Îmi doream de mult să fac un interviu cu un fizician important al ţării. Unul dintre aceia care trăiesc printre noi, urmându-şi visul cu înfrigurare şi ceva mai departe de lumina reflectoarelor unei lumi ades zgomotoasă şi superficială. Şi când l-am întâlnit pe Andrei Dorobanţu, vechi şi onorat cercetător de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, am intrat un pic în panică. Vreo două săptămâni, m-am apucat să citesc fizică, după puterile mele de matematician "răspopit". Apoi, când am început dialogul, m-am liniştit: interlocutorul meu avea o putere şi o uşurinţă magnetice de a vorbi, dar simplu şi accesibil, despre un tărâm aşa de fascinant şi de spinos cum este Fizica. În acelaşi timp, am înţeles ce zăcământ uriaş de talente avem în România. Un tezaur de creativitate şi de inteligenţă, despre care noi, românii, trebuie să aflăm şi să fim mândri.
Boierii ştiinţei
Horia Hulubei, Ion I Agârbiceanu si echipa româna de la Dubna
- Nu mi-am descoperit vocaţia pentru fizică în copilărie. În şcoală, marea mea pasiune au fost literatura şi muzica, mai ales. Dar şi matematica. Apoi, pe măsură ce se apropia admiterea la facultate, înclinam tot mai tare spre filozofie. Atunci, tata a fost cel care mi-a luminat viitorul: "Dacă alegi filozofia, nu poţi să faci matematică. Dacă faci matematică, poţi să faci filozofie şi literatură, dar nu poţi să faci fizică. Dar dacă alegi fizica, atunci le poţi face pe toate!". Bun. Am intrat la fizică, mi-am făcut un grup de prieteni, dar încă din anul întâi, am fost total nemulţumiţi de condiţiile în care învăţam, şi de laboratoare, şi de cursuri, însă fiind o generaţie de copii cuminţi, ne-am văzut mai departe de carte. Iar în anul doi, ni s-a întâmplat o minune: cursul cu marele profesor Şerban Ţiţeica. Din momentul acela am început să avem imaginea a ceea ce este, cu adevărat, fizica. Şi am mai avut şansa şi bucuria ca şi alţi profesori ai noştri să fie monştri sacri ai fizicii româneşti. Am făcut fizică atomică cu d-l Horia Hulubei, mecanică cuantică cu Mihai Gavrilă, unul dintre cei mai fabuloşi profesori pe care i-a avut şcoala românească în general. De atunci, lumea nu a mai fost pentru mine aceeaşi. Tot ce mi-am dorit, la fel ca toţi colegii mei de la secţia de Fizică teoretică a facultăţii, a fost să ajungem la Măgurele, la IFA. Şi am intrat în Institutul de Fizică Atomică, tocmai când apăreau cercetători români extraordinari din toate domeniile fizicii. Întâi de toate, Institutul era marcat de trei mari boieri ai ştiinţei româneşti şi internaţionale: Horia Hulubei, Şerban Ţiţeica şi Ion I. Agârbiceanu (fiul genial al marelui prozator Ion Agârbiceanu), care în 1934, a obţinut primul efect laser în România, şi al treilea sau al patrulea în lume. Eu sunt fericit azi, când văd că în laboratoarele Institutului colegii mei au aceeaşi ţinută intelectuală ca şi înaintaşii noştri.
Fizicienii şi Mozart
Şerban Ţiţeica
- Categoric, generaţiile de la Măgurele au constituit o elită! Şi nu doar a fizicii! Spiritul IFA i se datorează total domnului Hulubei şi profesorilor din facultate, toţi autorităţi consacrate în fizică. Aşa că, încă de la fondarea Institutului, noi am fost ocrotiţi de intruziunile politice comuniste. Pentru că eram aleşi numai şi numai după competenţă. Iar IFA şi spiritul de la Măgurele există şi azi şi este ca un duh sfânt! Şi poate că asta se datorează, pe căi ocolite, şi pentru că peste locurile unde s-a clădit IFA, pluteşte un duh încă şi mai vechi. Duhul unui loc încărcat de istorie şi cultură. Să vă spun, de pildă, că primul sediu al direcţiei IFA a fost un castel, Castelul Otteteleşanu, adică Şcoala de fete Otteteleşanu. La care director a fost Slavici, iar profesor a fost însuşi Eminescu. Iar în Parcul IFA, de la începuturi, încă mai exista un lac, care se păstrează şi azi, prins într-o cămaşă de beton. Un lac cu un foişor pe mal, unde Eminescu, se spune, a visat îndelung şi a scris poezia "Lacul"...
