Selecţia "Formula AS"

Milan Kun­de­ra, "Săr­­­bă­toa­rea neînsemnă­tăţii", traducere de Ioana Pârvulescu, Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74. 33.82), 132 p.

Milan Kundera e cu siguranţă un nume de vârf al literaturii contemporane. Are 86 de ani, e citit cu aceeaşi încântare de toate generaţiile şi tocmai a pu­blicat un nou roman, cel pe care vi-l recomand azi. Vocea lui venită din Europa de Est a avut ecou pe tot globul, a vorbit tuturor sensibilităţilor despre fragili­tatea fiinţei într-o societate oprimantă de care şi-a luat libertatea să râdă. A explorat ironic graniţa dintre determinism şi întâmplare în existenţa umană, într-un fel numai al lui. A intrat din 2011 în colecţia canonică Pléiade a Editurii Gallimard, onoare rar făcută unui scriitor în viaţă (Eugen Ionescu a avut parte de ea) şi totuşi juriul Nobel l-a ignorat. Merita din plin Premiul pentru că toate cele 16 vo­lume - romane, eseuri, teatru, scrise în cehă şi fran­ceză - s-au dovedit transnaţionale după ce au fost traduse mai peste tot cu succes (le avem şi în româneşte în seria de autor de la Hu­manitas). O explicaţie ar fi, cred, că juriul Academiei Suedeze per­sistă în lecturi politice şi sociologice ale ope­relor de ficţiune, iar pen­tru Kundera o asemenea grilă e dena­tu­rantă. În teritoriul lui romanesc, "documen­tarul cir­cums­tan­ţial" sau biograficul sunt secundare, prin­ci­pală e ine­pui­zabila complexitate a existenţei indi­vi­dului oa­re­care. "Omul kunderian locuieşte în toate di­mensiu­nile: istorică, politică, desigur, dar şi erotică şi comică, şi tragică, şi metafizică" - scria un critic fran­cez. Dar, aş adăuga, nu e prizonier al ni­ciuneia. "Uşu­rătatea fiinţei", "râsul şi uitarea", relati­vismul prin mul­tipli­ca­rea punctelor de vedere îl sal­vează. Refu­zând psi­ho­lo­gismul şi lirismul, el favo­rizează situa­ţiile, bogăţia con­centrată în clipe de viaţă prozaice. Arta lui ro­manescă e un mod de a fi în lume, sesi­zân­du-i şi fru­mu­seţile, şi urâciunile cu un soi de per­plexitate. În Sărbătoarea neînsemnătăţii, micul roman publicat la Gallimard în 2014 şi foarte bine tradus de Ioana Pârvulescu, regăsim mărcile specifice univer­sului Kundera: aliajul de farsă şi dramă, de rigoare şi nebunie, de prietenie şi solitudine, de spe­ranţă şi ne­siguranţă - un amestec derutant precum via­ţa însăşi, clădit pe o structură rafinată, în stilul atât de personal. Sub aparenta claritate e depusă în straturi încărcătura de sensuri, cu pepite strălucitoare de iro­nie. Ca şi în alte romane ale lui, nu există un fir na­rativ principal, care să poată fi rezumat. Cele şapte ca­pitole contu­rează un tablou al vremurilor noastre tulburi şi neliniş­titoare prin intermediul a patru prieteni parizieni şi al amicilor acestora. Suntem la 60 de ani de la moartea lui Stalin, deci în 2013, chiar anul scrierii romanului. Într-un excelent eseu publicat în "România literară" nr. 47/2014, în care, pornind de la indicii strecurate în text, ne relevă chei subtile de in­terpretare, Ioana Pârvulescu stabileşte şi vârsta per­sonajelor principale: Ramon, sexa­genarul pensio­nar care ştie mai multe despre secolul XX din trăiri directe, Charles, cuadragenar in­for­mat din cărţi dar capabil să înţeleagă ce a însemnat comu­nismul real la nivel indi­vi­dual, Alain, cu zece ani mai tânăr, preo­cupat de femei şi marcat de faptul că a fost un copil nedorit, Caliban, june actor igno­rant şi debusolat... Cu vârste, experienţe de viaţă, grade de cultură şi inteligenţă di­ferite, ei şi alţi prieteni ai lor pri­vesc fiecare altfel pre­zentul şi trecutul, dar dife­ren­ţele de per­cepţie nu le afectează prietenia - o va­loare constantă în ambiguităţile fluide din jur. Jocul na­rativ cu pla­nurile temporale, detalii din trecut cu efecte con­trapunctice în prezent, arta muzicală a fugii, în care structura premeditată nu distruge impresia de im­provizaţie, de voci care îşi răspund şi se prelungesc una pe alta - toate contribuie la relativizarea Adevă­rului. Pentru fiecare individ, adevărul poartă altă mască şi din perspectiva timpului nu mai înseamnă mare lucru. Scriitorii au spus de secole că lumea e un teatru şi viaţa e vis. Kundera adaugă zâmbind că neînsemnătatea e esenţa exitenţei şi că trebuie să-ţi iei distanţa spectatorului ca să o vezi ju­cându-şi rolul.

