Dimineață cu ceai
- Bun găsit, Iulia! Cum e dimineața ta?
- Bună dimineața! Ziua mea a început cu ceaiuri, pastile și picături. Am răcit rău aseară, și azi mi-am rezervat o dimineață prelungită în pat. Stau înfofolită în așternuturi. Îmi ține companie pisica mea. E la picioarele mele, nici nu îndrăznește să se apropie. (râde)
- Ți-ai făcut deja programul zilei?
- Mâine seară se joacă piesa "Kean", la Teatrul Mignon. Așa că azi sunt tot felul de treburi organizatorice de rezolvat: să printăm afișe, să le distribuim, să facem invitații. În teatrul independent lucrurile stau puțin diferit, fiindcă nu ai sprijinul unei mari instituții. Ești propriul tău organizator, PR, uneori ești și scenograf. Noi avem în spate o echipă minunată, care se ocupă de costume și decoruri. Dar, oricum, sunt multe de făcut.
- Criticii spun că piesa Kean e una dintre cele care merită văzute. Tu ce rol joci?
- "Kean" e o piesă în trei oameni, care pornește de la o piesă semnată de J.P. Sartre, pe care colegul meu de scenă, Mihai Nițu, a scurtat-o și adaptat-o, alipindu-i și pasaje din Shakespeare. E povestea lui Edmund Kean, actor englez de la începutul secolului 19 - celebru nu doar pentru rolurile din piesele lui Shakespeare, pe care le juca admirabil, ci și pentru viața lui tumultuoasă, cu excentricități care l-au dus la pierzanie. Kean a murit la doar 44 de ani. Eu o joc pe Ana, o fiică de negustori care aspiră să devină actriță. Se crede destul de prințesică, dar are multe scăpări, e doar o fiică de negustori, iar manierele îi cam lipsesc. E și foarte îndrăzneață și nu-și dă seama de asta, dar sfârșește prin a abandona visul de a fi pe scenă, fiindcă se îndrăgostește de... Kean. Piesa nu e doar o interogație despre teatru și ce înseamnă el azi, ci și o poveste despre oameni prinși de vârtejul meseriei, care ajunge să le mănânce viața.
- E o piesă care te pune pe gânduri.
- Da, pentru că, deși este despre actul artistic, e, de fapt, despre noi toți. Cât poți investi în profesia ta? Merită să mergi până la capăt? Merită să plătești orice preț, sau trebuie să-ți amintești că, înainte de toate, ești om? Oamenii ne scriu și ne spun că i-am pus pe gânduri. Sunt replici care-ți rămân mult timp în memorie, ca după ce ai citit o carte bună.
- "Kean" e și o piesă despre nevoia de a juca teatru. Tu de ce joci teatru, Iulia?
- Aaah, mai lăsați-mă până la 50 de ani, ca să pot răspunde la întrebarea asta. (râde) Mi-e teamă că, dacă aș reuși să-mi explic, aș pierde ceva din entuziasmul de a urca pe scenă. Sunt convinsă că aș putea face multe lucruri, dar, pur și simplu, nu vreau altceva. E greu de crezut, dar felul în care simți lucrurile pe scenă nu se poate compara cu nimic din ceea ce trăiești în viața de zi cu zi. E și o replică frumoasă a lui Kean: "Câteodată, mi se pare că sentimentele adevărate nu sunt decât niște sentimente prost jucate!". Cred că mulți actori ar putea confirma asta: la teatru ești mai adevărat și mai real decât în viață!
- Și totuși, dacă teatrul n-ar fi existat, ce alte meserii ai fi putut să faci?
- Aș fi fost o minunată casnică sau un foarte devotat profesor. (râde cu poftă)
- Când ai descoperit teatrul?
- Foarte devreme. Joc de la 15 ani. Mult înainte să ajung în trupa de teatru a liceului, mă surprindeam imitând-o pe Andreea Esca, în fața televizorului, odată cu știrile de seară. Sau suindu-mă pe masa din sufragerie, unde îmi făceam propriile show-uri. Țin minte că odată, când eram la teatru cu școala, m-am și pierdut printre loji și balcoane. Mă fascinau! Cred că fac parte dintre cei norocoși. Când am mai crescut puțin, pur și simplu, hobby-ul meu s-a transformat în profesie.
Pe jos, prin București
- În "Kean", spectatorii te pot vedea într-o rochie superbă, albă. Cine a făcut-o?
