Milan Kundera e cu siguranță un nume de vârf al literaturii contemporane. Are 86 de ani, e citit cu aceeași încântare de toate generațiile și tocmai a publicat un nou roman, cel pe care vi-l recomand azi. Vocea lui venită din Europa de Est a avut ecou pe tot globul, a vorbit tuturor sensibilităților despre fragilitatea ființei într-o societate oprimantă de care și-a luat libertatea să râdă. A explorat ironic granița dintre determinism și întâmplare în existența umană, într-un fel numai al lui. A intrat din 2011 în colecția canonică Pléiade a Editurii Gallimard, onoare rar făcută unui scriitor în viață (Eugen Ionescu a avut parte de ea) și totuși juriul Nobel l-a ignorat. Merita din plin Premiul pentru că toate cele 16 volume - romane, eseuri, teatru, scrise în cehă și franceză - s-au dovedit transnaționale după ce au fost traduse mai peste tot cu succes (le avem și în românește în seria de autor de la Humanitas). O explicație ar fi, cred, că juriul Academiei Suedeze persistă în lecturi politice și sociologice ale operelor de ficțiune, iar pentru Kundera o asemenea grilă e denaturantă. În teritoriul lui romanesc, "documentarul circumstanțial" sau biograficul sunt secundare, principală e inepuizabila complexitate a existenței individului oarecare. "Omul kunderian locuiește în toate dimensiunile: istorică, politică, desigur, dar și erotică și comică, și tragică, și metafizică" - scria un critic francez. Dar, aș adăuga, nu e prizonier al niciuneia. "Ușurătatea ființei", "râsul și uitarea", relativismul prin multiplicarea punctelor de vedere îl salvează. Refuzând psihologismul și lirismul, el favorizează situațiile, bogăția concentrată în clipe de viață prozaice. Arta lui romanescă e un mod de a fi în lume, sesizându-i și frumusețile, și urâciunile cu un soi de perplexitate. În Sărbătoarea neînsemnătății, micul roman publicat la Gallimard în 2014 și foarte bine tradus de Ioana Pârvulescu, regăsim mărcile specifice universului Kundera: aliajul de farsă și dramă, de rigoare și nebunie, de prietenie și solitudine, de speranță și nesiguranță - un amestec derutant precum viața însăși, clădit pe o structură rafinată, în stilul atât de personal. Sub aparenta claritate e depusă în straturi încărcătura de sensuri, cu pepite strălucitoare de ironie. Ca și în alte romane ale lui, nu există un fir narativ principal, care să poată fi rezumat. Cele șapte capitole conturează un tablou al vremurilor noastre tulburi și neliniștitoare prin intermediul a patru prieteni parizieni și al amicilor acestora. Suntem la 60 de ani de la moartea lui Stalin, deci în 2013, chiar anul scrierii romanului. Într-un excelent eseu publicat în "România literară" nr. 47/2014, în care, pornind de la indicii strecurate în text, ne relevă chei subtile de interpretare, Ioana Pârvulescu stabilește și vârsta personajelor principale: Ramon, sexagenarul pensionar care știe mai multe despre secolul XX din trăiri directe, Charles, cuadragenar informat din cărți dar capabil să înțeleagă ce a însemnat comunismul real la nivel individual, Alain, cu zece ani mai tânăr, preocupat de femei și marcat de faptul că a fost un copil nedorit, Caliban, june actor ignorant și debusolat... Cu vârste, experiențe de viață, grade de cultură și inteligență diferite, ei și alți prieteni ai lor privesc fiecare altfel prezentul și trecutul, dar diferențele de percepție nu le afectează prietenia - o valoare constantă în ambiguitățile fluide din jur. Jocul narativ cu planurile temporale, detalii din trecut cu efecte contrapunctice în prezent, arta muzicală a fugii, în care structura premeditată nu distruge impresia de improvizație, de voci care își răspund și se prelungesc una pe alta - toate contribuie la relativizarea Adevărului. Pentru fiecare individ, adevărul poartă altă mască și din perspectiva timpului nu mai înseamnă mare lucru. Scriitorii au spus de secole că lumea e un teatru și viața e vis. Kundera adaugă zâmbind că neînsemnătatea e esența exitenței și că trebuie să-ți iei distanța spectatorului ca să o vezi jucându-și rolul.
Matila Ghyka, "Curcubeie", prefață de Patrick Leigh Fermor, traducere de Georgeta Filitti, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 470 p.
