Chiar dacă soarele s-a jucat de-a primăvara în ultimele zile, iarna nu se dă dusă aşa de uşor cum am vrea. Vor mai trece câteva săptămâni până când primele fire de leurdă şi de urzici să apară în marginea cărărilor din păduri, şi alte câteva, până când le vom pune în farfurii. Răstimpul acesta e numai bun ca să recapitulăm reţete străvechi, din caietele moştenite de la mame şi bunici, să învăţăm să facem mâncăruri simple, curate şi hrănitoare, bune de învins cenuşiul sfârşitului de iarnă. Poftiţi la masă, în bucătăria bunicii mele din Maramureş. Ea a murit (Dumnezeu să-i preţuiască isteţimea) dar credenţul din casa veche şi reţetele "fircălite" cu un vârf tocit de creion s-au păstrat.
Mămăligă fiartă în zeamă de poame
În orice gospodărie ţărănească existau pe vremuri săculeţi din pânză, plini de fructe şi legume uscate. Acestea erau adăugate iarna în mâncăruri, pentru "a le înviora" cu gusturi şi arome de vară. Mămăliga fiartă în zeamă de poame se prepara mai ales dimineaţa, pentru copii. Dulceaţa fructelor se împletea minunat cu aburii coleaşei răsturnată pe-un fund de lemn.
Reţeta
De cu seară, se spălau în apă rece poame uscate (mere, pere, prune, struguri, gutui, cireşe, vişine) cât să umple o farfurie. Apoi se puneau într-un vas mai mare şi se acopereau cu apă (apa trebuia să fie de trei ori mai multă decât cantitatea de poame). Dimineaţa se scurgea apa de pe fructe şi se puneau trei căni şi jumătate din zeama de poame într-o oală (sau ceaunel special pentru preparat mămăliga). Se adăuga foarte puţină sare şi oala se punea la foc potrivit. Când apa începea să fiarbă, se adăuga tot câte puţin mălaiul cernut (nu mai mult de o cană), care se fierbea mai bine de un sfert de ceas, amestecând mereu, ca să nu se prindă mămăliguţa de vas. Se trăgea oala de pe foc, se acoperea şi se lăsa în repaus alt sfert de ceas, timp în care peste poamele scurse de zeamă se adăuga brânză proaspătă de vaci. În farfurie se aşeza un strat de mămăliguţă, o jumătate de linguriţă de unt de casă, şi peste acesta, alt strat de poame şi brânză. Rezultatul? O mâncare uşoară, hrănitoare, vitaminizantă, foarte plăcută la gust, căci purta în ea gustul şi savoarea tuturor poamelor din care era preparată.
Buna mea dragă avea şi o variantă la această reţetă: în loc de mălai, folosea uneori griş, numai că, în acest caz, adăuga şi puţină scorţişoară în zeama de poame.
Mâncare de hribi uscaţi, cu tăieţei
Când se prepara mâncarea aceasta, bucătăria Bunii mirosea a pădure, căci hribii au o aromă foarte puternică. De multe ori, în vreme ce mâncam, îmi aduceam aminte de câte-o întâmplare din zilele în care o însoţeam şi umblam pe dealuri şi prin păduri, după ciuperci. Aşa că nu o dată s-a întâmplat ca mâncarea aceasta de miez de iarnă să fie plină de mirosul şi amintirea verii.
Reţeta
Între timp, se pregătea un aluat de tăieţei, astfel: se punea o grămăjoară de făină pe masa de lucru şi în mijlocul ei se spărgea un ou sau două (dacă voiai să faci tăieţei mai mulţi). Se presăra puţină sare şi se trăgea făină de pe margine către ouă, pentru a le amesteca. Se punea atâta făină câtă trebuia, pentru a obţine un aluat mai tare. Important era să nu se adauge apă, ci să se folosească doar amestecul de ouă şi făină. Dacă se adăuga apă, tăieţeii se înmuiau prea tare la fiert şi se rupeau. Când aluatul era uniform, se făcea din el o turtiţă, care se presăra cu făină şi se lăsa un sfert de ceas la zvântat. Din această turtiţă se întindea apoi o foaie cât mai subţire, cât foiţa de ţigară, aproape transparentă. Etalonul era "să poţi să citeşti ziarul" prin ea, dacă ţi-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Foaia de tăieţei se lăsa la uscat, întinsă pe o faţă de masă, apoi se rula strâns şi se tăia cu un cuţit bine ascuţit. Tăieţeii pentru mâncarea de hribi nu trebuia să fie foarte fini, aşa cum erau aceia preparaţi pentru supa de găină, de duminică. Se tăiau mai scurţi şi mai laţi. Uneori, Buna tăia sulul de aluat în tăieţei laţi de un deget, cu o tăietură oblică. Când termina de tăiat tot sulul, venea cu alte tăieturi, tot oblice, dar opuse ca orientare, şi obţinea nişte romburi micuţe, pe care le chema "resteuţe". Tăieţeii şi resteuţele erau lăsate la zvântat o vreme.
