TIBERIU ALBU - "Vreau să-mi urmez visul. Să fac muzică"

- A apărut la marele concurs "Vocea României" din necunoscut, luând prin surprindere spectatorii şi antrenorii deopotrivă, cu vocea sa de excepţie, care i-a pus în braţe trofeul, dar şi cu atitudinea lui de băiat bine crescut şi sfios. O modestie lăudată în public chiar şi de Tudor Chirilă, cel care l-a condus, cu mână sigură, pe Tiberiu Albu, către victorie. Susţinători înfocaţi, pe toată durata competiţiei, ai concurentului din Orăştie, bucuroşi peste poate de succesul lui, fanii muzicii rock din redacţia revistei "Formula AS" îl felicită pentru victorie şi sunt nerăbdători să-i asculte povestea -

Cântece pentru porumbei

- A fost odată... Cum începe povestea?

- M-am născut în Orăştie şi acolo am locuit până la optsprezece ani. Părinţii mei au un apartament într-un bloculeţ, aflat cam pe la jumătatea străzii "mari", cum se spune în Ardeal. (De fapt, Orăştie e un oraş atât de micuţ, încât, practic, e alcătuit doar din strada mare.) Alături e o piaţă liliputană, mai e şi blocul în care locuia vărul meu, cu care mă întâl­neam uneori şi mai stăteam la poveşti, iar la o dis­tanţă de zece minute de mers pe jos, stătea bunica. Mama şi tata lucrează la o fabrică aflată puţin în afa­ra oraşului, unde se produc motoare pentru diverse aparate de uz casnic. Din păcate, acesta este singurul loc de muncă care le-a mai rămas celor din Orăştie, alt­fel oraşul e ca şi mort. Dar părinţii mei nu prea se uită împrejur, amândoi sunt mari iubitori de muzică şi asta le umple viaţa. Mama e topită după melodiile celor de la ABBA şi are o memorie fenomenală când vine vorba de versuri, iar tata are preferinţe mai cu­rând eclectice, dar amândoi împărtăşim dragostea pen­tru trupa Foo Fighters. Până şi bunica era o "con­sumatoare" de muzică! Avea un casetofon şi toată ziua asculta ceva: muzică uşoară, populară, muzică foarte veche sau muzică modernă... Cu alte cuvinte, în familia noastră, muzica era o prezenţă constantă, iar mie mi s-a părut absolut firesc să încep să cânt. De pe la cinci ani, m-am pus pe treabă serios: cântam la bunica, cântam acasă, le cântam porumbeilor, co­pa­cilor sau doar mie. Ştii, în copilărie aveam o pro­blemă: nu puteam să adorm dacă stăteam în beznă, trebuia neapărat să am aprinsă o veioză. Cum ai mei voiau să mă dezveţe de obiceiul ăsta, veneau aproape în fiecare seară şi-mi stingeau luminiţa aceea de lângă pat. Şi-atunci, ce să fac? Începeam să cânt! Şi o ţineam aşa până când, exasperaţi, se întorceau, să­racii, şi-mi aprindeau veioza. Numai aşa se puteau odihni.

- Copilăria ta chiar pare ruptă dintr-o poveste: un oraş cu străduţe înguste, o casă din care ţâşnea muzica, un băiat care cânta pentru păsări... Nu ţi-a fost greu să renunţi la universul acela miraculos?

- Copilul acela mai există şi-acum. Mai e mult copil încă în mine. Nu că aşa am vrut, aşa sunt eu. De-asta, de pildă, de la un anumit moment încolo, nici nu mi-a mai plăcut aşa de mult să merg la şcoală. Mă duceam pentru că ştiam că trebuie, dar nu mai aveam tragere de inimă, căci între mine şi restul colegilor începuse să se producă o breşă care s-a tot adâncit. Odată cu intrarea în adoles­cenţă, colegii mei s-au schimbat. Îşi doreau să gră­beas­că maturizarea, erau interesaţi de maşini, vor­beau despre fete... Eu, în schimb, continuam să visez cu ochii deschişi, să alerg după nori, să cânt şi să mă uit la desene animate. Doamne, ce mult mi-a mai plăcut serialul ăla de desene animate, "Dragon Ball Z"! În fiecare zi mă du­ceam la şcoală şi, după ultima oră, o rupeam la fugă spre casă, nu cumva să ratez vreun episod din serial! (râde) Apoi, după ce-mi făceam lecţiile, îm­pre­ună cu tata, meşteream figurine de karatişti din plas­tilină. Îi aşezam în poziţii de karate, le con­fec­ţionam şi kimonouri şi centuri...

