Origine extraterestră
Niciodată, în nicio ţară din lume, pisica nu a fost mai adorată ca în Egiptul antic. Se pare că locuitorii ţării piramidelor au ajuns să divinizeze acest animal în perioada dinastică timpurie, din anii 2900 î.e.n., când pisicile au salvat Egiptul de la foamete. Rezervele de cereale fuseseră grav afectate de o invazie cumplită de şoareci şi, la porunca faraonului, sute de pisici au fost aduse din întreg ţinutul şi aşezate ca strajă împotriva rozătoarelor. Aşa a început pisica să fie iubită şi apoi considerată animal sacru. Bastet, zeiţa cu trup de femeie şi chip de pisică, era o întruchipare stranie, duală, născută din admiraţia egiptenilor faţă de acest animal curat, afectuos, delicat, nocturn, cu o capacitate incredibilă de a dispărea şi reapărea pe nesimţite, cu abilităţi mistice. Tulburaţi de personalitatea ei paşnică, dar şi misterioasă, egiptenii i se închinau cu un respect amestecat cu teamă.
Pisicile erau ocrotite prin lege, uciderea lor fiind o infracţiune gravă, ce se pedepsea cu moartea. De asemenea, când o pisică murea, stăpânul ei trebuia să poarte doliu câteva zile şi să îşi radă sprâncenele, ca semn de mare durere. Corpul neînsufleţit al animalului era mumificat, înfăşurat într-o pânză cu simboluri şi texte sacre şi aşezat într-un mic sarcofag, uneori împodobit cu aur. După o ceremonie solemnă, pisicile erau înhumate la fel ca oamenii. În urma săpăturilor arheologice din 1980, în apropiere de Bubastis, unde se aflau cele mai mari temple ale zeiţei Bastet, s-a descoperit un cimitir al pisicilor, o necropolă ce adăpostea peste trei sute de mii de mumii de pisici.
Şi în lumea islamică, relaţia omului cu pisica a fost specială. Într-o veche legendă se povesteşte că profetul Mahomed avea o pisică de care nu se despărţea nici în timpul rugăciunilor. Odată, pisica ar fi adormit pe mâneca hainei sale, iar profetul, de teamă să nu o trezească, a ales să taie bucata din materialul hainei pe care se cuibărise pisica. Când s-a trezit, felina i s-a închinat, în semn de recunoştinţă, şi Mahomed, impresionat, i-a dăruit capacitatea de a cădea întotdeauna de la înălţime în patru labe, fără să moară.
În Japonia, conform religiei budiste, pisicile facilitau drumul către Nirvana, iar în China exista credinţa că ele pot vedea şi alunga spiritele rele. În Thailanda, chiar şi în secolul al XX-lea, regii erau înhumaţi în prezenţa pisicilor, în concepţia lor pisica reprezentând sufletul regelui decedat. Plecând de la superstiţii şi tradiţii, oamenii de ştiinţă se întreabă cum se explică veneraţia, vreme de secole, a acestor animale, în ce constă stranietatea lor, cum se explică fidelitatea lor faţă de oameni, felul în care le percep acestora sentimentele, cum se explică faptul că oamenii care adoptă pisici trăiesc mai mult, sunt mai sănătoşi şi mai liniştiţi? Cum de pisica poate recunoaşte paşii stăpânului de la sute de metri, poate anticipa sosirea lui acasă, poate presimţi moartea, accidente, năpaste sau dezastre naturale?
Există ipoteze extravagante conform cărora pisica nu ar fi de origine terestră şi ar fi fost adusă pe Pământ de civilizaţiile extraterestre. Această supoziţie a pornit de la sistemul de credinţe egiptean, conform căruia zeii ar fi venit pe Pământ de pe planeta Sirius şi, odată cu ei, ar fi adus şi pisica. Zeii credinţelor din Egiptul antic erau reprezentanţii unor civilizaţii superioare, care ar fi vizitat Pământul în mai multe rânduri. Deşi ideea pare fantezistă, se ridică totuşi întrebarea de ce din timpuri imemoriale şi în mai toate religiile şi culturile lumii, pisica era considerată un animal mistic, era venerată, şi în cinstea ei se organizau ceremonii fastuoase?
Eroi de război
Despre capacităţile extrasenzoriale ale pisicilor a început să se vorbească pe la începutul secolului al XX-lea. În anii '30, Joseph Banks Rhine, profesor biolog la Universitatea Duke din California, a creat primul laborator de parapsihologie din lume şi a început să studieze comportamentul pisicilor şi al altor animale, în încercarea de a demonstra că ele au abilităţi paranormale: telepatie şi predicţie. La baza experimentelor lui au stat sute de istorisiri ale unor oameni care mărturiseau că au asistat la întâmplări incredibile, în care eroii principali au fost pisicile. Astfel, în timpul celui de-al doilea război mondial, în presa internaţională au apărut în repetate rânduri articole în care se povestea cum pisicile au salvat zeci de oameni, anticipând evenimente tragice şi avertizându-i despre pericolele ce urmau să se abată asupra lor. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri a fost cel al lui Faith, o mâţă care a prevăzut bombardamentul ce avea să se abată asupra Londrei în toamna anului 1940, şi a încercat să-şi avertizeze stăpânii.