Matila Ghyka (1881-1965), estetician, scriitor român de limbă franceză și diplomat, pare un personaj de roman total. Biografia lui cumulează aventuri pe mare și uscat, explorări intelectuale în domenii de graniță, cu intuiții ce-i depășesc epoca, demersuri diplomatice în situații internaționale explozive, prietenii cu personalități ale elitei sociale, politice și culturale europene din La Belle Époque și interbelic. Aristocratul cosmopolit, care apreciază confortul, gastronomia rafinată, comorile de artă și mondenitățile, nu ezită să le sacrifice pe toate atracției pentru depărtări. Aventurier și savant, mare boier și muncitor în fabrică, colecționar de antichități și "chiriaș grăbit" prin variate țări și domicilii, om al logicii matematice cu experiențe "paranormale" - Matila Ghyka e o figură originală. Frumusețea amintirilor lui stă în faptul că, pe de o parte, descoperim în ele, bine conservată, o lume dispărută - cea a României și Europei de acum un veac, pe de alta, în talentul memorialistului: trepidanta lui pasiune pentru altceva se transmite în scris. Mugurii acestei pasiuni au apărut din copilărie. Părinții, ofițerul Matila Costiescu și Maria Ghyka (descendentă a ultimului domnitor al Moldovei și a familiei Balș) s-au despărțit când el era prunc. Un frate al mamei, Grigore Ghyka, fără urmași, l-a adoptat formal. Matila Costiescu-Ghyka și-a însoțit mama la Paris, unde a făcut școala la franciscani, apoi, pentru a-și urma visul de vântură-lume, a urmat Școala Navală a iezuiților din Jersey, continuată cu Academia Navală din Brest. Ca elev ofițer pe fregata-școală Iphygénia, face un prim voiaj în Senegal, Antile și Azore. Vacanțele și le petrece însă în România, la moșia moldovenească de la Dumbrăveni, la Iași și la București (prilej pentru a fixa un tablou al capitalei și al atmosferei de la cumpăna secolelor 19-20). După absolvirea Academiei Navale, Jean Lahovary, tatăl Marthei Bibescu, pe atunci ministru de Externe, îl convinge cu argumente patriotice să revină în tânăra Marină română ca ofițer. Dar viața la Constanța și Galați îl plictisește, așa că se întoarce la Paris pentru studii politehnice, absolvite în 1905. Angajat profesor la Școala de Marină din Constanța, face dese drumuri la București și la moșiile prietenilor, a căror viață mondenă la apogeul "vechiului regim" e descrisă savuros (personaje centrale: principesele Martha Bibescu, Maruka Cantacuzino și Elena Suțu, plus viitoarea regină Maria). Dorul de ducă nu-i dă însă pace și, după un voiaj în Persia împreună cu George Bibescu, decide că o carieră în diplomație i-ar satisface mai bine vocația de călător. Așa că își ia și o licență în Drept la Bruxelles și intră prin concurs la Ministerul Afacerilor Străine al României. E trimis ca secretar de legație la Berlin și Londra, al căror film urbanistic, social și cultural din primul deceniu se colorează viu. Dar, cum n-are astâmpăr, Matila își ia un lung concediu pentru a face înconjurul lumii. Întors în România, e trimis ca atașat militar la Londra, iar Primul Război ne e evocat atât prin prisma diplomatului, cât și a celui din linia I, odată cu intrarea țării noastre în Antantă. În 1918, nestatornicul ofițer se însoară cu o tânără din înalta aristocrație britanică, Eileen O'Connor. El avea 37 de ani, ea 18 (Matila mai avusese idile cu diferite domnișoare la care renunțase, socotind libertatea de mișcare mai importantă decât amorul). Cu Eileen are și doi copii, ceea ce nu-l împiedică să-și continue, cu familie cu tot, viața rătăcitoare, ca diplomat la legațiile României din Italia, SUA, Spania, Polonia, Franța, Austria, Suedia și, din nou, Anglia. În 1940 demisionează din slujbă, rămânând la Londra - orașul de care e cel mai atașat. Însă după război, cu proprietățile din România confiscate și destul de strâmtorat, acceptă să predea estetica și istoria artei la universități americane. Faima lui de teoretician al artei se răspândise în Occident căci, între periplurile numeroase, acest om umblat scrisese lucrări novatoare în științele umaniste ("Estetica proporțiilor în natură și arte" - 1927, "Numărul de aur" - 1931, "Filosofia și mistica numărului" - 1952 ș.a.), apreciate de scriitori și artiști celebri, ale căror portrete insolite vă las să le descoperiți. Pe lângă opera de teoretician original, deschizător de drumuri, a lăsat și două volume de memorii, "Popasuri ale tinereții mele"- 1955 și "Fericit ca Ulise" - 1956, reunite acum sub titlul "Curcubeie". O bucurie de lectură pentru orice tip de cititor.
