede doar locul ăsta uitat de lume și rupt de civilizație, spinarea părăsită a cetății, pe care cresc azi spini înalți, câteva case în jur și niște văduve bătrâne ce încă mai cred în uriași care altădată au stăpânit pământul. De sus, de pe promontoriul ridicat deasupra câmpiei, regele Burebista a stăpânit altădată aproape jumătate din Europă, unind toți dacii într-un imens popor. Întreaga priveliște pare plămădită pentru distanțe urieșești. Nu-i doar "iluzie" optică, ci senzație fizică c-ai putea pune mâna pe locuri de la mari distanțe, pe București, pe orizontul azuriu al Dunării, pe pâlcuri de sate din depărtări, pe cele patru movile ascuțite dinspre miazăzi, făcute tot de jidovi, sub care au fost îngropați, cândva, câte un tarabostes...
O altă bătrână de sub cetate, nana Păuna Tudose, îmi spusese c-au fost aici "uriași așa de mari, că se-ntindea peste câmpie, întindea mâna și se-mprumuta de la Novaci, satu' vecin, c-o sită de mălai", și toți sătenii încuviințează povestea asta, chiar dacă satul acela e la vreo doi kilometri depărtare. Dar toți știu că numele acestui sat, Novaci, tot de la uriași se trage, c-acolo a trăit cel mai renumit din toți novacii, acel Novac care a învins balaurul, lăsând în urma lui o dâră de pământ numită "brazda lui Novac" din satul Tangâru, pe care se află o altă davă dacică. Distanțele, timpul nu-și mai au rostul pe acest promontoriu înalt și straniu, de pe care dacă strigi, vântul îți întoarce cuvintele și ți le risipește în depărtări aiuritoare, ca zvonul unor păsări rătăcinde spre nicăieri...
Mormintele cu comori
În cimitirul pustiu, patru bărbați sapă un mormânt. Le auzim mai întâi șoaptele, printre cruci, de niciunde. Apoi ne apropiem și-i vedem aplecați peste groapa săpată abia de-un metru, privind în țărâna înghețată. Sunt istoviți de cât s-au opintit înfigându-și cazmalele în pământul bocnă, ca să sfârșească groapa până la înmormântare. Cinci bătrâni au îngropat doar în ultima săptămână - aproape ziua și omul. Au fost Teodora, Gheorghe, Fănica, Leana, Lala... Și-acuma alta, Floarea Voicilă, care când va fi băgată în groapă, va urca, iarăși, tot satul, spre Argedavă.
Printre gropari se află și un bărbat slăbănog, îmbrăcat c-un sacou gri și-o vestuță albastră, rudă de-a ultimei răposate. Ține în mâini patru bucăți mari de vase antice, pe care le-a găsit chiar acum, săpând. Ceramică masivă, groasă de două-trei degete, din "chiupuri" nefiresc de mari, c-o toartă cât un braț de copil. "Da, chiar acuma le-am scos. Astea au peste 2.000 de ani, le știu «tiparul» de când lucram cu arheologii. E plin peste tot în jur, oriunde ai săpa, chiar și de două palme. Peste tot, sub cimitir, sub biserică, o fost cetatea cea mare a jidovilor și-a lui Burebista", zice, și aruncă bucătoaiele de lut roșcat, cu incizii milenare, la picioarele mele: "Puteți să le luați ca amintire!" Îl cheamă Negulescu Nicolae, dar groparii îi spun cu respect "domnu' Nae", căci e mai în vârstă ca ei și are studii superioare de contabil, din vremea când erau încă IAS-uri. De acolo, din mormânt, bărbatul îmi spune că zvonurile cu uriașii nu sunt doar simple basme. "Nu sunt povești, fiindcă mulți dintre noi i-am văzut. Bătrânii ne mor, tot mai mulți. Mulți din cei care-au săpat cu arheologul Dinu Rosetti, în anii '50, au murit. Apoi el a plecat în străinătate. Dar eu, când eram copil de vreo 13-14 ani, am văzut scheletele, cu ochișorii mei! Eram copil și umblam cu vacile, le pășteam aici, pe cetate. Și-am fost curios să văd ce scormonesc arheologii acolo. Am văzut așa, în pământ, conturat, cum iese o gavlă (craniu) de om, cât un bostan de mare, și coastele acelea de jidov, peste juma' de metru de lungi. Numai piciorul era mai lung decât mine întreg. Stătea așa, scheletul, culcat în pământ, și eu mă minunam. Inginerii m-au alungat de acolo, pe urmă am încercat să vin iar, și iar m-au luat la fugă. Dar țin minte. Peste trei metri avea jidovul acela. Ca acum țin minte... "
80 de schelete de uriași
Nu-mi vine să cred. Îi spun că poate era copil și n-a apreciat bine, că mereu copiii au tendința să exagereze. Îl rog să se concentreze și să-mi repete povestea, pe reportofon, cu toată responsabilitatea unor asemenea "grozăvii". Omul iese din mormânt și se apropie. Calm, răspicat, repetă că a văzut "cu ochișorii lui" asemenea craniu, de două ori mai mare decât al unui om obișnuit. "Doar am dezgropat atâția morți, știu bine cum arată o căpățână de om obișnuit!", se întărâtă, dându-și seama că încă îl privesc cu suspiciune. Și n-a fost doar el, au fost și alții, mai bătrâni, care-au săpat chiar cu Rosetti, imediat după război. Atunci s-au găsit acele 80 de schelete. "Nu de mult au murit lelea Alexandra Chiraș și Ioniță Florea "lu' Cartof". Și aceștia au fost de față, au dezgropat uriași cu mâinile lor! Ioniță Florea a fost în echipa lui Rosetti, din 1939 până în '51, avea vreo 20 de ani când a găsit primul schelet aici, pe Argedavă. Om cu minte, respectat, credincios. Nu vorbea prostii. Ne-a povestit la toți cum a dezgropat un uriaș de aproape patru metri lungime, c-un craniu maaare, întreg, cu mâna lui l-a dezgropat, și când a chemat arheologii, ăștia l-au fugărit imediat acasă și au săpat numai ei, în secret, seara. Făceau vatră de 6 metri pe 6 metri și îl scoteau încetișor. Și lui îi spunea să zică că n-a văzut nimic. Pe urmă a mai găsit și alții, dar totul era ținut în secret. Acel Rosetti venise aici să caute aur. Zice că era atât de bogat, că lua șomoiog de sute din alea albastre, cum era atunci, și arunca banii pe cârciumari. Venise după aur, dar a găsit ceva și mai de preț!..."