Era una dintre acele zile mohorâte de toamnă târzie, când ceaţa pâcloasă se aşezase neclintit peste capitala britanică. Thomas Evans, dascălul bisericii St. Augustine din centrul Londrei, tocmai intrase pe poartă, când, chiar printre picioarele lui a ţâşnit o pisică, strecurându-se în sfântul lăcaş. Dascălul a găsit-o aciuată, tremurând sub o bancă de rugăciuni. Văzând-o atât de pricăjită, i s-a înmuiat inima de milă. Ştia însă foarte clar părerile riguroase ale părintelui Henry Ross în privinţa oploşirii pe lângă biserică a animalelor fără stăpân şi, temându-se de repercusiuni, a luat pisicuţa în braţe şi a aruncat-o pe stradă. S-a întors abătut, cu paşi greoi, în biserică şi, ce să vezi? Pisica îl aştepta în prag, mieunând sfâşietor. Iarăşi a luat-o Thomas şi a dat-o afară din curtea bisericii. Dar peste două ore, când a găsit-o din nou în biserică, dascălul nu a mai rezistat. S-a dus ţintă la preot şi i-a spus răspicat că el a găsit o pisică şi că dacă nu i se permite să o păstreze, va pleca şi el, odată cu animalul orfan. Luat pe nepregătite, preotul a încuviinţat, cu singura condiţie ca animalul să nu intre în biserică în timpul slujbelor. (Mâţa a fost botezată "Faith" - "Credinţa", pentru că îşi alesese drept domiciliu o biserică.)
Au trecut lunile, Faith s-a întremat, şi blana a început să îi strălucească de sănătate. Până şi preotul o îndrăgise, căci pisicuţa "curăţase" biserica de toţi oaspeţii nedoriţi, rozătoarele. Faith învăţase chiar şi rânduielile bisericeşti şi, de cum începea pregătirea slujbelor, se căţăra în amvon şi se ghemuia tăcută, în aşteptarea predicii. Toţi enoriaşii o iubeau şi îi aduceau câte ceva de mâncare, la fiecare slujbă. Aşa au trecut anii şi, într-o bună zi, Faith a fătat un pisoiaş. Era alb, cu mici pete negre, şi dascălul s-a gândit că seamănă foarte bine cu ursul panda de la grădina zoologică. Aşa i-au şi pus numele: Panda. Nu trecu mult timp, şi în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, pe când dascălul orânduia lucrurile prin biserică, Faith a ţâşnit înăuntru neliniştită, dând semne clare că vrea să transmită ceva. Mieuna insistent şi blana-i era zbârlită. Thomas a urmat-o şi pisica l-a condus în jos, pe scări, până la uşa care ducea în subsolul bisericii. Din când în când se oprea şi se uita în urmă, verificând dacă stăpânul o urmează. Ajunsă în faţa intrării zăvorâte, Faith a început să zgârie uşa cu lăbuţele, cerând în mod evident ca uşa să fie descuiată. Dascălul i-a făcut pe plac, a descuiat uşa şi, lăsând-o acolo, s-a întors la treburile sale. S-a gândit că pisica auzise vreun chiţăit de şoareci în subsol, dar mare i-a fost mirarea când a văzut-o pe Faith cum se duce din nou la subsol, ţinându-l pe Panda în gură. Peste câteva ore, văzând că mâţele nu mai apar, a coborât în căutarea lor. A găsit pisicile ghemuite într-un colţ şi s-a mirat de ce schimbase Faith locuinţa cea bună din casă, pe subsolul plin de umezeală şi mucegai. Aşa că l-a luat pe Panda şi l-a dus sus, unde era cald şi bine, în coşuleţul în care se născuse. Tot drumul, Faith a protestat, mieunând neliniştită. La slujba de seară, ca niciodată, nu a mai apărut în biserică. În dimineaţa zilei următoare, pisica s-a mutat din nou în subsol, mieunând încontinuu. Mieuna insistent, cerându-i dascălului să o însoţească pe scări, în subsol. Scena s-a petrecut pe tot parcursul zilei, şi nu doar în prezenţa dascălului, ci a oricărui enoriaş care intra în biserică. Spre după-amiază, văzând că este gonită şi ocărâtă de toţi, pisica s-a întors în ascunzătoarea sa.