Petre Georgescu-Delafras, "Cum am cucerit viața", prefață de Adrian Cioroianu, postfață de Mirela Corlățean, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 302 p.
Doar cei care scotocesc prin anticariate, frecventează marile biblioteci publice sau au păstrat volume cumpărate de rude interbelice mai știu numele lui Delafras, legat de cel al editurii sale, Cugetarea. Pe lângă o celebră "Enciclopedie a României" apărută în 1940 și trecută la "fondul secret" în perioada comunistă, sigla editurii Cugetarea-Delafras e înscrisă pe coperțile edițiilor princeps ale multor autori români intrați în canonul școlar și academic precum și ale unor traduceri din literatura universală. Astăzi, când apar cu toptanul lucrări de psihologie motivațională, memoriile acestui om pornit de la zero și ajuns doar prin muncă tenace, pasiune pentru carte și inteligență strategic comercială un patron foarte bogat și onorat pot fi exemplare. Născut în 1885 într-o familie modestă, revenită din comuna paternă Frăsinet (de la care editorul și-a adăugat "exoticul" nume Delafras) în căsuța bunicii materne de pe strada bucureșteană Mătăsari, Petre Georgescu și-a început viața sub semnul sărăciei și nefericirii. Orfan de mamă de la patru ani, a rămas, după ce surorile mult mai mari s-au măritat, în grija bunicii, împreună cu un frate surdo-mut și tatăl fără nici un venit. Extrem de ambițios, băiatul termină ca premiant clasele primare, face și un an de liceu, dar moartea bunicii și apoi a tatălui îl determină să intre de la 14 ani ca ucenic într-o tipografie. Obișnuit cu austeritatea, din micul câștig lunar reușește să facă și economii, fiindcă din adolescență are deja un proiect care să-i aducă, prin voință și trudă proprie, un statut social. Pentru asta, după orele de muncă, se autoeducă citind, învățând singur limba franceză, scriind articole în presa socialistă, frecventând conferințele de la Ateneu. O primă etapă a autodidactului în "cucerirea vieții" e o călătorie la Paris, centrul cultural al Europei. Unde și ajunge din banii economisiți cu sacrificii, la 25 de ani. Rămâne acolo o vreme muncind în ateliere tipografice pentru ca orele libere să și le poată petrece în biblioteci. Întors la București, deși visul lui ar fi fost să devină scriitor, spiritul practic îl aduce din nou ca tipograf la Socec. Ceea ce nu-l împiedică să scrie și să publice eseuri pe teme sociale, în care își expune viziunea asupra viitorului României, bazată pe moralitate, disciplină și muncă susținută. Propria muncă e apreciată și îl propulsează până la funcția de director tehnic și administrativ al tipografiei "Curierul Judiciar". Atunci decide ca, în paralel cu slujba, să își înființeze o editură a sa, Cugetarea, cu sediul chiar la el acasă, pe strada Mătăsari. Flerul comercial îl face să înceapă cu broșuri populare, foarte ieftine, și traduceri din Jules Verne, care se vând bine, astfel încât poate renunța la slujbă pentru a se dedica total propriei firme, cu o energie și o pasiune ce nu întârzie să-și arate roadele. Chiar și când afacerea se extinde, fiindcă beneficiile sunt mereu reinvestite, patronul Delafras se ocupă personal de absolut totul, de la citirea manuscriselor și discuțiile cu autorii, la procesul de tipărire, legătorie și difuzare în librării. În catalogul editurii figurează mai toată floarea scriitorilor români interbelici: Agârbiceanu, Galaction, Panait Istrati, Sadoveanu, Rebreanu, Anton Holban, Cezar Petrescu (aveau contract de exclusivitate), E. Lovinescu, Mircea Eliade, Cioran ș.c.l. Din câștigurile considerabile, Delafras construiește un nou și vast sediu pentru editura și tipografia lui cu mașini moderne importate din Germania, spații de depozitare și birouri confortabile pentru cei 200 de angajați (fotografia din carte cu sediul editurii Cugetarea de pe strada Popa Nan impresionează și azi prin proporții). Petre Georgescu-Delafras se dorea în tinerețe scriitor. Talent de povestitor și imaginație - se vede și din memorialistica lui - nu avea. Avea în schimb o extraordinară putere de muncă, talent managerial, un cult al corectitudinii și responsabilității sociale, un devotament fără margini pentru cultura scrisă. Acest om remarcabil a trăit drama de a-și vedea confiscate toate proprietățile și pe cei trei copii ai săi persecutați pentru "origine nesănătoasă". A murit sărac în 1962. Numele lui, îngemănat cu acela al editurii pe care a creat-o, rămâne însă în memoria culturală a României.