Matila Ghyka, "Curcubeie", prefaţă de Patrick Leigh Fermor, traducere de Georgeta Filitti, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 470 p.

Matila Ghyka (1881-1965), estetician, scriitor român de limbă franceză şi diplomat, pare un per­so­naj de roman total. Biografia lui cumulează aventuri pe mare şi uscat, explorări intelectuale în do­menii de graniţă, cu intuiţii ce-i depăşesc epoca, de­mersuri diplomatice în situaţii inter­na­ţionale ex­plo­zive, prietenii cu perso­na­lităţi ale elitei sociale, politice şi culturale eu­ropene din La Belle Époque şi inter­be­lic. Aristocratul cosmo­polit, care apre­ciază confortul, gas­tro­nomia rafinată, co­mo­rile de artă şi mon­denităţile, nu ezită să le sa­crifice pe toate atracţiei pentru depărtări. Aventurier şi savant, mare boier şi mun­citor în fabrică, co­lecţionar de an­tichităţi şi "chiriaş grăbit" prin variate ţări şi domi­ci­lii, om al logicii matematice cu ex­perienţe "pa­ranormale" - Matila Ghyka e o figură originală. Fru­museţea amintirilor lui stă în faptul că, pe de o parte, desco­perim în ele, bine conservată, o lume dispărută - cea a României şi Europei de acum un veac, pe de alta, în talentul memorialistului: tre­pidanta lui pasiune pentru altceva se transmite în scris. Mugurii acestei pasiuni au apărut din copi­lă­rie. Părinţii, ofi­ţerul Matila Costiescu şi Maria Ghyka (descendentă a ultimului domnitor al Mol­dovei şi a familiei Balş) s-au despărţit când el era prunc. Un frate al mamei, Grigore Ghyka, fără ur­maşi, l-a adoptat formal. Matila Costiescu-Ghyka şi-a însoţit mama la Paris, unde a făcut şcoala la franciscani, apoi, pentru a-şi urma visul de vântură-lume, a urmat Şcoala Navală a iezuiţilor din Jersey, continuată cu Academia Na­va­lă din Brest. Ca elev ofiţer pe fregata-şcoală Iphygénia, face un prim voiaj în Senegal, Antile şi Azore. Vacanţele şi le petrece însă în România, la moşia moldovenească de la Dum­brăveni, la Iaşi şi la Bucureşti (prilej pen­tru a fixa un tablou al capitalei şi al atmosferei de la cumpăna secolelor 19-20). După absolvirea Aca­de­miei Navale, Jean Lahovary, tatăl Marthei Bi­bescu, pe atunci ministru de Externe, îl convinge cu argu­mente patriotice să revină în tâ­năra Marină română ca ofiţer. Dar viaţa la Constanţa şi Galaţi îl plic­ti­seşte, aşa că se întoarce la Paris pentru studii po­litehnice, absolvite în 1905. Angajat profesor la Şcoa­la de Marină din Constanţa, face dese drumuri la Bucureşti şi la moşiile