Era în aprilie, când parfumul de iarbă crudă m-a învăţat ce-i iubirea. Aveam 20 de ani şi nu mă îndrăgostisem cu adevărat până atunci, nu trăisem pasiuni arzătoare şi nici nu suferisem din iubiri neîmpărtăşite. Băieţilor din liceu, cu care mă plimbam de mână şi mă sărutam pe furiş, duminica după amiaza, pe aleile parcului cu tei din orăşelul meu de provincie, le păstram, alături de scrisorile pe care mi le trimiseseră din armată, o amintire oarecum duioasă. Venită la facultate, în Capitală, am continuat să mă ţin tare. Cochetam nevinovat, râdeam cu poftă la bancurile sau glumele prosteşti ale colegilor mei, mergeam la bere, după examene, la "Mărul de Aur", la filme la Institutul Francez sau în scurte drumeţii la munte, cu toată grupa. Fentam mereu dragostea, nu pentru că poveştile cu iubiri trădate şi aşteptări înşelate ale colegelor mele mă făceau să mi se strângă stomacul de teamă, şi nici pentru că bunica, cu aerul ei înţelept, de femeie care cunoscuse viaţa prin toate "cotloanele" ei îmi spusese: "Bărbatul trebuie să te cunoască, până la nuntă, doar de la brâu în sus!". Pur şi simplu, îmi plăcea jocul. Avansurile colegilor mei mă făceau să mă simt puternică, îmi alimentau orgoliul, mă făceau din ce în ce mai sigură de farmecul meu şi, pe cât nu le dădeam curs, pe-atât deveneau mai insistente.
La cules de struguri
La începutul fiecărui an universitar, mergeam şi noi, studenţii, alături de tot poporul muncitor, în practică agricolă. În anul acela, în 1987, am mers într-un sat pierdut în praful Dobrogei, la cules de struguri. La şase şi jumătate dimineaţa ne trezeam, ne spălam la o cişmea improvizată în curtea garnizoanei militare care ne găzduia, beam un ceai fără gust, din căni de tinichea, mâncam o felie de pâine unsă cu margarină şi plecam, câte doi, printre rândurile de vie, în aerul rece al dimineţii. Cu mine era ardeleanul Simon Tiberiu, un băiat voinic, din Ţara Haţegului, cu ochii albaştri şi două gropiţe în obraji. Eu tăiam cu o foarfecă boantă codiţele ciorchinilor, iar el căra coşurile grele hăt-departe, la capăt de rând. Tibi era harnic şi ne terminam repede norma. Aproape de vremea prânzului, când soarele de toamnă încălzea bulgării de ţărână, scoteam hainele groase şi le aşterneam pe jos. Rămâneam în tricouri şi mâncam până ne săturam struguri dulci, aromaţi, din ciorchinii lungi şi grei. Pocneam în dinţi boabele pietroase şi zeama ni se scurgea pe bărbie, pe mâini până la coate, făcând dâre prin praful care ne acoperea. După ce ne săturam, Tibi începea să cânte cântece vechi, patriotice, din Ardeal, şi romanţe pe versuri de Coşbuc şi Goga, pe care le ştia de la petrecerile din familia sa. Avea un glas frumos, puternic şi vibrant, şi o anume mândrie în voce când îmi cânta, doar mie, cu dedicaţie, melodiile acelea. Tibi mai ştia şi învârtite sau fecioreşti şi îl rugam să-mi arate "danţul", iar el se conforma, bătându-şi tureatca cizmei imaginare cu palma, pocnind din degete şi sărind şi învârtindu-se în ţărâna dintre butucii de viţă-de-vie. Îl sărutam apoi pe obrazul năclăit de zoaie dulci, praf şi sudoare, dar odată s-a întâmplat că el a întors brusc capul şi l-am sărutat pe gură. A fost mai mult o atingere decât un sărut, pe care însă l-am perfecţionat, curioşi şi euforici, în zilele care au urmat. După ce ne săturam de struguri, ne sărutam îndelung, până ameţeam. În ultima zi de practică, i-am dat voie să vadă ciorchinele mic de strugure pe care-l aveam tatuat din naştere pe sânul drept şi pe care mama îl furase şi-l ascunsese în sân, pe când era grea cu mine. Ne-am întors apoi la Bucureşti, la şcoală, şi Tibi a continuat să ne cânte la chefurile pe care le făceam la aniversări, în camerele de cămin, cu voie de la administraţie. Toată lumea îl adora, aducea peste tot voie bună cu felul lui de a fi neprefăcut, deschis şi profund generos.
