Un mister nedezlegat: PISICILE

Pripăşită pe lângă om în urmă cu cinci mii de ani, pisica are o istorie zbuciumată. În an­ti­chitate a fost venerată, considerată animal sacru, cu puteri magice, un mesager al zeilor. În pe­rioada tulbure a Evului Mediu, oamenii au început să se teamă de pisici, cu precădere de cele negre, so­cotindu-le întruchipări diavoleşti, nelipsite din ins­trumentarul vrăjitoresc. "Inculpate" în procesele In­chi­ziţiei, au fost torturate cu un sadism feroce, înecate şi arse pe rug. În perioada contemporană nu doar că mâţele au devenit nelipsite din casa noastră, dar cer­cetătorii le acordă tot mai multă atenţie, atri­buindu-le însuşiri extrasenzoriale, cum ar fi telepatia sau pre­moniţia.

Origine extraterestră

Niciodată, în nicio ţară din lume, pi­sica nu a fost mai adorată ca în Egiptul antic. Se pare că locuitorii ţării pirami­delor au ajuns să divinizeze acest animal în perioada dinastică timpurie, din anii 2900 î.e.n., când pisicile au salvat Egiptul de la foamete. Re­zer­vele de cereale fu­seseră grav a­fec­tate de o invazie cum­plită de şoareci şi, la po­runca faraonului, sute de pisici au fost aduse din în­treg ţinutul şi aşezate ca stra­jă împotriva roză­toarelor. Aşa a început pisica să fie iubită şi apoi considerată animal sacru. Bastet, zeiţa cu trup de femeie şi chip de pisică, era o întruchipare stranie, duală, născută din admiraţia egiptenilor faţă de acest animal curat, afectuos, delicat, nocturn, cu o ca­pacitate incredibilă de a dispărea şi reapărea pe ne­sim­ţite, cu abilităţi mistice. Tulburaţi de persona­li­tatea ei paşnică, dar şi misterioasă, egiptenii i se în­chinau cu un res­pect amestecat cu teamă.
Pisicile erau ocrotite prin lege, uciderea lor fiind o infracţiune gravă, ce se pedepsea cu moartea. De asemenea, când o pisică murea, stăpânul ei trebuia să poarte doliu câteva zile şi să îşi radă sprâncenele, ca semn de mare durere. Corpul neînsufleţit al anima­lu­lui era mumificat, înfăşurat într-o pânză cu simboluri şi texte sacre şi aşezat într-un mic sarcofag, uneori împodobit cu aur. După o ceremonie solemnă, pisicile erau înhumate la fel ca oamenii. În urma săpăturilor arheologice din 1980, în apropiere de Bubastis, unde se aflau cele mai mari temple ale zeiţei Bastet, s-a descoperit un cimitir al pisicilor, o necropolă ce adă­pos­tea peste trei sute de mii de mumii de pisici.
Şi în lumea islamică, relaţia omului cu pisica a fost specială. Într-o veche legendă se povesteşte că pro­­fetul Mahomed avea o pisică de care nu se des­părţea nici în timpul rugăciunilor. Odată, pisica ar fi adormit pe mâneca hainei sale, iar profetul, de teamă să nu o trezească, a ales să taie bucata din materialul hai­nei pe care se cuibărise pisica. Când s-a trezit, feli­na i s-a închinat, în semn de recunoştinţă, şi Maho­med, impresionat, i-a dăruit capacitatea de a cădea în­totdeauna de la înălţime în patru labe, fără să moară.
În Japonia, conform religiei budiste, pisicile fa­ci­litau drumul către Nirvana, iar în China exista cre­din­ţa că ele pot vedea şi alunga spiritele rele. În Thai­lan­da, chiar şi în secolul al XX-lea, regii erau înhumaţi în prezenţa pisicilor, în concepţia lor pisica repre­zen­tând sufletul regelui decedat. Plecând de la super­sti­ţii şi tradiţii, oamenii de ştiinţă se întreabă cum se ex­plică veneraţia, vreme de secole, a acestor ani­ma­le, în ce constă stranietatea lor, cum se explică fideli­ta­tea lor faţă de oameni, felul în care le percep aces­tora sen­timentele, cum se ex­plică faptul că oamenii care adoptă pisici trăiesc mai mult, sunt mai sănătoşi şi mai liniştiţi? Cum de pisica poate re­cu­noaşte paşii stăpânului de la sute de metri, poate anticipa sosirea lui acasă, poate presimţi moartea, accidente, năpaste sau dezastre naturale?
Există ipoteze extravagante conform cărora pisica nu ar fi de origine terestră şi ar fi fost adusă pe Pă­mânt de civili­zaţiile extraterestre. Această su­po­zi­ţie a pornit de la sistemul de credinţe egiptean, con­­form căruia zeii ar fi venit pe Pământ de pe pla­neta Sirius şi, odată cu ei, ar fi adus şi pisica. Zeii cre­dinţelor din Egiptul antic erau reprezentanţii unor ci­vilizaţii su­pe­rioare, care ar fi vizitat Pă­mântul în mai multe rânduri. Deşi ideea pare fante­zis­tă, se ridică totuşi întrebarea de ce din timpuri ime­mo­riale şi în mai toate religiile şi cul­turile lumii, pisica era consi­derată un animal mistic, era venerată, şi în cinstea ei se organizau ceremonii fastuoase?