Data de 7 septembrie 1940 va rămâne în istoria capitalei britanice ca fiind una dintre cele mai negre zile. Ziua când naziştii au început seria bombardamentelor grele asupra Londrei. Foarte multe clădiri au fost distruse şi sute de oameni au pierit sub atacul aerian. Dascălul Thomas Evans, împreună cu alţi locuitori, reuşiseră în ultimul moment să se adăpostească într-un refugiu. A doua zi, când a ajuns pe strada Watling, inima i-a stat în loc. În capătul străzii zăcea biserica, culcată la pământ. Fără să se gândească, dascălul s-a năpustit printre mormanele de piatră şi lemn, strigându-i cât putea de tare pe Faith şi Panda. De sub o bârnă grea, încă fumegând, a auzit un mieunat slab. A tras cu toate puterile grinda deoparte şi, dedesubt, între zidurile beciului, în mod straniu neatinse de bombe, a zărit cele două pisici. Le-a luat în braţe, plângând de bucurie. Abia atunci a realizat Thomas Evans că Faith încercase din răsputeri să îl avertizeze de pericolul cumplit ce avea să se abată asupra bisericii, îndemnându-l să se salveze în subsol.
"Medalia Dickin" este o distincţie din bronz, oferită animalelor care au realizat în timpul războiului acte de mare curaj, alături de militari. Dascălul Thomas Evans a solicitat ca Faith să fie şi ea medaliată. I s-a trimis un răspuns negativ, motivat de faptul că Faith era o pisică "civilă", iar distincţia era oferită doar animalelor ce făceau parte din forţele armate. Totuşi, Faith a fost şi ea răsplătită cu o medalie specială, pe care stătea scris: "Şi eu am servit cu curaj".
Oscar şi îngerul morţii
În ciuda studiilor asupra pisicii, cercetătorii nu au reuşit, deocamdată, să explice prin ce abilitate specială reuşesc micile feline să anticipeze fel de fel de evenimente legate de stăpânii lor.
În mod uluitor, pisicile presimt pericolul, prevestindu-şi stăpânii, sau prevăd apropierea morţii acestora. În anul 2007, David Dosa, medic specialist în geriatrie la o casă de bătrâni din Rhode Island, Statele Unite, a publicat un articol, într-un ziar, în care povestea despre Oscar, o pisică ce fusese adoptată de angajaţii azilului şi care era capabilă să prevadă moartea pacienţilor. Ziua întreagă, ea se plimba pe culoarele azilului, intrând din salon în salon, dar rămânând alături doar de pacienţii cărora li se apropia sfârşitul. Medicii au încercat în câteva rânduri să o alunge, scoţând-o afară, dar Oscar, spre uimirea tuturor, nu se dădea bătută niciodată, zbătându-se să ajungă înapoi, lângă muribund. Intrigate, asistentele l-au supus în cele din urmă pe Oscar unui "experiment". "Pisica a fost luată şi aşezată pe patul unui bătrân despre care credeam că va muri în scurt timp. Dar imediat, Oscar s-a ridicat, a zbughit-o din salon şi s-a dus ţintă la patul unui alt pacient. Câteva ore mai târziu, am descoperit că pisica ştiuse mai bine decât noi cine urma să moară. Pacientul lângă care stătuse ziua întreagă a murit în acea seară, pe când primul a mai trăit câteva zile", povestea doctorul Dosa. "Nu poate fi vorba de nicio coincidenţă, căci Oscar a prezis cu precizie moartea a peste 50 de pacienţi. În azil mai trăiesc încă alte cinci pisici, însă niciuna din ele nu şi-a manifestat vreodată o asemenea abilitate. Nu pot să ofer o explicaţie pentru acest straniu fenomen! Singura ipoteză la care mă pot gândi este aceea că pisica, cu simţul ei olfactiv foarte dezvoltat, ar putea să perceapă mirosul eliberat de celule în momentul morţii. Dar uimitor este că Oscar ştie chiar cu câteva ore înainte că omul urmează să moară."
Precizia cu care Oscar prevesteşte moartea i-a convins pe angajaţii azilului să adopte un protocol neobişnuit: de îndată ce îl descoperă stând de "veghe" lângă un muribund, îi anunţă pe membrii familiei de sfârşitul iminent al acestuia.
De-a lungul veacurilor, asupra pisicilor au planat diverse superstiţii, unele de bun augur, altele, din contră, aducătoare de năpaste. De pildă, conform credinţelor populare irlandeze, dacă o pisică îţi taie calea în lumina lunii, asta înseamnă moarte iminentă. Mai ales pisica neagră este considerată aducătoare de ghinion. Mai puţin în Anglia, unde până şi regele Charles Magnul a avut o pisică neagră, despre care susţinea că îi poartă noroc, fiind convins că ea este "străjerul" vieţii sale. Convingerea sa era atât de neclintită, încât monarhul britanic a poruncit ca pisica să fie păzită zi şi noapte, ca nu cumva să fugă sau să păţească vreo nenorocire. Coincidenţă sau nu, a doua zi după ce pisica a murit, regele a fost arestat şi, în 29 ianuarie 1649, a fost decapitat.
