Comorile neştiute ale ortodocşilor lipoveni - Icoanele de la mânăstirile Vovidenia şi Uspenia

- În satul Slava Rusă din Dobrogea, mânăstirile ortodoxe de rit vechi, Vovidenia şi Uspenia, păstrează tezaure nepreţuite de frumuseţe şi credinţă: icoane împărăteşti, icoane făcătoare de minuni ferecate în argint, cărţi sfinte îmbrăcate în aur şi moaşte ale sfinţilor mucenici. Toate au fost aduse din Rusia, în urmă cu sute de ani, de credincioşi prigoniţi pentru că n-au renunţat la tradiţia lor -

TEZAURUL DE LA VOVIDENIA

Maica Taisia descuie uşa grea a bisericii, cu nişte chei mari, din fier. Se închină până la pământ de trei ori, spunând în ruseşte: "Gos­podi pomiluj, Gospodi prasti, Gos­podi Bozhe moy!". "Aşa se cuvine, să îl salutăm mai întâi pe stăpân, când intrăm în casă", adaugă ea în româneşte.
În biserică este frig. Iarna pă­trunde uşor prin pereţii de lemn. O clipă am senzaţia că ochii nu s-au obişnuit cu întunerecul dinăuntru, că soarele de afară îmi mai acoperă cu pete luminoase retina. M-am în­şe­lat. Strălucirea solară a bisericii iradiază din icoanele de pe altar. Pictaţi în aur şi în argint, sfinţii stră­lucesc, risipind penumbra bisericii, luminând îm­preună cu veşmintele şi aura lor. În faţa mea se află un tezaur. Sute de icoane de-o frumuseţe cum rar am vă­zut. Comorile neştiute ale ortodocşilor lipoveni de rit vechi, staroverii, a căror poveste începe odată cu exi­lul lor din Rusia.
Puşi să aleagă între cre­dinţa lor străveche şi moar­te, lipovenii au ales calea pribe­giei. Ameninţaţi de Ţarul rus Alexei şi de patriarhul Ni­kon, au plecat în grabă, luând ce au avut mai de preţ: simbolurile cre­dinţei lor. Aşa au ajuns în Dobrogea, adu­când cu ei icoane deja sfinţite în rugăciune, de câteva secole. Unii şi le-au păstrat în casă, lăsându-le moştenire din generaţie în generaţie, alţii le-au adus în noile biserici şi mânăstiri ridicate după sosirea în România. Dar istoria icoa­nelor lipovenilor era abia la în­ce­put. Lăsate în Rusia, în graba plecării, multe din ele au fost aduse, rând pe rând, în Dobrogea, trecute înot, peste Dunăre, în anii prigoa­nelor comuniste. Neclintiţi în credinţă, lipovenii îşi puneau în pericol viaţa, pen­tru a nu se despărţi de odoarele la care se închinaseră bunicii şi străbunicii lor. Povestea Maicii Taisia are imagini halucinante. În câte o noapte de toamnă târzie, când Dunărea era acoperită de ceţuri groase, apele îngheţate iscau un clipocit abia auzit, urmat de apariţia fanto­matică a unui om care înota purtând pe cap o povară: învelită în cârpe şi rogojini, încă o icoană ne­preţuită, adusă din Rusia. Rebegiţi de frig şi epuizaţi de lupta cu apele Dunării, ascunzându-se prin stuf ca nişte ani­male hăituite, urmăriţi în permanenţă de grăniceri, dar cu icoana în braţe, aşa şi-au întregit lipovenii bisericile lor din Dobrogea, sădindu-şi pe veci credinţa în pri­mitorul pământ românesc. Privesc, alături de Maica Tai­sia, catapeteasma bisericii. E foarte înaltă, se uneş­te cu bolta tavanului şi este acoperită în întregime cu icoane. Ascunzându-şi mai bine părul cărunt sub ba­ticul negru, verifică untdelemnul din candele: "Cu multă credinţă şi cu mult sacrificiu s-au clă­dit toate câte le vezi. Dumnezeu a coborât harul său peste mâna unui pictor şi el a putut să zugră­vească sfinţii. Dar apoi, peste pictura aceea s-au pus timp de sute de ani rugăciuni şi lacrimi şi spe­ranţe. De-asta, unele icoane sunt ca nişte ferestre prin care Dumnezeu ne priveşte, îşi îndreaptă privirea plină de milă şi bunătate asupra noastră. Câteodată, şi noi reuşim să întrezărim prin ele Împărăţia Lui."