- Îmbrac două rochii în timpul piesei, dar trebuie să recunosc că prima e cu totul specială. A avut darul de a mă teleporta departe de București și de anul 2015. Costumul e foarte important pentru noi, actorii. Când ai costumul, ai și atitudinea, ai și mișcarea, ai și gesturile. Parcă intri instant în personaj. Meritul e al Ilonei Lorincz, care a intuit bine cum arată o tânără aspirantă mic-burgheză.
- Porți rochii și în viața de zi cu zi?
- Foarte rar și prefer negrul. Dacă ar fi să aleg o singură ținută din toate cele posibile, aș alege o pereche de blugi, un tricou alb și o pereche de teniși Converse. Sau de bocanci. Aș ști că asta sunt eu, dincolo de toate rochiile sau costumele de pe scenă. Îmi place să mă îmbrac simplu și comod, poate și pentru că am multe zile pline, în care alerg de colo colo. Uneori, dacă e soare, prefer să merg pe jos. Strada e o sursă incredibilă de inspirație pentru noi, actorii. Oricât de multe filme ai vedea și oricât ai citi, realitatea pe care o întâlnești la un colț de stradă, în metrou sau în autobuz, bate ficțiunea. Dai peste tot felul de situații autentice, cu oameni normali, care te fac atentă. Încerc să țin minte detaliile, nu se știe când îmi vor fi de folos.
- Te-am văzut jucând și în seriale TV. E un compromis sau un avantaj munca pentru televiziune?
- Când am început să joc în seriale, nici nu eram încă la facultate, n-aveam termen de comparație și nu știam ce înseamnă compromisul. Am încercat doar să-mi joc rolul cât pot de bine. Nu, nu cred că un serial TV ar trebui tratat cu mai puțină seriozitate. Televiziunea îți oferă o anumită popularitate, care umple și sălile de teatru. Măcar din curiozitate, și oamenii vin să te vadă și pe scenă. Am făcut de toate, și teatru, și film, și televiziune, și o să continuu să fac de toate. Sunt emoții diferite.
O generație cu povești noi
- După succesul Noului Val de actori și regizori, pare că acum în actorie se încheagă o altă generație. Simți asta?
- În mod cert e vorba deja de altă generație. Și nu e vorba numai de diferența de vârstă, ci și de faptul că am trăit lucruri diferite și venim cu povești noi, diferite, care nu s-au spus încă. Aș numi-o generația de tranziție: am prins prea puțin din regimul comunist, dar și prea puțin din democrație. În schimb, am trăit din plin tranziția, cu toate neajunsurile, dar și cu farmecul ei. Suntem copii ai epocii de tranziție, ne recunoaștem între noi după acest fundal comun și rezonăm la aceleași lucruri.
- În 2009, o bursă oferită de Principesa Margareta ți-a dat șansa de a studia timp de o lună de zile la Hollywood. E mult diferită școala lor de a noastră?
- Da, sunt diferențe în felul în care se predă actoria. Mi s-a părut că profesorii lor sunt mai blânzi, mai delicați în felul în care spun lucrurile. Nu zic că e mai bine în România, unde performanța, de multe ori, se face cu biciul, dar mi s-a părut totuși că elevii sunt prea protejați, sunt lăsați în zona lor de confort. Noi, românii, suntem obișnuiți să dăm mai mult, să muncim mai tare pentru a reuși. Am avut și ocazia să joc în câteva producții străine ("The Zero Theorem", regizat de Terry Gilliam, "A Good Man", produs de Steven Seagal etc.) și oamenii cu care am lucrat erau fascinați de cât de rezistenți sunt actorii români, de ce putere de muncă avem, de faptul că putem filma ore în șir, fără să cerem pauză. Cred că profesionismul ăsta, de care românii au dat dovadă de-a lungul timpului, în muzică, în sport, în actorie, e și rezultatul disperării noastre de a reuși să învingem handicapul unei țări fost-comuniste.
- În încheiere, dragă Iulia, îți propun să visezi. E o dimineață de februarie în București. Dacă ai putea lua acum avionul, unde ți-ai dori să ajungi?
- Într-o țară în care e foarte, foarte cald, unde vegetația e verde și proaspătă. Să pot sta întinsă pe o plajă care arde sau, și mai bine, să mă pot legăna încetișor într-o barcă. Poate așa, frisoanele și tusea vor dispărea.