Între timp, se strecura zeama de pe legume şi hribi şi se punea la foc. Când zeama dădea în clocot, se adăugau tăieţeii şi resteuţele şi se fierbeau cinci minute, apoi se lua oala de pe foc, se acoperea şi se lăsa în aşteptare. Înainte de a pune supa în farfurii, se adăuga mult pătrunjel uscat, dar câteodată aveam în plină iarnă şi frunze de pătrunjel verde, pe care Buna le descoperea ieşite din rădăcinile de pătrunjel puse la păstrare în pivniţă.
Hribii se mâncau stropiţi cu mujdei preparat dintr-o căpăţână de usturoi pisat, frecat cu sare şi trei, patru linguri de ulei de dovleac. Când se obţinea o pastă groasă, se turna peste ea puţină zeamă în care au fiert legumele. Mâncarea aceasta era tare săţioasă, după ce-o mâncai, puteai să muţi munţii de omăt de pe un deal pe altul.
Găluşte de aur cu prune uscate
Iarna, mâncarea trebuia nu numai să te hrănească, dar să-ţi ţie şi de cald, dacă s-ar putea. Pentru "încălzire", Buna avea leacurile ei, neapărat câte un păhăruţ de rachiu cu chimion, şi mai ales multă scorţişoară. Toate dulciurile ei de iarnă miroseau dumnezeieşte. Mirosul de scorţişoară bătea chiar şi gerul cel mai mare.
Reţeta
Înainte de a prepara aluatul pentru găluşte, Buna punea la înmuiat, în ceai de mentă, prune uscate. Cel mai bine era să le pună cu o seară înainte, pentru că a doua zi dimineaţa, era mai uşor de scos sâmburii. Punea apoi prunele la scurs, pe o sită. Când erau bine scurse, eu trebuia să pun în fiecare prună câte un miez de nucă, înmuiat mai întâi în sirop de zmeură, şi trecut apoi prin zahăr praf, amestecat cu scorţişoară. În vremea asta, Buna frământa un aluat dintr-un kilogram de făină, trei ouă, o cană de zahăr, o jumătate de cană de ulei cald şi o lingură de drojdie înmuiată într-o cană de lapte călduţ. Frământa aluatul până când apăreau nişte băşici în el, pe care Buna mă lăsa să le sparg, ca să mă veselesc şi să-mi treacă dorul de părinţii plecaţi. Apoi lăsa aluatul la dospit, acoperit cu o ştergură groasă, pus pe un scăunaş, lângă şporiul în care focul ardea de dimineaţă devreme, până noaptea târziu.
În vremea asta îşi pregătea tăvile, le ungea cu ulei sau cu unt. Lângă tăvi, punea o farfurie plină cu miez de nuci măcinate, amestecate cu zahăr şi scorţişoară, şi o altă farfurie, în care bătea bine câteva ouă proaspete. Când aluatul era bine crescut, lua cu o lingură din el, şi în mijlocul lui punea câte o prună umplută cu nuci, apoi aduna aluatul binişor în jurul prunei, acoperind-o. Scălda găluşca în ouăle bătute şi apoi o tăvălea în amestecul de nuci, zahăr şi scorţişoară. Fără să o scuture prea tare, o punea în tava de copt. Când tăvile erau pline, le lăsa cam o jumătate de ceas la loc cald, ca să mai crească găluştele, să se împlinească, apoi le băga la cuptor, şi după numai zece, cincisprezece minute, începea cel mai frumos anotimp: iarna scorţişoarei. De piatră să fi fost, şi tot nu te-ai fi putut abţine să mănânci măcar câteva găluşte coapte, galbene ca aurul şi mirosind a rai. Despre gust, nici măcar nu mai vorbesc...
Turtiţe torcălite
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