Eroi de război

Despre capacităţile extrasenzoriale ale pisicilor a început să se vorbească pe la începutul secolului al XX-lea. În anii '30, Joseph Banks Rhine, profesor bio­log la Universitatea Duke din California, a creat pri­mul laborator de parapsihologie din lume şi a în­ceput să studieze comportamentul pisicilor şi al altor animale, în încercarea de a demonstra că ele au abili­tăţi paranormale: tele­pa­tie şi predicţie. La baza experimentelor lui au stat sute de istorisiri ale unor oameni care mărturiseau că au asis­tat la întâmplări in­cre­dibile, în care eroii prin­cipali au fost pisicile. Ast­fel, în tim­pul celui de-al doilea răz­boi mondial, în presa in­ter­na­ţională au apărut în repetate rânduri articole în care se povestea cum pisicile au salvat zeci de oameni, an­ticipând evenimente tragice şi averti­zân­du-i despre pericolele ce urmau să se abată asupra lor. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri a fost cel al lui Faith, o mâţă care a prevăzut bombardamentul ce avea să se aba­tă asupra Londrei în toamna anului 1940, şi a în­cercat să-şi avertizeze stăpânii.
Era una dintre acele zile mohorâte de toamnă târzie, când cea­ţa pâcloasă se aşezase neclintit peste capitala brita­nică. Thomas Evans, dascălul bisericii St. Augustine din centrul Londrei, tocmai intrase pe poar­tă, când, chiar printre picioarele lui a ţâşnit o pi­sică, strecu­rându-se în sfântul lăcaş. Dascălul a gă­sit-o aciuată, tremurând sub o bancă de rugăciuni. Vă­­zând-o atât de pricăjită, i s-a înmuiat inima de milă. Ştia însă foarte clar părerile riguroase ale pă­rintelui Henry Ross în privinţa oploşirii pe lângă bi­serică a animalelor fără stăpân şi, temându-se de re­percusiuni, a luat pisicuţa în braţe şi a aruncat-o pe stra­dă. S-a întors abătut, cu paşi greoi, în biserică şi, ce să vezi? Pisica îl aştepta în prag, mieunând sfâ­şie­tor. Iarăşi a luat-o Thomas şi a dat-o afară din curtea bisericii. Dar peste două ore, când a găsit-o din nou în biserică, dascălul nu a mai rezistat. S-a dus ţintă la preot şi i-a spus răspicat că el a găsit o pisică şi că dacă nu i se permite să o păstreze, va pleca şi el, odată cu animalul orfan. Luat pe nepregătite, preotul a în­cu­viinţat, cu singura condiţie ca animalul să nu intre în biserică în timpul slujbelor. (Mâţa a fost bo­tezată "Faith" - "Credinţa", pentru că îşi alesese drept domi­ciliu o biserică.)
Au trecut lunile, Faith s-a întremat, şi blana a în­ceput să îi strălucească de sănătate. Până şi preotul o îndrăgise, căci pisicuţa "curăţase" biserica de toţi oaspeţii nedoriţi, rozătoarele. Faith învăţase chiar şi rânduielile bisericeşti şi, de cum începea pregătirea slujbelor, se căţăra în amvon şi se ghemuia tăcută, în aşteptarea predicii. Toţi enoriaşii o iubeau şi îi adu­ceau câte ceva de mâncare, la fiecare slujbă. Aşa au tre­­cut anii şi, într-o bună zi, Faith a fătat un pisoiaş. Era alb, cu mici pete negre, şi dascălul s-a gândit că sea­mănă foarte bine cu ursul panda de la grădina zoo­logică. Aşa i-au şi pus numele: Panda. Nu trecu mult timp, şi în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, pe când dascălul orânduia lucrurile prin biserică, Faith a ţâşnit înăuntru neliniştită, dând semne clare că vrea să transmită ceva. Mieuna insistent şi blana-i era zbâr­lită. Thomas