- Pentru Bucureşti, martie se anunţă a fi luna... "latino". Fie că vin din vechea Spanie sau de pe malurile Americii de Sud, descendenţii ibericilor iau cu asalt scena concertistică din Capitală. Şi dacă v-au plăcut ritmurile lui Jencarlos Canela şi Joaquin Cortes, nu rataţi nici întâlnirea cu legenda anilor '60, JOSÉ FELICIANO, care concertează la Sala Palatului, pe 16 martie -
Deţinător a nouă Grammy, incluzând "Premiul pentru întreaga carieră" (LARAS), şi a peste 45 de discuri de platină şi de aur, José Feliciano este numit de critica de specialitate drept "Cel mai mare chitarist al lumii în viaţă". La mai bine de jumătate de secol de la debut, el reuşeşte să se "bată" cu mai tinerii lui colegi în domeniu, fără să-şi fi pierdut prospeţimea, şi nici dorinţa de-a inova: "Mereu e loc de mai bine. În ziua în care voi înceta să învăţ şi nu voi mai încerca să mă perfecţionez, voi pune chitara în cui şi-i voi spune «adio». Sunt mereu deschis şi dispus să deprind ceva nou. Mă bucur când văd că tinerii de azi aduc noutăţi în domeniul ăsta vechi al chitarei. Dacă aud în interpretările lor un artificiu nou, ceva ce eu n-am mai folosit până acum, repet şi repet până îmi iese şi mie. Apoi adaug «ceva»-ul ăla nou în propriul meu arsenal", declara plin de modestie artistul, într-un interviu. De altfel, José Feliciano este un autodidact, cu un geniu muzical înnăscut.
Băiatul orb şi magia muzicii
José Montserrate Feliciano García s-a născut pe 10 septembrie 1945 în Lares, Puerto Rico, şi este cel de-al doilea băiat din cei 12 ai unor agricultori foarte săraci. Născut cu glaucom congenital, într-o perioadă când nu se putea face nimic pentru această afecţiune, copilul şi-a pierdut vederea imediat după naştere. Singura lumină din viaţa lui a reprezentat-o, dintotdeauna, muzica. La numai 3 ani, José îşi acompania la o biată cutie de tinichea unchiul, căruia îi plăcea să cânte atunci când muncea la câmp. În 1950, Feliciano emigrează cu întreaga familie în Ţara Făgăduinţei, America, se instalează în Harlem-ul spaniol din New York, iar tatăl lui se angajează hamal în port. Pentru micul infirm, această mutare a reprezentat o deschidere către o lume şi o cultură noi. În întunericul ce-l înconjoară veşnic, cel mai apropiat prieten îi devine radioul. Ore întregi stă lipit de el şi ascultă muzică, căci nu poate să alerge cu alţi copii pe afară. Şi în timp ce fraţii lui joacă fotbal, la 6 ani Jose învaţă să cânte, de unul singur, după ureche, la o concertină veche, moştenită de prin vecini. La chitară a ajuns ceva mai târziu. "Pe la 8 ani, am început să cânt la ukulele (chitară de dimensiuni reduse, cu patru coarde, originară din insulele Hawaii n.r). Mi-a luat o «veşnicie» până am învăţat s-o stăpânesc. Nu am avut profesor, aşa că a trebuit s-o «descifrez de unul singur». Mult mai târziu, prin adolescenţă, am dat de un profesor care m-a învăţat şi subtilităţi", se confesa într-un interviu.
Zeul chitarei
Chitara avea să fie pentru el lozul câştigător în viaţă. Cu ajutorul unui instrument de împrumut, şi-a făcut primii prieteni la şcoală. "Îmi amintesc cu nostalgie de o serbare de la liceu, unde profesorii m-au lăsat să cânt abia după ce le-am promis că nu voi interpreta nimic care să-i «agite» pe colegii mei... Dar era epoca Elvis... Credeţi că i-am ascultat?! Bineînţeles că nu. Am început să cânt din melodiile «Regelui» şi toţi colegii mei au început să urle şi să danseze, a fost grozav. După această «obrăznicie», când m-am întors la clasă, muştruluit bine de profi, colegii s-au ridicat în picioare şi au început să mă aplaude. M-am simţit ca un zeu. Atunci am gustat pentru prima dată succesul şi acela a fost botezul meu ca artist". Tot chitara avea să-l ajute şi în momente grele ale vieţii. La doar 17 ani, a trebuit să renunţe la şcoală, ca să-şi ajute financiar familia. "Prima mea chitară am luat-o «pe încredere» de la un cunoscut lutier, maestrul Candelario. A fost prima persoană care a avut încredere în talentul meu. Mi-a dat chitara şi mi-a spus s-o plătesc atunci când am bani. După ce am semnat primul meu contract şi am primit salariu, am plătit-o".