priete­ni­lor, a căror viaţă mondenă la apo­geul "vechiului regim" e descrisă savuros (per­so­naje centrale: prin­cipesele Martha Bibescu, Maruka Cantacuzino şi Elena Suţu, plus viitoarea regină Maria). Dorul de ducă nu-i dă însă pace şi, după un voiaj în Per­sia împreună cu Geor­ge Bibescu, decide că o carieră în diplomaţie i-ar sa­tis­face mai bine vocaţia de călă­tor. Aşa că îşi ia şi o licenţă în Drept la Bruxelles şi intră prin concurs la Ministerul Afacerilor Străine al României. E tri­mis ca secretar de le­gaţie la Berlin şi Londra, al că­ror film urba­nis­tic, social şi cul­tural din primul de­ce­niu se colo­rează viu. Dar, cum n-are astâm­păr, Matila îşi ia un lung concediu pentru a face în­conjurul lumii. În­tors în România, e trimis ca ataşat militar la Londra, iar Pri­mul Răz­boi ne e evocat atât prin prisma diplo­­ma­tului, cât şi a celui din linia I, odată cu in­trarea ţării noastre în Antantă. În 1918, nestatornicul ofiţer se însoară cu o tânără din înalta aris­tocraţie britanică, Eileen O'Connor. El avea 37 de ani, ea 18 (Matila mai avusese idile cu diferite dom­nişoare la care re­nun­ţase, socotind libertatea de mişcare mai im­portantă decât amorul). Cu Eileen are şi doi copii, ceea ce nu-l împiedică să-şi con­ti­nue, cu familie cu tot, viaţa rătăcitoare, ca diplo­mat la legaţiile Ro­mâ­niei din Italia, SUA, Spania, Polo­nia, Franţa, Aus­tria, Suedia şi, din nou, An­glia. În 1940 demi­sio­nează din slujbă, rămânând la Londra - oraşul de care e cel mai ataşat. Însă după război, cu proprietăţile din România con­fiscate şi destul de strâmtorat, acceptă să predea estetica şi istoria artei la universităţi americane. Faima lui de teoretician al artei se răspândise în Occident căci, între pe­riplu­rile numeroase, acest om umblat scri­sese lucrări no­vatoare în ştiinţele umaniste ("Es­tetica pro­por­ţiilor în natură şi arte" - 1927, "Nu­mărul de aur" - 1931, "Filosofia şi mistica nu­mă­rului" - 1952 ş.a.), apreciate de scrii­tori şi artişti celebri, ale căror portrete insolite vă las să le descoperiţi. Pe lângă ope­ra de teoretician original, deschizător de dru­muri, a lăsat şi două vo­lume de memorii, "Po­pa­suri ale tinereţii mele"- 1955 şi "Fe­­ricit ca Ulise" - 1956, reunite acum sub titlul "Curcubeie". O bucurie de lectură pen­tru orice tip de cititor.

Petre Georgescu-Delafras, "Cum am cu­cerit viaţa", prefaţă de Adrian Cioroianu, postfaţă de Mirela Corlăţean, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 302 p.