a urmat-o şi pisica l-a condus în jos, pe scări, până la uşa care ducea în subsolul bisericii. Din când în când se oprea şi se uita în urmă, verificând dacă stăpânul o urmează. Ajunsă în faţa intrării zăvo­râte, Faith a început să zgârie uşa cu lă­buţele, cerând în mod evident ca uşa să fie descuiată. Dascălul i-a fă­cut pe plac, a descuiat uşa şi, lăsând-o acolo, s-a în­tors la treburile sale. S-a gândit că pisica auzise vreun chiţăit de şoa­reci în subsol, dar mare i-a fost mirarea când a văzut-o pe Faith cum se duce din nou la subsol, ţinându-l pe Panda în gură. Peste câteva ore, văzând că mâţele nu mai apar, a coborât în căutarea lor. A găsit pisicile ghemuite într-un colţ şi s-a mirat de ce schimbase Faith locuinţa cea bună din casă, pe subsolul plin de umezeală şi mucegai. Aşa că l-a luat pe Panda şi l-a dus sus, unde era cald şi bine, în coşu­leţul în care se născuse. Tot drumul, Faith a protestat, mieunând neliniştită. La slujba de seară, ca ni­ciodată, nu a mai apărut în biserică. În dimineaţa zilei următoare, pisica s-a mutat din nou în sub­sol, mieunând încontinuu. Mieuna insistent, ce­rându-i dascălului să o însoţească pe scări, în subsol. Scena s-a petrecut pe tot parcursul zilei, şi nu doar în prezenţa dască­lului, ci a oricărui enoriaş care intra în biserică. Spre după-amiază, văzând că este gonită şi ocărâtă de toţi, pisica s-a întors în ascunzătoarea sa.
Data de 7 septembrie 1940 va rămâne în istoria capitalei britanice ca fiind una dintre cele mai negre zile. Ziua când naziştii au început se­ria bombar­da­mentelor grele asupra Londrei. Foarte multe clădiri au fost distruse şi sute de oameni au pierit sub atacul aerian. Dascălul Tho­mas Evans, împreună cu alţi lo­cuitori, reuşiseră în ultimul moment să se adăpostească într-un re­fugiu. A doua zi, când a ajuns pe strada Watling, inima i-a stat în loc. În capătul străzii zăcea bise­rica, culcată la pământ. Fără să se gândească, dascălul s-a năpustit printre mor­manele de piatră şi lemn, strigându-i cât putea de tare pe Faith şi Panda. De sub o bârnă grea, încă fume­gând, a auzit un mieunat slab. A tras cu toate puterile grinda deoparte şi, dedesubt, între zidurile beciului, în mod stra­niu neatinse de bombe, a zărit cele două pisici. Le-a luat în braţe, plângând de bucurie. Abia atunci a rea­lizat Thomas Evans că Faith încercase din răs­puteri să îl avertizeze de pericolul cumplit ce avea să se abată asupra bisericii, îndemnându-l să se sal­veze în subsol.
"Medalia Dickin" este o distincţie din bronz, oferită animalelor care au realizat în timpul răz­bo­iului acte de mare curaj, alături de militari. Dascălul Thomas Evans a solicitat ca Faith să fie şi ea me­daliată. I s-a trimis un răspuns negativ, motivat de faptul că Faith era o pisică "civilă", iar distincţia era oferită doar ani­malelor ce făceau parte din forţele armate. Totuşi, Faith a fost şi ea răsplătită cu o me­dalie specială, pe care stătea scris: "Şi eu am servit cu curaj".
Câţiva ani mai târziu, în 1949, o altă pisică, Si­mon, primea cea mai înaltă distincţie oferită anima­lelor din Marea Britanie. Simon era membru al echi­pajului flotei britanice HMS Amethyst şi, alături de ofiţerii fregatei Regatului Unit, a participat la luptele de pe râul Yangtze, din timpul războiului civil chinez.