A cântat prin aceleaşi baruri pe care le frecventau la începutul anilor '60 şi Bob Dylan sau Joan Baez. "Joan m-a cucerit din prima. Era regina muzicii folk. Ea nu ştia cine sunt, eu nefiind deloc cunoscut. O admiram din umbră... Bob, însă, nu m-a impresionat prea tare. Nu-i înţelegeam versurile, aşa că l-am judecat după virtuozitatea lui vocală şi la chitară şi am decis că nu e un mare cântăreţ. Abia mai târziu, când m-am mai deşteptat şi eu niţel şi am înţeles că muzica lui trebuie luată ca un întreg, i-am descoperit valoarea. Atunci i-am devenit chiar fan", se confesa chitaristul. A cântat prin baruri şi pe la mici festivaluri, până în 1963, când a fost descoperit de un vânător de talente. În doar câţiva ani, acesta avea să-l transforme în star internaţional.
Chiar dacă a pornit din SUA, unde lansase câteva albume, Jose a cucerit mai întâi America Latină şi abia apoi s-a făcut remarcat în Europa. În Marea Britanie, avea să trăiască şi o primă întâmplare nefericită, când nu i s-a permis să intre în sala de concert însoţit de câinele lui, antrenat ca ghid pentru nevăzători. Aşa a apărut hitul "No Dogs Allowed" (Interzis câinilor). Melodia a intrat rapid în topurile europene. Cu ocazia aceleiaşi vizite la Londra din 1967, a cântat cu Jimi Hendrix pe scena din Speakeasy Club. De altfel, lui Hendrix i-a suflat de sub nas şi Premiul Grammy, un an mai târziu, când albumul lui intitulat "Feliciano!" a fost votat drept "Cel mai bun disc al anului", chiar dacă "Are You Experienced", al lui Jimi Hendrix, se vânduse mai bine.
În ce-i priveşte pe americani, Jose Feliciano le-a câştigat admiraţia abia după ce a lansat, în 1968, propria-i versiune a melodiei "Light My Fire", a celor de la The Doors. Doi ani mai târziu, îşi consolida locul în inimile compatrioţilor din ţara lui adoptivă cu un cântecel de Crăciun, devenit tradiţional - "Feliz Navidad". "Dacă aş fi scris melodia asta doar în spaniolă, posturile de radio din SUA nici nu ar fi difuzat-o. Aşa că am introdus şi un vers în engleză. Azi a devenit hit internaţional", povestea el într-un interviu. Şi pe europeni i-a cucerit definitiv, după participarea la Festivalul Sanremo, în 1971, când a obţinut locul doi cu melodia "Che sarà".
În ciuda infirmităţii sale, José Feliciano şi-a găsit împlinirea şi pe plan sentimental, pe la începutul anilor '80. După o căsnicie de 14 ani, cu Hilda Perez, se căsătoreşte în 1982 cu marea lui iubire, Susan Omillian. Cei doi au împreună trei copii, o fiică, Melissa Anne, născută în 1988, şi doi băieţi, Jonathan Jose (născut în 1991) şi Michael Julian (născut în 1995). Iar decorul idilic pentru viaţa lui de familie împlinită este întregit de casa pe care o are, o fostă tavernă veche de aproape 300 de ani, transformată în reşedinţă, ce tronează pe malul unui râu din Connecticut. Acolo, José compune în continuare, iar primii auditori ai melodiilor lui sunt numeroşii câini şi cai pe care îi deţine, nişte critici desăvârşiţi, dacă este să ne luăm după succesul stăpânului lor, ce reuşeşte să se menţină în topuri după mai bine de jumătate de secol de la debut. Şi chiar dacă se apropie cu paşi repezi de 70 de ani, lui José nu îi vine să lase chitara din mână. "Ador să cânt în concerte. O să renunţ la ele doar atunci când o să fiu cu adevărat bătrân şi degetele nu-mi vor mai merge din cauza artritei. Îmi place când publicul freamătă. De fiecare dată mă gândesc «Bravo, Jose, poţi să crezi că după atâţia ani lumea încă mai vine să te asculte? Că îi place încă muzica ta?». E grozav să fii încă apreciat şi iubit!", mărturisea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