- Care e uşa care te duce spre frumuseţea acestui domeniu fascinant, Fizica?
- Marea Fizică este de o frumuseţe copleşitoare! Cum să-i înţelegi frumuseţea? Trebuie s-o laşi să intre în tine. Şi dacă o primeşti cu mintea, dar şi cu sufletul şi inima deschise, atunci Fizica te invadează. Ajungi să gândeşti şi să trăieşti prin ea. Pentru că fizica este o limbă pe care o înveţi. Ai învăţat limba asta şi îţi traduci în ea toată lumea din jur. Ca într-o limbă maternă. Dar accesul la copleşitoarea frumuseţe a Fizicii trece prin Cultură. Literatura, muzica, artele frumoase, teatrul, filmul fac şi ele parte din viaţa unui fizician. Şi el nu va pierde nicio ocazie de a ieşi din izolarea laboratorului său. Pe de altă parte, satisfacţia pe care ţi-o dă o descoperire sau o carte specială de fizică e comparabilă cu satisfacţia pe care o încerci în sala de concert sau într-o expoziţie de pictură. Este o satisfacţie estetică. Şi dacă nu ai aceste amândouă culturi, şi umanistă, şi exactă, nu-ţi poţi înţelege propria meserie! Şi poate că fizica îţi activează un link, cu care ai cu totul altă înţelegere asupra unei sonate de Beethoven sau de Mozart. După cum, ascultând Mozart, ţi se luminează ceva din ceea ce tu, ca fizician, te chinuieşti să înţelegi.
"«Particula lui Dumnezeu» - coautori la un Premiu Nobel!"
Primul calculator electronic românesc (1956)
- În clipa de faţă, fizica românească trăieşte două dintre cele mai mari şi mai frumoase realizări ale sale, dintotdeauna. Primul este marele laser de la Măgurele, aşa cum este denumit popular de publicul larg. Mai exact, el se numeşte ELI-NP, şi este pilonul de fizică nucleară al unuia dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice ale ştiinţei europene - ELI (Infrastructura Luminii Extreme). A doua mare aventură a fizicii româneşti actuale e legată de participarea la marile experimente de la CERN - Organizaţia Europeană de Cercetări Nucleare. La Bucureşti, ELI-NP va fi primul Institut European de Cercetare din România, unde vor opera cele mai puternice lasere din lume şi cel mai puternic accelerator de particule gamma.
- Cum participă echipa românească la experimentele din Elveţia, care au făcut deja înconjurul lumii?
- La CERN, în Elveţia, suntem prezenţi în trei dintre cele patru experimente majore, cu cel mai mare accelerator de particule din istoria lumii, numit LHC (adică Large Hadron Collider). Prezenţa românească la CERN a început chiar din 2008, când a fost pornit pentru prima oară acceleratorul. Acum, după doi ani de pauză pentru mentenanţă, giganticul accelerator îşi va relua experimentele, din martie. În maşinăriile de la CERN se recreează universul aşa cum era el din primele zecimi de miliardimi de secundă ale existenţei sale!... În clipa de faţă, pe accelerator sunt patru mari experimente, care pentru neavizaţi pot părea, de-a dreptul, stranietăţi. "Atlas" şi "CMS", care sunt, cum spune englezul - "all propers" - adică pregătite să observe orice. Un alt experiment, numit "Aris", în care se studiază şi supa primordială din care era făcut, la început, Universul. Şi un experiment foarte interesant, mai mic, LHCB, care încearcă să afle de ce suntem noi făcuţi din materie şi nu din antimaterie. Din aceste patru experimente mari, România, cu pilon principal la Măgurele, este prezentă în trei dintre ele: Atlas, Aris şi LHC, Atlas fiind cel mai mare. Să nu uităm: "particula lui Dumnezeu", cum e numit bozonul Higgs, a fost descoperit de "Atlas" - proiectul în care suntem incluşi şi noi. Aşadar, colegii mei sunt coautori la un Premiu Nobel.
- Ce rol aveţi dvs. în acest proiect revoluţionar?