Dealul pe care s-a născut poporul român
În cimitir încep să apară primii oameni cu înmormântarea: părintele Constantin Mihăiță, înalt, cu straie negre, izbite de vânt, "preot cu chip de dac", după cum aveam să-i spun mai târziu, iar în urma lui, un grup de enoriași zgribuliți, ținându-și căciulile cu mâna, ca să nu le doboare vântoasele. De 15 ani îi păstorește pe oamenii din Popești, îi cunoaște, le-a ascultat mărturisirile atent, în spovedanie, știe cine-ar putea minți și cine nu. "Toți cred. Oricât le-ar spune cineva din afară că sunt doar născociri, ei au păstrat întâmplările astea în sângele lor, în gene, din strămoși. Plus că sunt unele lucruri pe care le-au văzut cu ochii lor, deși anumite interese vor ca aceste întâmplări din trecut să fie încă ținute secret", zice părintele, îndreptându-se spre bisericuța lui din văzduh. Splendida zidire de pe creștetul Argedavei, înălțată de Constantin Brâncoveanu dinadins pentru a ocroti cetatea dacilor. E neschimbată de-aproape trei veacuri și jumătate, monument istoric, se vede pisania, dragonul dacic de pe catapeteasmă, frescele neprețuite ale celebrului Pârvu Mutu... Acolo, în lăcașul de deasupra câmpiei, ocrotiți de chipurile palide ale sfinților pictate în bezna zidurilor, părintele Constantin îmi vorbește șoptit despre adevăratele taine ale Argedavei.
"Brâncoveanu a știut de ce a pus biserica aici, pe cetatea dacilor. Știa că dedesubt este un imens tezaur de istorie. Sunt cinci niveluri de locuire, cinci civilizații, între 5.000 și 8.000 de ani de spiritualitate și viețuire continuă, ba unii istorici care au venit aici mi-au zis de 10.000. Vă dați seama?!... De când au rămas uriașii? Poate că dinainte de Potop... Și Biblia ne spune clar despre existența lor, încă din Geneză: «Uriașii erau pe pământ în vremea aceea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor și au făcut cu ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume». Sau, mai departe, în Numeri: «În țara pe care am străbătut-o, am văzut în ea pe uriași, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră, și față de ei parcă eram niște lăcuste...» Biblia e plină de descrieri fizice, cu dimensiuni ale uriașilor. După măsurile de azi, toți erau mai înalți de 3 metri. Și mai zice în Deuteronom că ei formau «poporul cel mare, mult la număr și înalt la statură», deci, un întreg neam care a stăpânit altădată pământul. Prin «jidov» nu se-nțelege nicidecum evreu, ci gigant din străvechime. Aici, sub noi, sunt atâtea mii de ani de locuire neîntreruptă, încă din vremea aceea. Apoi, chiar în locul ăsta s-a născut Burebista, documentele o spun. Aici a avut capitala, marea lui acropolă și sanctuarul sfânt. Aici a unit toate triburile dacice, pentru prima oară în istorie. Astea-s lucruri certe! Așa mi-au zis cei mai mari arheologi care-au săpat Argedava: «De aici, de pe dealul ăsta, unde-i biserica voastră, părinte, de aici a început poporul român!...». Așa că noi altceva nu știm. Tot ce știm, aici este."
Groapa jidovilor
Tot mai mulți săteni urcă spre Argedava. Oamenii așteaptă smeriți, tăifăsuind printre crucile bătrâne. Înmormântarea stă să înceapă. Toți știu, toți au auzit de uriași, chiar și vechiul învățător Constantin Bratu, ce are acum aproape 80 de ani, toți mă îndeamnă spre piscul Argedavei, dincolo de oameni, cimitir și biserică, acolo unde e numai pustiu și văzduh. Pornesc împreună cu preotul și-un prieten de-al lui, popeșteanul Nicolae Chiraș, un fel de "călăuză" a vizitatorilor, căci, deși tânăr încă, a stat de copil printre arheologi și istorici, învățând din pasiune o mulțime de lucruri.