Maica Domnului, în două sute de întruchipări

Într-una dintre icoanele de la Vo­videnia, Maica Domnului e pictată în chip neobişnuit: stă în picioare şi e înfăşurată toată într-o haină roşie. Nu i se văd nici mâinile, nici picioarele, iar Pruncul Iisus e aşezat pe umărul ei stâng. Maica Taisia îmi dezleagă rostul: "Noi, lipovenii, avem câte o icoană anume pentru trebuinţele im­portante din viaţă. Icoana asta este pentru cei aflaţi în neputinţă, fie că sunt bolnavi la pat, fie că sunt in­firmi. Aceia de se vor ruga la această în­fă­ţişare a Fe­cioarei vor pri­mi grabnic aju­tor. Şi mai are un înţeles icoana aceasta. Sunt mo­mente în viaţă în care lucrul mâinilor nu te aju­tă. Şi nici picioarele, oriunde te-ar du­ce, nu te vor apropia de ceea ce ai nevoie. În astfel de situaţii, vii şi te rogi la acest chip al Maicii Domnului şi, în ciuda nepu­tin­ţelor, ceea ce oamenii nu pot, Dumnezeu poate." Aşa cum aveam să aflu de la sta­reţa Taisia, Mai­ca Domnului are sute de în­fă­ţişări, pentru tot atâtea tre­buinţe ale cre­dincioşilor. Du­pă părerea ei, să te rogi la icoana potrivită îţi aduce ajutorul mai repede. "Pentru ieşire din boală e bine să te rogi la icoana Mai­cii Dom­nului în care ţine pruncul pe scutec; ca să ai copii, la cea în care Ioachim şi Ana se bucură de naşterea Fecioa­rei; ca să scapi de rele şi să primeşti o veste bună de la Dumnezeu, există Fecioara aceasta, înconju­rată de raze şi mergând pe nor..." Şi tot aşa, există şi icoanele Fe­cioarei pentru naşteri, pentru moarte, pentru casă nouă şi familie trainică sau pentru momentele în care ai nevoie de în­ţelepciune. Peste două sute de înfăţişări, pentru tot atâtea momente de cumpănă din viaţa omului, o tra­diţie verificată în timp de minunile de la Vovidenia. Pen­tru unele icoane, Maica ştie înţelesul, pentru altele, el s-a pierdut în timp. Şi icoanele sfinţilor sunt făcă­toare de minuni. La Sfânta Sofia te rogi pentru înţe­lepciune, la Sfântul Paisie, când cineva moare fără cre­dinţă, Sfântul Vlasie e protector al gravidelor şi al păsărilor cerului, sau la Sfântul Onufrie, pe care îl credeau nebun, pentru că trăia în sihăstrie, dezbrăcat şi iarna, şi vara, şi care îi ajută chiar pe monahi.

Calendarul cu sfinţi

La mânăstirea de maici Vovidenia, fiecare icoană are povestea şi puterea ei. Un adevărat tezaur, nu doar de credinţă, dar şi de frumuseţe. E de ajuns să te apro­pii de un colţ mai întunecat al încăperii sau să cerce­tezi cu atenţie icoanele vechi înnegrite de fum, ca să des­coperi un sfânt ce te priveşte cu blândeţe sau o po­veste ce vine să îţi întărească credinţa. Sunt icoane vechi de sute de ani, ce ascund sub ferecătura de argint chipuri de sfinţi în culori palide sau puternice, cu trăsături angelice sau cu priviri de foc. Ceva din spi­ritul Rusiei este în toate aceste icoane, poate credinţa pătimaşă, poate iubirea aceea de Dumnezeu, până la uitare de sine, în care se aruncau credincioşii din nemărginirile ui­tate ale uriaşei Ru­sii. Şi lângă icoanele mari, îm­pără­teşti, în care aurul veş­min­telor de sfinţi te orbeşte, există şi miniaturi, cât o cutie de chi­bri­turi, în care sfinţi şi îngeri aduc lau­dă lui Dum­ne­zeu, pictaţi pâ­nă în cele mai mici detalii. "Ui­taţi", îmi spu­ne Maica Tai­sia, "aici, în icoana asta, sunt pictaţi toţi sfinţii anului. Este de fapt un calendar, şi în loc de zilele săp­tămânii sunt pic­taţi sfinţii, după cum sunt cinstiţi. Este o miniatură adusă din Rusia, la începutul mâ­năstirii. Uita­ţi-vă cât de exact este pictat fiecare din­tre ei, ce chipuri expresive au, deşi faţa lor nu e mai mare decât un bob de orez. Cine mai ştie să facă astăzi asemenea lucrare pentru Dum­nezeu? Cine mai primeşte un asemenea har?". Şi apoi îmi aduce o ico­niţă, aşa, cât să o ţii în căuşul palmei, din care doi îngeri te privesc zâmbitori.
Dar la loc de cinste rămâne Fecioara Kazanskaya, în care Isus stă în picioare, alături de Maica Sa. O sin­gură mână apare în icoană, cea a Mântuitorului bine­cu­vântând. "Aceasta a fost şi este protectoarea noas­tră, îmi spune Taisia. De aceea, noi în fiecare an o scoatem afară, pe un piedestal, şi pelerini din toată Europa vin aici să se închine la ea."