Ceasul rău
Se întâmplase ca el să fie singurul ardelean din grupa noastră, restul eram munteni şi moldoveni, "sudişti", "Mitici", cum ne spunea el, fără răutate. La şcoală stăteam împreună în bancă şi luam cursurile la indigo, atunci când unul dintre noi nu putea să vină. Uneori ne pregăteam temele pentru seminarii şi învăţam împreună, apoi făceam plimbări lungi pe aleile din campus, înainte de a mă conduce la metrou. Cu mine era aşa cum îl ştiam, cald, ocrotitor şi de o voioşie molipsitoare. Aveam nevoie de asta: în timpul sesiunii de iarnă fusesem dată afară din cămin, pentru că îndrăznisem să aduc de-acasă un reşou electric, pe care să ne facem cafeaua şi să ne încălzim degetele îngheţate, în timp ce învăţam pentru examene, cu paltoanele pe noi. Echipa de control a UASCR dăduse buzna în cameră şi mă acuzase că fur energia electrică de la poporul muncitor. Cu spiritul lui ardelenesc, de dreptate, Tibi s-a înfuriat aşa de tare când a auzit ce mi s-a întâmplat, încât la seminarul de economie politică de a doua zi, s-a ridicat şi a spus că "societatea socialistă multilateral dezvoltată" e o tâmpenie, iar profesorului de filosofie că "Dumnezeu-drăguţul" a făcut lumea şi pe noi, oamenii, şi că "omul nou", conceptul pe care tot încerca să ni-l explice distinsul profesor, urma să fie un specimen cu creierul trepanat, care să facă întocmai ce zicea partidul. Amândoi profesorii i-au spus, pe loc, că nu avea la ce să se prezinte în sesiunea din vară, că era ca şi picat. Prietenii s-au rărit, dintr-o dată, în jurul lui. După puţină vreme, Tibi a fost chemat la rectorul facultăţii, care i-a dat de înţeles că tot ceea ce poate face pentru el, ca să nu-l excludă, era să-i aprobe transferul la altă facultate. Ca din întâmplare, imediat după aceea, a şi primit o scrisoare de acasă, în care mama sa îi arăta că e aşa de bolnavă, încât ar fi mai bine să se transfere la un centru universitar cât mai apropiat de casă, cel mai bine la Timişoara şi, poate, chiar să treacă la seral, să-şi ia şi un serviciu bun, poate chiar la combinatul siderurgic din Hunedoara...
Fiară tânără, iubirea
Era primăvară când mi-a spus că va pleca, că se simte dezrădăcinat şi neînţeles, trădat şi neiubit aici, departe de ai lui. Mi-a strâns mâna, m-a privit adânc, de parcă ar fi vrut să se înece în ochii mei, şi în clipa aceea am înţeles că el era marea mea iubire, că avea să plece curând şi nici măcar nu apucasem să ne-o împărtăşim, să ne bucurăm de ea. N-am mai ascultat de bunica. Am ascultat vânticelul călduţ al primăverii, dorinţa care creştea în noi şi nu-i mai puteam rezista. I-am descheiat primii nasturi ai cămăşii şi mi-am lipit obrazul de pieptul lui. Pielea lui mirosea a pădure, a iarbă, a scoarţă de copac. L-am urmat ca hipnotizată în camera lui de cămin, unde am rămas singuri, la sfârşitul acela de săptămână, şi ne-am iubit două zile, nerăbdători şi nătângi, fără să auzim zgomotul lumii care se perinda pe sub fereastră, fără să ştim dacă e zi sau e noapte, fără să ne trebuiască mâncare sau somn. A trecut aşa primăvara, iar eu nu mai eram eu, nu-mi mai aparţineam şi nu mă mai recunoşteam deloc, mă abandonasem cu totul iubirii aceleia năvalnice şi fără speranţă. Ni se scurgeau privirile unul după celălalt, oriunde aş fi fost, simţeam că ochii lui mă urmăresc, că iubirea care se revărsa din ei mă încălzeşte. După nopţile de dragoste, simţeam palmele lui electrizându-mi trupul încă două zile, şi auzeam, ca un şipot depărtat, şoaptele lui de iubire răsunându-mi în ureche. Foloseam orice prilej ca să ne iubim oriunde, oricum, oricât de puţin. Nu ştiam nici unul din noi să facem din împreunarea noastră un exerciţiu de plăcere. Ne îmbrăţişam ca