- Eu am făcut parte din echipa care a realizat proiectul. E o poveste frumoasă. Ideea îi aparţine unui super fizician francez, Gérard Mourou, care, prin 2006, s-a dus şi a bătut la uşa Comisiei Europene şi a zis: "Nu vreţi să vă fac un laser de o putere gigantică?" Cei de la Comisia Europeană au fost de acord. "Dacă găseşti fizicieni şi ţări interesate, noi vă dăm bani pentru faza pregătitoare". Şi, în 2008, s-a făcut o invitaţie la Paris, ca să fie preluat proiectul. Din România, de la Măgurele, am plecat trei oameni: Florin Buzatu, directorul general al Institutului de Fizică Atomică, Dan Dumitraş, laserist, şi cu mine. Înainte de plecare, ni s-a spus discret şi clar: "Nu vă faceţi probleme, n-avem nicio şansă! Dar trebuie să mergeţi acolo, totuşi". La Paris, au rămas în licitaţie Franţa, Anglia, Cehia, Ungaria şi România. Primii care au căzut au fost francezii şi englezii. Ei nu aveau acces la fonduri structurale, aşa că, până la urmă, au rămas în licitaţie trei ţări. Şi s-a luat o decizie de care eu am fost foarte nemulţumit, dar pe urmă am recunoscut că era singura înţeleaptă: să se facă totul nu într-o singură ţară, ci cu locaţie distribuită. Un ELI în România, altele în Cehia şi Ungaria. Puţin mai târziu, îmi amintesc cum reprezentantul Cehiei, într-o conferinţă la Praga, a spus: "Ce să faceţi voi, românii, cu laserul, că voi nu ştiţi să faceţi decât fizică nucleară?". În grupul de fizică nucleară, era şi directorul general al Institutului, Nicolae Zamfir, membru al Academiei. Care s-a ridicat şi a spus: "Toţi suntem în aceeaşi barcă. Noi ştim cel mai bine să mânuim tehnologiile nucleare. Aşa că trebuie să studiem radiaţia laser cu ajutorul fizicii nucleare, nu invers!". Şi aşa s-a născut contribuţia românească la laserul de mare putere. Iar pilonul românesc s-a numit ELI-NP (Nuclear Physics).
Prima lumină
Şcoala de fete Otteteleşteanu, la care director a fost Slavici şi profesor Eminescu
- Când porniţi marele laser?
- Noi trebuie să dăm "prima lumină" în 2018. Prima lumină înseamnă să scoţi primul efect laser. Vom avea la Măgurele două lasere de câte zece megawaţi. Va fi cea mai mare putere realizată vreodată în fizica laserelor! Dar la Măgurele, la Institutul de Lasere, este funcţional deja un laser de 10 megawaţi, singurul din Europa de o asemenea putere, funcţional. Dar pe lângă superlativul "cel mai puternic laser din lume", ceea ce se va întâmpla la Măgurele va fi o premieră în istoria mondială a fizicii. Pentru că, pentru prima oară, se vor intersecta aici un fascicul laser cu un fascicul provenit de la un accelerator... Iar aşa ceva nu s-a gândit nimeni să facă! Pentru aceste două maşini, etajul la care sunt construite are dimensiunile unui teren de fotbal. Până acum am mers cu bicicleta. Am sărit direct într-o maşină de Formula 1!
- Au aplicaţii practice, aceste experimente cu lasere faraonice?
- Cum să nu! Primul lucru care se va realiza, la finalul anilor 2020, vor fi acceleratoarele numite table top. Se va întâmpla exact ca la calculatoare, când s-a trecut la laptop, pe care poţi să-l ţii în poală. La fel de mici vor fi şi noile lasere, vor încăpea pe o masă din laborator. Un asemenea accelerator de particule table top va costa până în două milioane de euro. La preţul acesta, aproape orice spital îşi poate permite să-l cumpere. Cu o asemenea maşină, spitalul poate să înceapă paşii decisivi de renunţare şi la radioterapie, şi la chimioterapie în tratarea cancerului. Se va face tratament cu fascicul laser. Un fascicul de protoni, de pildă, pe care îl poţi calibra în aşa fel încât să îşi dea intensitatea maximă în tumoră. Fără să afecteze ţesuturile prin care trece.
- Sună extraordinar. Şi alte aplicaţii?
- A doua aplicaţie ar fi posibilitatea unui diagnostic de materiale în timp real: la centrala atomică Cernavodă, de pildă (care din fericire funcţionează ireproşabil). Dacă eu vreau să intru şi să controlez căptuşeala reactorului, trebuie să-l opresc, să-l decontaminez, să aştept. Pe când, cu laserele de mare putere, pot face diagnoză în timp real. Şi, în fine, dar aici nu aş îndrăzni să stabilesc un orizont de timp (poate că o să fie în secolul ăsta, poate nu), dar aplicaţia ultimă şi covârşitoare a laserelor de mare putere este posibilitatea de a găsi, odată pentru totdeauna, o adevărată soluţie în ceea ce priveşte deşeurile radioactive, ghiuleaua iradiantă de la piciorul omenirii, neîndepărtată complet până acum.