Fecioara Kazanskaya

În somnul chinuit dintr-o izbă friguroasă, acoperită cu o zdreanţă în chip de pătură, micuţa Matrona a vi­sat-o trei nopţi la rând pe Maica Domnului. De fiecare dată, Ea i s-a arătat fetiţei în veşmânt de lumină şi i-a spus acelaşi lucru: "Mergi şi sapă lângă cuptorul casei părăsite de la marginea oraşului. Acolo vei găsi o icoană". Îngrijorată de un asemenea vis, mama fetiţei a dus-o la preotul bisericii din Kazan, orăşelul rusesc în care locuiau. Preotul a trimis doi gropari să sape locul, însă aceştia s-au întors seara, spunând că nu au găsit nimic, deşi săpaseră în jurul cuptorului, "Ba chiar şi în jurul... casei!", adăugase unul dintre ei. În acea noapte, Fecioara Maria se coborî din nou în visele micuţei Matrona. A mângâiat-o şi i-a spus că ea însăşi trebuie să meargă şi să caute icoana. Auzind această poveste, a doua zi, mama a mers din nou la preot, şi împreună cu el şi cei doi muncitori au ajuns la locul din vis. Oamenii, într-adevăr, săpaseră adânc, şi în tot locul: pe lângă cuptor, pe lângă casă, chiar şi în grădină. Nici urmă de vreo icoană. Şi-atunci preotul a îndemnat-o pe copilă să caute unde crede ea. Fetiţa de nouă anişori nu a apucat să scormonească prea mult cu mânuţele în pământul din vatră, că imediat ceva sclipi prin cenuşă. Încet-încet, se zări mai întâi rama cu flori de aur, apoi chipul Fecioarei şi în cele din urmă Pruncul Sfânt ţinut la piept. Când văzură în bra­ţele fetiţei icoana strălucitoa­re, toţi căzură cu faţa la pământ, în vreme ce Matrona spuse cu bucurie de copil: "Uite, mamă, asta e icoana din vis!". A fost un semn şi un sprijin pentru credincioşii din Kazan. Fe­cioara Kazanskaya, cum a fost numită acea înfăţişare a Maicii Domnului, a fost pusă cu multă smerenie în biserică, a devenit protectoarea oraşului şi oamenii din întreaga Rusie veneau să se roage la ea, atât pentru să­nătate şi bunăstare, cât mai ales pentru întărirea cre­dinţei.
Fecioara Kazanskaya de la Mânăstirea Vovidenia din Slava Rusă este, şi ea, făcătoare de minuni. Este apă­rătoarea lipovenilor, a ortodocşilor de rit vechi. Ple­caţi în pribegie pentru a-şi salva credinţa, au ajuns din Rusia în împrejurimile Munţilor Măcinului, în urmă cu aproape 400 de ani, aduşi poate chiar de pro­tec­toarea lor, Fecioara Maria ce s-a arătat în Kazan.