două flăcări îngemănate, arzând împreună. Strângându-ne în braţe până aproape de sufocare, de parcă am fi vrut ca celulele corpurilor noastre să fuzioneze, să devenim o singură fiinţă. Plimbându-ne frenetic palmele unul pe trupul celuilalt, descoperindu-ne, disperaţi de trecerea prea rapidă a ceasurilor pe care le petreceam împreună, gustul dulce-amar al iubirii. Mâinile mele ştiau, fără să le fi învăţat nimeni, să-l mângâie, glasul meu să-i şoptească cuvinte de iubire, descopeream uimită că trupul meu urmează porunci venite dintr-adânc, că lucrurile acelea nu le ştiam de la alţii şi nici nu le citisem în cărţi. Îmi spunea că îşi doreşte copii cu mine, pentru el acesta era semnul de stabilitate al relaţiei noastre şi dovada de încredere supremă. Pe mine mă neliniştea gândul acesta. Învăţasem, de-acasă, să înlătur neprevăzutul din viaţa mea, pe cât posibil. Urma să termin facultatea şi apoi să mă mărit cu un bărbat pe care nu trebuia neapărat să-l şi iubesc, ci doar să-l respect. Să am o casă şi o slujbă de la statul socialist, să fac doi copii, să strâng bani pentru concediile pe litoral şi pentru o maşină Dacia.
Perna cu volbură
La începutul lui iunie, sora lui mai mare, proaspătă dăscăliţă de limba română la Petroşani, la copiii minerilor, a venit după el, trimisă de părinţi, să-l aducă acasă. Să fie siguri că Tibi nu va lua alt drum, cum ar fi, de exemplu, să treacă fraudulos graniţa, aşa cum zvoneurii şi diversioniştii de la partid le şuşoteau la ureche. În seara dinaintea plecării lui, mi-a cuprins umerii în palme, m-a privit în ochi şi mi-a spus: "Vino cu mine!". Am lăsat privirea în jos şi i-am spus că nu pot. Nu ştiu nici astăzi de ce n-am făcut-o. Avusesem timp să mă încredinţez şi ştiam deja că nu voi mai întâlni pe nimeni ca el, niciodată. A plecat trenul, iar eu nu am fluturat nici batista şi nici mâna a rămas bun, am rămas ca o stană de piatră pe peron, între cei câţiva prieteni care-l conduseseră la gară. M-am întors acasă şi am început să mă scufund în prăpastie. Nu mă puteam opri, plângeam până îmi secau lacrimile, adormeam chemându-i numele în gând. Nu ştiu cum am trecut de sesiunea aceea. Nu vorbeam cu nimeni, evitam pe toată lumea, iar în vacanţa de vară care a urmat n-am făcut decât să dorm. Alunecam în somn sleită şi îl visam că se întoarce şi că mă ia în braţe şi mă trezeam inundată de fericire, stare care se curma imediat ce îmi dădeam seama că fusese doar un vis. Nu voiam să mă mai trezesc, voiam să stau cât mai mult în lumea visului, a virtualului pe care-l construisem acolo unde ştiam că pot să mă întâlnesc cu el. Nu mai mâncam, slăbisem, umblam ca în stare de transă, citeam poezii de dragoste şi nu-mi lipseau de la căpătâi Blaga, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu. Bunica m-a certat: "Ce-ai făcut, nesăbuito? Acum ai zburător, o să te stingi pe picioare dacă mai continui aşa! Nu te mai gândi la el, nu-l mai chema în somn! Gata, s-a dus!". Mi-a cules un braţ de volbură şi mi-a pus-o sub pernă şi sub aşternut, ca să scap de el, de zburător, că aşa văzuse ea, demult, că se vindecaseră fete tinere bolnave de dragoste.
Am păstrat scrisorile de dragoste pe care mi le-a trimis după aceea, timp de un an. Nu i-am răspuns la nici una. I-am scris doar când m-am hotărât să mă căsătoresc, cu un alt coleg de facultate. Am primit apoi, după doi ani, o vedere de la el. Era imediat după Revoluţie şi îmi mărturisea că regretă că n-a rezistat în Bucureşti, n-ar mai fi avut de aşteptat decât doi ani şi ar fi fost primul pe meterezele revoluţiei. Poate că viaţa noastră ar fi fost alta atunci, poate că...
Nu l-am mai revăzut niciodată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