Dumnezeu de pe fundul paharului
Parcul vechi al IFA, cu foişorul unde se spune că Eminescu a scris "Lacul"
- Se vorbeşte, adesea, despre puterile fizicii de a dovedi existenţa lui Dumnezeu. Erezie sau adevăr?
- Vedeţi, d-le Iacob, dacă Teologia porneşte de la Dumnezeu, pentru a înţelege lumea, Fizica, în schimb, se luptă să înţeleagă lumea şi ajunge în final tot la Dumnezeu. Teologia este o fereastră spre Lume, fizica o alta. Lumea însă este aceeaşi. Marele fizician Werner Heisenberg a spus odată cam aşa: "Prima înghiţitură din paharul ştiinţelor naturii te face ateu. La fundul paharului, însă, te aşteaptă Dumnezeu". Alt uriaş al ştiinţei, Sir Francis Bacon, inventatorul metodei ştiinţifice, ne-a avertizat şi el, încă de-acum 400 de ani: "Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl întoarce la El". Nu îl aduce pe om "la Dumnezeu", ci "îl întoarce la El"! Pentru că omul nu pleacă niciodată de la Dumnezeu. Doar se mai înstrăinează. Asta face Cunoaşterea. Şi fiecare nou pas al Fizicii e făcut pe drumul către Dumnezeu. Căci, iată, în momentul de faţă se acceptă că suntem când undă, când corpuscul, când materie, când energie. Făcuţi în trup, ne naştem în spirit, prin botezul care ne îmbracă în Hristos. Şi tocmai fizicienii regăsesc această unitate.
- Descoperirile, absolut stranii, din fizica cuantică par să pună şi mai acut problema existenţei lui Dumnezeu aflat la doi paşi, printre noi.
- Fizica pare că se întâlneşte tot mai tare cu teologia. Materia însăşi oferă celor ce o studiază prilejuri de uimire, care ne cheamă să ne depăşim limitele. Ca un soi de pregătire pentru a putea crede în ceva care este dincolo de intuiţii şi simţuri. Nici tipul nostru de gândire nu se mai potriveşte cu ceea ce urmează să înţelegem. Şi ce putem face atunci, cu toate aceste idei contraintuitive ale fizicii? Poate să trăim aşa cum îi recomanda Regina de Cupă lui Alice, în Ţara Minunilor. Să ne obişnuim "să gândim chiar şi şase lucruri imposibile, înainte de micul dejun". Poate că asta aşteaptă de la noi şi Dumnezeu. Căci, aşa cum spunea Max Planck, cel de la care au pornit marile schimbări din fizica de azi: "Deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei scrie: «Trebuie să ai credinţă!»".
Kabala, Upanişadele şi universurile paralele
Reactor nuclear
- O altă supoziţie fascinantă e spaţiul cu mai multe dimensiuni. Nu cumva, şi aici, Fizica se apropie de Dumnezeu?
- Se acceptă acum că Universul ar putea avea 11 dimensiuni. Aşa iese din ecuaţii! Dar puteţi să vă gândiţi la această realitate şi altfel. Anume, că 10 reprezintă numărul sefiroţilor (sefiroţii sunt un echivalent al îngerilor, în Kabală, n.r.) deşi ei sunt, de fapt, 11. Mai este unul care se numeşte Daat. Daat înseamnă cunoaştere. Şi nu poate să fie vreun fizician bănuit că s-a apucat să studieze Kabala, ca să îi vină ideea celor 11 dimensiuni ale spaţiului. Acesta e faptul cel mai copleşitor care apropie cunoaşterea ştiinţifică de cunoaşterea teologică sau religioasă. Ajunge, fiecare pe calea sa, la un rezultat care este cel puţin asemănător. După cum nu poate nimeni să îl bănuiască pe vreunul din fizicienii care, între 1948 şi sfârşitul anilor '60, au pus la punct cel mai acceptat scenariu cosmogonic de azi, şi anume, Big Bang-ul; nu-i poate nimeni bănui că au citit Vedele şi Upanişadele. Or, Big Bang-ul (şi nu numai el) e prezent în textele vechi. Există un paragraf în Upanişada Chandogya, care spune aşa (este vorba de corpul lui Vişnu care e întins pe pământ): "Şi din fiecare por al corpului lui Vişnu, bolboroseşte un alt univers". Aici apare şi altă idee, la care noi am ajuns abia în jurul anului 1950. Abia atunci s-a gândit Hugh Everett că poate exista Multiversul, adică universurile paralele, altele decât universul nostru. A fost făcut praf de contemporani... Iar eu v-am povestit toate acestea pentru că prin energiile pe care ni le pune la dispoziţie LHC-ul, s-ar putea să fim în curând capabili să observăm semnătura dimensiunilor adiţionale, adică a celor 11 dimensiuni, greu de imaginat, ale Spaţiului. Şi vom putea observa şi primele semne ale universurilor paralele.