USPENIA, MÂNĂSTIREA CĂLUGĂRILOR STAROVERI

În celălalt capăt al satului Slava Rusă, mult mai departe, spre pădure, se află mânăstirea de rit vechi pentru călugări, Uspenia. În biserica mare, înconju­rată de chilii, unde la început vieţuiau nu mai puţin de 170 de călugări, îl găsesc pe Arhimandritul Antilohie. Şi aici, ca şi la mânăstirea de măicuţe, pereţii sunt acoperiţi de un adevărat tezaur de icoane.
"Sunt făcătoare de minuni?", întreb, ca un cre­din­cios pragmatic, venit de la oraş. "Toate icoanele sunt făcătoare de minuni", îmi răspunde părintele Antilo­hie zâmbind. Icoanele sunt importante, dar credinţa omului este, de fapt, cea care face minuni. Dacă ai credinţă şi smerenie, la oricare dintre aceşti sfinţi te vei ruga, vei primi mijlocirea lor, Dumnezeu va lucra prin ei. În ziua de azi, oamenii caută ceva simplu şi rapid, ca să scape de probleme, o icoană să facă mi­nuni, o rugăciune nemaiauzită sau un preot «cu har». Însă, în primul rând, în ei înşişi trebuie să caute răs­punsuri. Bolnavul cheamă un preot sau merge în faţa unei icoane, dar rugăciunea credinţei sale îl va vin­deca. Nu e nevoie de ceva special, până la urmă, în fiecare Duminică prăznuim învierea lui Isus. Şi dacă în ziua aceea mă rog la Sfânta Liturghie, Dumnezeu îmi poate da ceea ce El crede că am nevoie."
Pentru părintele Antilohie toate icoanele sunt la fel de puternice şi de frumoase. Îmi arată, totuşi, o icoană mai specială, de pe alta­rul plin de chipuri de sfinţi: "Această icoană, după cum ve­deţi, are o uşiţă chiar în mijlo­cul ei. Şi dacă o deschizi, iată, aici sunt sfintele moaşte ale mai multor sfinţi: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Cosma şi Da­mian, tămăduitorii, şi alţii. A­ceastă icoană are câteva sute de ani şi nu este singura din biserică de o asemenea ve­chi­me. Importanţa ei pentru cre­dincioşi e sporită de faptul că este purtătoare de sfinte moaş­te." De-a dreapta şi de-a stânga altarului se află alte două icoane împărăteşti, cu totul deosebite, în care sunt reprezentaţi, în mă­ri­me naturală, întâiul preot, Mel­chisedec, şi proorocul Aaron, înfăţişări foarte rare, de o fru­mu­seţe desăvârşită. Cine oare le-a pictat? Cine mai ştie? Im­portant este că ortodocşii de rit vechi le au aici, în păstrare, şi îşi pot apropia sufletul de ele ori­când.

Moaştele copiilor sfinţi

Într-o mică raclă din lemn sculptat, înconjurate de pereţii împodobiţi cu argintul ferecă­turilor vechilor icoane, se află însă cele mai importante daruri ale Mânăstirii Uspenia: moaş­tele sfinţilor Dada, Gavedae, Kaz­doe şi Gargal. Toţi patru sunt mucenici (prăznuiţi şi de Biserica Ortodoxă Română la 12 octombrie), ucişi din ordinul împăratului persan Saporie cel Mare, cu toate că Gavedae şi Kazdoe erau propriii săi copii. "Cu toţii au avut o moarte groaz­nică, pentru că nu au vrut să renunţe la credinţa în Hristos", îmi spune părintele Antilohie. "Gavedae şi Kazdoe aveau 13-14 ani când au fost martirizaţi..." Ne apropiem de racla sfinţilor şi părintele face o metanie, atingând-o. "În fiecare 12 octombrie, pe stil nou, scoatem sfintele moaşte şi le sfinţim. Aceste rămăşiţe ale mucenicilor au aproape 1700 de ani şi sunt intacte. Poate explica vreun om de ştiinţă aşa ceva? Sfinţii Dada, Gavedae, Kazdoe şi Gargal sunt cei ce protejează acest aşezământ şi ne rugăm lor să ne întărească me­reu credinţa. Puterea lor este minunată!"

Icoana din fereastră

Deşi aveau sfintele moaşte de mai bine de 200 de ani, deşi aveau zeci de icoane vechi şi frumoase, făcătoare de minuni, călugării de la Uspenia nu aveau însă nicio icoană a sfinţilor mu­cenici din mica raclă, înfăţişările copiilor martiri fiind foarte rare. Într-o iarnă, la hramul bisericii din Jurilovca, Episcopul a văzut în altar o icoană pusă pe per­vazul unei ferestre, ca şi cum nu îşi găsise locul nici în altar, nici în biserică. Ceva i-a atras atenţia la această icoană lăsată aşa, în­tr-o doară. Când s-a uitat mai înde­aproape, a scos un strigăt de fericire şi i-a chemat repede pe preoţii aflaţi la hram: pictura ară­ta chinurile martirilor Gave­dae şi Kazdoe, ale căror moaşte erau în mânăstirea de călugări de la Slava Rusă. Bucuria a fost mare, în întreaga comunitate a lipovenilor. Să fi fost o coin­ci­denţă atât de mare sau mai de­grabă sfinţii au făcut ca icoana lor să ajungă acolo unde oame­nii credeau în ei? Unii au spus că icoana a coborât pe o rază de lumină pe marginea ferestrei, alţii că fusese adusă de o bătrână din sat, ce o avea moştenire din strămoşi. Oricare ar fi adevărul, de-atunci icoana se află deasu­pra sfintelor moaşte şi o candelă arde neîncetat în faţa ei. Tezau­rul mânăstirilor lipoveneşti s-a mai îmbogăţit cu încă o fereastră spre Dumnezeu.