Oscar şi îngerul morţii

În ciuda studiilor asupra pisicii, cercetătorii nu au reuşit, deocamdată, să explice prin ce abilitate spe­cială reuşesc micile feline să anticipeze fel de fel de evenimente legate de stăpânii lor.
În mod uluitor, pisicile presimt pericolul, preves­tindu-şi stăpânii, sau prevăd apropierea morţii aces­tora. În anul 2007, David Dosa, medic specialist în geriatrie la o casă de bătrâni din Rhode Island, Statele Unite, a publicat un articol, într-un ziar, în care po­vestea despre Oscar, o pisică ce fusese adoptată de an­gajaţii azilului şi care era ca­pabilă să prevadă moar­tea pacienţilor. Ziua întreagă, ea se plimba pe culoa­rele azilului, intrând din salon în salon, dar rămânând alături doar de pacienţii cărora li se apropia sfârşitul. Medicii au încercat în câteva rânduri să o alunge, sco­ţând-o afară, dar Oscar, spre uimirea tuturor, nu se dădea bătută ni­ciodată, zbătându-se să ajungă înapoi, lângă mu­ribund. Intrigate, asistentele l-au supus în cele din urmă pe Oscar unui "experiment". "Pisica a fost luată şi aşezată pe patul unui bătrân despre care credeam că va muri în scurt timp. Dar imediat, Oscar s-a ridicat, a zbughit-o din salon şi s-a dus ţintă la patul unui alt pacient. Câteva ore mai târziu, am descoperit că pisica ştiuse mai bine decât noi cine urma să moară. Pacientul lângă care stătuse ziua întreagă a murit în acea seară, pe când primul a mai trăit câteva zile", povestea doctorul Dosa. "Nu poate fi vorba de nicio coincidenţă, căci Oscar a prezis cu precizie moartea a peste 50 de pacienţi. În azil mai tră­iesc încă alte cinci pisici, însă niciuna din ele nu şi-a manifestat vreodată o ase­me­nea abilitate. Nu pot să ofer o ex­plicaţie pentru acest straniu fenomen! Sin­gura ipoteză la care mă pot gândi este aceea că pisica, cu sim­ţul ei ol­factiv foarte dez­­voltat, ar putea să per­cea­pă mirosul eliberat de ce­lule în momentul morţii. Dar ui­mitor este că Oscar ştie chiar cu câteva ore înainte că omul urmează să moară."
Precizia cu care Oscar prevesteşte moartea i-a con­vins pe angajaţii azilu­lui să adopte un protocol neobiş­nuit: de îndată ce îl desco­peră stând de "ve­ghe" lângă un muribund, îi anunţă pe membrii familiei de sfârşitul iminent al acestuia.
De-a lungul veacurilor, asupra pi­sicilor au planat diverse superstiţii, une­le de bun augur, altele, din con­tră, aducătoare de nă­pas­te. De pil­dă, conform cre­din­ţelor popu­lare irlandeze, da­că o pisică îţi taie calea în lumina lunii, asta în­seamnă moar­te iminentă. Mai ales pisica neagră este consi­de­ra­tă aducătoare de ghinion. Mai puţin în Anglia, unde până şi regele Charles Magnul a avut o pisică nea­gră, despre care susţinea că îi poartă noroc, fiind convins că ea este "stră­jerul" vieţii sale. Convin­ge­rea sa era atât de neclin­tită, încât monarhul britanic a poruncit ca pisica să fie păzită zi şi noapte, ca nu cumva să fugă sau să pă­ţească vreo nenorocire. Coin­cidenţă sau nu, a doua zi după ce pisica a murit, re­gele a fost arestat şi, în 29 ianua­rie 1649, a fost decapitat.