Pe coama dealului nu mai e nimic. Doar tu și cerul. Biserica a rămas departe, abia i se mai vede turla dedesubtul întinderii de buruieni înalte, ce par și ele a crește din cer. Aici a fost, cândva, totul. Toată aristocrația Daciei laolaltă. Toți regii. Toate vestigiile ei. Palatul de pământ al lui Burebista. Templul în care se ruga. Chiraș ni le arată, pe rând, desenându-le cu degetul prin văzduh. Calendarul solar de andezit, un colosal centru de ceramică (la Popești s-au făcut 80% din totalul descoperirilor în domeniul olăriei de pe tot întinsul vechii Dacii). Deși tot ei recunosc că nu s-a scos decât un sfert din relicvele ce zac încă sub picioarele noastre. Peste tot, în mal, printre mărăcini, găsim bucăți de chiupuri din epoca bronzului, relicve scoase în devălmășie din adâncurile pământului sau săpate de oameni. Nicolae Chiraș le culege și mi le pune în mână. Mă asigură că-s milenare, le știe, a săpat încă de copil cu profesorul Alexandru Vulpe și cu Nona Palincaș, iluștrii arheologi care aveau să-mi confirme, apoi, că tot ce mi-a zis acest bărbat este adevărat. Totul, până la... uriași.
Groapa jidovilor e spre răsăritul Argedavei, cam în dreptul intrării, lângă sanctuar. Rotundă precum craterul adânc al unei bombe, acoperită demult de ierburi sălbatice. Ce s-o fi întâmplat totuși aici, în anii 1940-'50? E un mister până astăzi. Arheologii neagă existența acelor 80 de schelete și nu prea-l iau în serios pe "aventurierul" Dinu V. Rosetti, acuzându-l discret de săpături nesistematice ori scopuri tainice de înavuțire. Așa cred și sătenii despre "istronomul" care săpa în vremea foametei de după război, căutând Cloșca cu puii de aur și permițându-și să "arunce cu sute albastre pe cârciumari". Au fost vremuri tulburi, nimeni nu poate ști. "Bunica mea mi-a spus că în vremurile acelea a văzut cum cărau oseminte mari de pe Argedava, seara, dar nu lăsau pe nimeni să se apropie", spunea Chiraș. "A văzut cum le-au pus în niște cutii lungi, așa ca niște sicrie de vreo patru metri și le-au urcat în niște camioane cu prelată, camioane Carpați, cum era pe-atunci. A văzut și niște ofițeri ruși veniți acolo, care asistau la încărcat. Lăsau o noapte camioanele în curtea școlii, apoi dimineață plecau, nu se știe unde..." Așa cred mulți oameni din sat, c-au fost duse la ruși, c-a fost o operațiune secretă. Așa a ajuns să creadă și preotul Constantin, după discuțiile cu atâția enoriași onorabili. Oricât s-ar strădui alții să-i smintească, popeștenii continuă să creadă la fel. Ar însemna ca și bunicii bunicilor lor să se fi înșelat.
Chiraș îmi arată, în falezele de odinioară ale străbunului port, cum întreg promontoriul a fost înălțat artificial, în valuri, cu pământ care a fost cărat aici de undeva, cu puteri mult prea mari pentru oamenii acelor vremuri. "Până la cinci metri adâncime am săpat și tot n-am dat de pământ viu", mărturisește acesta. "Cum să nu crezi că niște uriași au cărat «cu poala» pământ pentru o cetate?" Toate erau mari altădată, în mințile pioase ale celor de azi. Și dealul, și oamenii, și apele Argeșului, care acum sunt departe, un fir de râu subțire și secătuit. Nici nu mai știi ce să crezi. Aici, pe Argedava, "aici" devine "acolo", "atunci" devine "acum". Istoria se află la carâmbul cizmei și o poți lua în palme. Iar oamenii trăiesc în legendă, departe de lume, la câțiva pași de București.
Veșnica lor pomenire
Câmpia. O lume de furnici, o lume peste care s-a așternut uitarea. Arheologi care nu-și mai sapă trecutul, lăsându-l pradă pustiirii, spunând că trebuie să așteptăm vremuri mai bune. Bătrâni care încă mai urcă pe Argedavă cu sticle de apă din Argeș, lăsând-o acolo o zi pentru a căpăta puteri vindecătoare. Își dau cu ea pe la ochi, pe la cap, și durerea trece ca prin farmec. Copii tot mai mulți pun pomi împodobiți cu hârtii colorate pe vârful promontoriului sfânt, la răscruce de vânturi, pe care să se așeze păsările cerului și ei să le prindă în colivii, să le ducă acasă și să le ocrotească, ca și cum ar îngriji niște suflete rătăcitoare din alte vremuri. Păsările suflet ale istoriei.