Vracii torcători
Terapia prin intermediul pisicilor este o metodă de tratare a diferitelor boli, cunoscută şi practicată încă din antichitate. Studii recente au demonstrat că ea este foarte eficientă şi a început să fie utilizată în mai multe spitale din lume. În prezent, continuând tradiţiile milenare, experţii egipteni care au efectuat teste pe pacienţii suferinzi de diferite afecţiuni, au ajuns la concluzia că cel mai important aspect al acestei terapii este torsul pisicii. Ea toarce de fiecare dată altfel, şi intensitatea acestui sunet variază în funcţie de boală. Astfel, se pare că în caz de probleme la stomac, pisica va toarce încet, abia perceptibil, alene; când detectează ceva în neregulă la plămâni, ea va toarce mai tare, cu pauze, iar în cazul durerilor de cap, torsul ei va fi pe o tonalitate înaltă, se va auzi tare, chiar zgomotos.
S-a emis şi ipoteza conform căreia fiecare rasă de pisici este "specializată" într-o anume afecţiune. Astfel, pisicile cu blană mare, cum sunt cele norvegiene, de angora, birmaneze, persane, sunt excelenţi "neurologi", combătând eficient durerile de cap, depresia, insomnia, starea de irascibilitate. De asemenea, ele contribuie la diminuarea considerabilă a durerilor de spate şi articulare. Siamezele se pare că reuşesc să alunge microbii din casă, astfel că stăpânii lor nu vor suferi de răceli şi gripe. Cele care au părul scurt lecuiesc cel mai bine sistemul digestiv şi rinichii. Pisicile de culoare neagră sunt un somnifer excelent, iar cele albe alungă durerile de stomac.
Şi în bolile psihice, pisicile au dat rezultate excelente. Tratamentul se bazează pe capacitatea unică a pisicii de a stabili un contact emoţional cu pacientul. Unele persoane cu probleme psihice au stări puternice de anxietate, în prezenţa altor oameni. Pisica este singura vietate pe care aceştia o acceptă în preajmă. Cel mai probabil, atitudinea ei firească, de a sări în braţe şi de a aştepta să fie mângâiată, este calea de comunicare dintre ea şi pacient. Ghemotocul torcător şi călduros ce li se cuibăreşte în poală are un efect calmant, relaxant asupra pacienţilor.
Iris şi Thula
La prima vedere, Iris Grace din Marea Britanie pare o fetiţă absolut obişnuită. Este mereu zâmbitoare, dar foarte tăcută. Deşi are numai cinci ani, faima acestui copil s-a răspândit în întreaga lume. Nu vorbeşte aproape deloc, mintea ei fiind "ferecată" într-o boală grea - autism -, dar pictează cu un talent impresionant. Tablourile sale se vând cu mii de lire sterline. Potrivit spuselor mamei sale, Iris a început să picteze în urmă cu un an, când în casa lor şi-a făcut apariţia un nou membru: pisicuţa Thula. Între copilul bolnav şi pisică s-a creat imediat o legătură atât de strânsă, încât nimeni nu le-a mai putut despărţi. "Până să apară pisica, Iris nu comunica deloc cu exteriorul, nu părea să se bucure de nimic, se juca arareori. De când în viaţa noastră a apărut acest miracol, Thula, Iris este un alt copil! Pisicuţa, cu devotament şi blândeţe, o însoţeşte peste tot, încurajând-o constant să interacţioneze. Împreună mănâncă, împreună dorm, împreună se joacă şi pictează! În urmă cu câteva luni, Iris a început să comunice şi verbal cu Thula. Deocamdată, nu spune decât propoziţii scurte, de genul: «Thula, vino aici!», dar pentru noi este un progres uluitor şi suntem extrem de încrezători că fetiţa noastră va vorbi în curând ca orice copil. Şi asta, numai datorită unei pisici!" - povestea Arabella Carter-Johnson, mama fetiţei.
Asemenea poveşti impresionante există în întreaga lume. Poate că şi pisica dvs., care vi se freacă, mieunând, de picioare, vrea să vă spună ceva. Pentru asta, va fi nevoie s-o luaţi în braţe şi s-o mângâiaţi. Şi chiar dacă nu veţi afla mare lucru, moliciunea şi torsul ei vă vor umple de pace sufletească şi bucurie. Când cei apropiaţi uită sau nu ştiu să o facă, pisicile ne spun "te iubesc". Asta nu e magie?