Karatiştii din plastilină

- Visai să ajungi şi tu un Bruce Lee?

- Aveam foarte multă energie şi simţeam nevoia să fac ceva ca să liniştesc acel tumult interior, iar, în Orăştie, singurul sport care era promovat era karate-le. Am început să mă duc aco­­lo aşa, în joacă, dar cu­rând, am devenit din ce în ce mai interesat de toată filo­zofia ca­re susţine acest sport şi... mă rog, karate a devenit pen­tru mine un stil de viaţă. Nu pot să-ţi spun cât de mân­dru şi de fericit am fost când, la opt ani, mi-am luat primul ki­mo­no! Apoi am în­ceput să merg şi la competiţii, să câştig şi pre­mii... Am ajuns până la a do­bândi centura nea­gră.

- Muzică, figurine de plas­tilină, karate... Mai în­că­pea ceva în viaţa ta?

- Desenam mult! Desenul artistic era o formă de evadare extraordinară, puteam să-mi las imaginaţia să zburde. Tata a şi crezut o vre­me că aş putea să merg mai departe, către Arhitectură, însă ar­hitectura lu­­crea­ză cu linii drepte şi un­ghiuri, or eu sim­ţeam că li­niile drepte şi un­ghiu­rile mă su­focau, aşa că i-am ex­pli­cat tatei că nu prea ar exista sorţi de izbândă pe direc­ţia asta.

- Îl pome­neşti adesea pe tatăl tău şi te-am văzut şi în fil­mă­rile de la "Vocea Româ­niei", cu câtă tan­dreţe îl mângâiai pe cap. O imagine extrem de ata­şantă, în penuria de afec­ţiune de azi.

- Sunt foarte apropiat de ambii părinţi. Am cu ei o relaţie plină de dragoste şi, totodată, o relaţie de mare şi adevărată prietenie. Suntem o familie foarte afectuoasă, ne pupăm, ne îmbrăţişăm des, râdem şi plângem împreună. Suntem foarte uniţi şi vorbim deschis despre absolut orice. Asta nu înseamnă însă că am fost un copil cocoloşit. Ai mei au decis să mă lase să mă lovesc cu capul de pragul de sus. Au con­si­derat că asta e cea mai bună metodă de a învăţa şi de a-mi modela caracterul şi personalitatea. Iar ceea ce s-a văzut la televizor a fost un tată foarte emo­ţionat, care îşi dorea ca fiul lui să facă totul bine şi, pe de altă parte, se temea ca nu cumva, din greşeală, să spună ceva care să-l supere pe fiu. Când l-am văzut în starea aceea, mi-a fost aşa de drag de el! Era normal să încerc să-l liniştesc.

- Să revenim la povestea ta. După absolvirea liceului, ai plecat din Orăştie la Timişoara, la Fa­cul­tatea de Sport. N-ar fi fost mai normal să alegi muzica şi să dai admitere la Conservator?