Vracii torcători

Terapia prin intermediul pisicilor este o metodă de tratare a diferitelor boli, cunoscută şi practicată încă din antichitate. Studii recente au demonstrat că ea este foarte eficientă şi a început să fie utilizată în mai multe spitale din lume. În prezent, continuând tradiţiile milenare, experţii egipteni care au efectuat teste pe pacienţii suferinzi de diferite afecţiuni, au ajuns la concluzia că cel mai important aspect al acestei terapii este torsul pisicii. Ea toarce de fiecare dată altfel, şi intensitatea acestui sunet variază în funcţie de boală. Astfel, se pare că în caz de probleme la stomac, pisica va toarce încet, abia perceptibil, alene; când detectează ceva în neregulă la plămâni, ea va toarce mai tare, cu pauze, iar în cazul durerilor de cap, torsul ei va fi pe o tonalitate înaltă, se va auzi tare, chiar zgomotos.
S-a emis şi ipoteza conform căreia fiecare rasă de pisici este "specializată" într-o anume afecţiune. Ast­fel, pisicile cu blană mare, cum sunt cele norvegiene, de angora, birmaneze, persane, sunt excelenţi "neu­rologi", combătând eficient durerile de cap, depresia, insomnia, starea de irascibilitate. De asemenea, ele contribuie la diminuarea considerabilă a durerilor de spate şi articulare. Siamezele se pare că reuşesc să alunge microbii din casă, astfel că stăpânii lor nu vor suferi de răceli şi gripe. Cele care au părul scurt le­cu­iesc cel mai bine sistemul digestiv şi rinichii. Pisicile de culoare neagră sunt un somnifer excelent, iar cele albe alungă durerile de stomac.
Şi în bolile psihice, pisicile au dat rezultate ex­celente. Tratamentul se bazează pe capacitatea unică a pisicii de a stabili un contact emoţional cu pacientul. Unele persoane cu probleme psihice au stări puternice de anxietate, în prezenţa altor oameni. Pisica este singura vietate pe care a­ceş­­tia o acceptă în preajmă. Cel mai probabil, atitu­dinea ei fi­rească, de a sări în braţe şi de a aştepta să fie mângâiată, este calea de comunicare dintre ea şi pacient. Ghemotocul tor­cător şi călduros ce li se cuibăreşte în poală are un efect calmant, re­laxant asupra pacienţilor.

Iris şi Thula

La prima vedere, Iris Grace din Marea Britanie pare o fetiţă absolut obiş­nuită. Este mereu zâm­bi­toare, dar foarte tăcută. Deşi are numai cinci ani, faima acestui copil s-a răspândit în în­treaga lu­me. Nu vorbeşte aproa­­pe deloc, mintea ei fiind "ferecată" într-o boală grea - autism -, dar pic­tează cu un ta­lent im­pre­sionant. Tablourile sale se vând cu mii de lire ster­line. Potrivit spuselor ma­mei sale, Iris a început să picteze în urmă cu un an, când în casa lor şi-a făcut apariţia un nou mem­bru: pisicuţa Thula. Între copi­lul bolnav şi pisică s-a creat imediat o legătură atât de strân­să, încât nimeni nu le-a mai putut despăr­ţi. "Până să apară pi­sica, Iris nu comu­nica deloc cu exte­rio­rul, nu părea să se bucure de nimic, se juca arareori. De când în viaţa noastră a apărut acest mira­col, Thula, Iris este un alt copil! Pisicuţa, cu devotament şi blân­­deţe, o însoţeşte peste tot, încu­rajând-o constant să interacţioneze. Împreună mănâncă, îm­preună dorm, împreună se joacă şi pictează! În urmă cu câteva luni, Iris a început să comunice şi verbal cu Thula. Deo­cam­dată, nu spune decât propoziţii scurte, de genul: «Thula, vino aici!», dar pentru noi este un progres uluitor şi suntem extrem de încre­zători că fetiţa noastră va vorbi în curând ca orice copil. Şi asta, numai datorită unei pisici!" - povestea Ara­bella Carter-Johnson, mama fetiţei.
Asemenea poveşti impresionante există în în­trea­ga lume. Poate că şi pisica dvs., care vi se freacă, mie­unând, de picioare, vrea să vă spună ceva. Pentru asta, va fi nevoie s-o luaţi în braţe şi s-o mângâiaţi. Şi chiar dacă nu veţi afla mare lucru, moliciunea şi tor­sul ei vă vor umple de pace sufletească şi bucurie. Când cei apropiaţi uită sau nu ştiu să o facă, pisicile ne spun "te iubesc". Asta nu e magie?