"Fizica este o ţară în sine. Dacă ai Paşaport pentru ea, nu-ţi rămâne decât să te bucuri de statutul tău şi să te lupţi să-l păstrezi"
Marele laser de la Măgurele (ELI-NP)
- Elitele adevărate au existat dintotdeauna în lume. La fel şi în România. Vorbesc de elitele profesionale, intelectuale. Dar eu nu m-aş putea gândi la un anume tip de elite dinainte de 1989, şi altele diferite, de după. Elitele culturale au fost reperul multora dintre noi şi înainte. În interiorul lor însă, cele două culturi, cea umanistă şi cea ştiinţifică, s-au întrepătruns totdeauna. Noi, ca fizicieni, am avut totdeauna de câştigat. O să menţionez doar trei nume şi trei întâlniri la care am participat direct. Întâlnirile fizicienilor cu Constantin Noica, cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi cu compozitorul Aurel Stroe. Ce să mai spun? Că la Iaşi, o Conferinţă Naţională de Fizică (de 400 de oameni) se încheia cu o masă rotundă despre Eminescu? Sau că Şerban Ţiţeica era un pianist desăvârşit? Că am colegi fizicieni care cântă în orchestre simfonice?
- Cum se simte un cercetător român precum dvs. în lumea marii fizici a lumii?
- Foarte bine! La poarta marii ştiinţe internaţionale, dacă baţi, ţi se va deschide. Odată intrat, primul şoc e că cei pe care îi întâlneşti, cu cât sunt mai valoroşi, cu atât sunt mai modeşti. Atmosfera e formidabilă. Dar nu poţi să rămâi acolo oricum. Există o selecţie naturală. Cercetătorii români autentici s-au integrat totdeauna în înalta societate a ştiinţei. Sunt multe exemple. Începând cu marii înaintaşi Horia Hulubei şi Şerban Ţiţeica, până la Mihai Gavrilă în Olanda, Radu Bălescu în Belgia, Sorin Ciulli la CERN şi în Franţa. Toţi, fizicieni străluciţi, chiar dacă numele lor sunt mai puţin cunoscute marelui public. Şi ca ei au fost mulţi. În ţară sau în marile Institute şi Universităţi apusene. Iar după 2005, România a devenit o prezenţă permanentă în Clubul de elită al marii ştiinţe. Acum există "curse ştiinţifice" săptămânale (uneori zilnice!) între Institutele de la Măgurele şi cele mai mari Centre ale fizicii din lume. Şi nu sunt diferenţe mari între atmosfera de la noi şi cea din marile capitale ale fizicii lumii. Fizica este acum o ţară în sine. Cu legile, regulile şi obiceiurile ei. Dacă ai Paşaport pentru ea, nu-ţi rămâne decât să te bucuri de statutul tău şi să te lupţi să-l păstrezi.
- Sunteţi mândru că tot ceea ce faceţi, faceţi şi pentru România?
- Am să încep printr-o frază ce mi-a rămas în suflet. A rostit-o într-un interviu la TVR profesorul Horia Hulubei, savantul român care a fost un european perfect. Şi care, în plină glorie ştiinţifică, în Franţa, a decis să revină acasă, ca să creeze învăţământul universitar de fizică şi Institutul de Fizică Atomică: "Ştiinţa evoluează aşa repede şi aduce aşa de mari variaţii în posibilităţile vieţii încât, dacă o ţară nu cultivă ştiinţa cu maximum de efort, ea îşi va înceta dialogul cu alte ţări". Poate că sunt eu demodat, dar pentru mine, a-ţi servi ţara este un imens privilegiu. Sigur, patriotismul fluturat politicianist e jenant, dar când ai în mica ta istorie de familie oameni care au luptat pentru ţară şi unii nu s-au mai întors... Într-o vreme în care vorbim doar despre integrare şi uniuni felurite, ar trebui să ne gândim că e iluzoriu să crezi că vei deveni european fără să fii întâi şi profund român.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