Doar cei care scotocesc prin anticariate, frec­ven­tează marile biblioteci publice sau au păstrat volume cumpărate de rude interbelice mai ştiu numele lui Delafras, legat de cel al editurii sale, Cugetarea. Pe lân­gă o celebră "Enciclopedie a României" apă­rută în 1940 şi trecută la "fondul se­cret" în perioada co­mu­­nistă, sigla editurii Cugetarea-Delafras e înscrisă pe coperţile ediţiilor princeps ale multor autori ro­mâni intraţi în canonul şcolar şi academic pre­cum şi ale unor traduceri din literatura universală. Astăzi, când apar cu toptanul lucrări de psihologie motiva­ţio­nală, memoriile acestui om pornit de la zero şi ajuns doar prin muncă tenace, pa­siu­ne pentru carte şi in­teligenţă strategic co­mer­cială un patron foarte bogat şi onorat pot fi exem­plare. Născut în 1885 în­tr-o familie modestă, re­ve­nită din comuna paternă Frăsinet (de la care edi­torul şi-a adă­ugat "exoticul" nume Dela­fras) în că­suţa bunicii materne de pe stra­da bucu­reşteană Mătăsari, Petre Geor­ges­cu şi-a început viaţa sub semnul sără­ciei şi nefericirii. Orfan de mamă de la patru ani, a ră­mas, după ce su­ro­rile mult mai mari s-au măritat, în grija bunicii, împreună cu un frate sur­do-mut şi tatăl fără nici un venit. Ex­trem de ambiţios, băiatul termină ca premiant clasele primare, face şi un an de liceu, dar moartea bunicii şi apoi a tatălui îl de­ter­mină să intre de la 14 ani ca ucenic într-o tipo­gra­fie. Obişnuit cu austeritatea, din micul câştig lu­nar reuşeşte să facă şi economii, fiindcă din ado­les­cenţă are deja un pro­iect care să-i aducă, prin voinţă şi trudă pro­prie, un statut social. Pentru asta, după orele de muncă, se autoedu­că ci­tind, învă­ţând sin­gur limba fran­ceză, scri­ind ar­ticole în presa so­cialistă, frec­­­ven­tând confe­rin­ţe­le de la Ate­­neu. O primă eta­pă a au­to­didactului în "cucerirea vie­ţii" e o călătorie la Paris, cen­trul cul­­tu­ral al Europei. Unde şi ajun­ge din banii econo­misiţi cu sacrificii, la 25 de ani. Ră­mâne acolo o vreme muncind în ateliere tipo­gra­fice pentru ca orele libere să şi le poată pe­tre­ce în bi­blio­teci. Întors la Bucureşti, deşi visul lui ar fi fost să devină scriitor, spiritul practic îl aduce din nou ca ti­pograf la Socec. Ceea ce nu-l împiedică să scrie şi să publice eseuri pe teme sociale, în care îşi expune viziunea asupra viitorului României, bazată pe mo­ralitate, dis­ciplină şi muncă susţinută. Propria muncă e apreciată şi îl propulsează până la funcţia de di­rector tehnic şi administrativ al tipografiei "Cu­rierul Ju­diciar". Atunci decide ca, în paralel cu slujba, să îşi înfiinţeze o editură a sa, Cugetarea, cu sediul chiar la el acasă, pe strada Mătăsari. Flerul comercial îl face să înceapă cu broşuri populare, foarte ieftine, şi traduceri din Jules Verne, care se vând bine, astfel încât poate re­nunţa la slujbă pentru a se dedica total propriei firme, cu o energie şi o pasiune ce nu întârzie să-şi ara­te roadele. Chiar şi când afa­cerea se extinde, fiindcă benefi­cii­le sunt mereu reinvestite, patronul Delafras se ocupă personal de absolut totul, de la ci­tirea manuscriselor şi discuţiile cu autorii, la procesul de tipărire, legătorie şi difu­zare în librării. În cata­logul editurii figurea­ză mai toată floarea scrii­torilor români interbelici: Agârbiceanu, Galaction, Panait Istrati, Sadoveanu, Rebreanu, Anton Holban, Cezar Pe­trescu (aveau contract de exclusivitate), E. Lo­vinescu, Mir­cea Eliade, Cioran ş.c.l. Din câş­ti­gurile considerabile, Delafras construieşte un nou şi vast sediu pentru edi­tura şi tipografia lui cu maşini mo­derne impor­tate din Germania, spaţii de depo­zitare şi birouri confortabile pentru cei 200 de an­ga­jaţi (fotografia din carte cu sediul editurii Cugetarea de pe strada Popa Nan impresionează şi azi prin pro­por­ţii). Petre Georgescu-Delafras se dorea în tinereţe scri­itor. Talent de povestitor şi imaginaţie - se vede şi din me­mo­rialistica lui - nu avea. Avea în schimb o extraor­di­nară putere de muncă, talent mana­ge­rial, un cult al co­rectitudinii şi responsabilităţii socia­le, un devo­ta­ment fără margini pentru cultura scrisă. Acest om re­marcabil a trăit drama de a-şi vedea confiscate toate proprietăţile şi pe cei trei copii ai săi per­se­cutaţi pentru "origine nesănă­toa­să". A murit sărac în 1962. Numele lui, îngemănat cu acela al edi­turii pe care a creat-o, rămâne însă în me­mo­ria cul­tu­rală a României.