- Nu, pentru că eu simţeam că muzica făcea deja parte din mine, nu consideram că faptul de a mer­ge la Conservator mi-ar putea-o aduce mai aproape. Pe de altă parte, nici nu vedeam în muzică mai mult decât o uriaşă pasiune, adică nu mă consideram suficient de talentat, încât să-mi treacă măcar prin minte că aş pu­tea să aspir către statutul de pro­fesionist. Aşa că m-am orientat către Facul­tatea de Sport, dar, de fapt, ceea ce mă interesa pe mine era partea de kine­toterapie. Voiam să aflu ce înseamnă corpul uman, care sunt mecanismele de funcţio­nare şi potenţialele remedii. De pildă, mă gândeam că dacă m-aş răni la ka­rate, aş putea să mă ajut singur, să fac ce­va, până la sosirea me­dicului. În plus, aveam un in­te­res spe­cial pentru cursul de ma­saj. Prin masaj, trans­miţi o formă de ener­gie. Îmi dădusem sea­ma de asta de di­nainte de a ajunge la facultate, când îmi în­cercasem abilităţile de masor pe membrii familiei. Ceea ce îmi doream era să văd da­că nu pot îmbună­ţăti calitatea acelei energii şi dacă nu există o metodă de transmitere mai ra­pi­dă şi mai lesnicioasă. Bine, nici partea de sport nu mă lăsa rece. De-altfel, pe par­cur­sul facultăţii, paleta de interes mi s-a di­ver­sificat: am făcut şi schi, şi înot, şi box, şi volei, şi baschet.

Printre oameni "răcoroşi"

- Ţi-a fost uşoară plecarea de-acasă? Fără păsări, fără bunica, fără părinţi...

- Mi-a fost greu, într-adevăr. Cu atât mai mult cu cât în Timişoara, am descoperit un univers complet diferit de cel în care trăisem eu. În Orăştie, ca-n orice comunitate mică, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, iar oamenii sunt foarte deschişi, au un fel de a te aborda şi de a discuta cu tine foarte direct şi onest, fie că eşti o cunoştinţă, fie că eşti un străin. Îţi spun sincer ce-au pe suflet, indiferent că-i de bucurie sau de necaz. În Timişoara, în schimb, am fost frapat de faptul că oamenii sunt retraşi, destul de indi­fe­renţi, te tratează cu "răcoare". Nu le prea pasă de cei din jur. Când am intrat prima dată în facul­tate, am avut o senzaţie foarte ciudată: tre­ceam printr-o mare de oa­meni şi toţi păreau cumva de­co­nectaţi, nimeni nu-mi zâm­bea, nimeni nu mă saluta, căci - evi­­dent! - nimeni nu mă cu­noştea, dar nimeni nici nu părea dis­pus să mă cunoască. Multă vreme am trăit cu un soi de spai­mă: că acolo oamenii nu-ţi spun cu-ade­vărat ce gândesc, că aş putea, fără să vreau, să de­ran­jez pe cineva şi persoana res­pectivă nu mi-ar spune. Aco­lo nu se prea vorbeşte deschis. Se zâm­beşte fals şi se pretinde că totul e în regulă, deşi nu e.

- Şi cum ai scăpat de teama de "răcoare"?

- Cunoscându-i pe băieţii din prima trupă cu care am cântat, cât am fost în facultate. Cu ei mă înţe­legeam din două vorbe şi, mai ales, prin muzică. Nu mai trebuia să le explic ce gândesc sau cum simt. În plus, dacă era ceva cu care nu erau de acord sau care considerau că putea fi îmbunătăţit, îmi spu­neau direct. Atunci mi-am dat seama că şi acolo, în Timişoara, există oameni cu care co­nexi­unea se poate realiza lin, uşor.

Norocul din băruleţ

- Să înţeleg că a mai existat şi o a doua trupă?

- Prima n-a rezistat foarte mult. Ne înţelegeam foarte bi­ne, dar restul colegilor nu erau atât de dedicaţi mu­zicii. Nu i-am blamat pentru asta: fiecare îşi hrăneşte pasiunea atât cât simte că are nevoie. Eu însă sim­ţeam că aveam nevoie de mai mult. În perioada aceea, mi-am vândut consola video şi nişte jocuri cu cărţi şi, din banii astfel câştigaţi, am izbutit să-mi cumpăr prima mea chitară acus­tică. Şi-am început să cânt (îmi cer scuze şi acum faţă de foştii colegi de cameră, din cămin, căci i-am "asasinat" cu repetiţiile mele). În orice caz, într-o seară, eram într-un băruleţ din Timi­şoara, unde se cântă muzică mai dinspre anii '90, şi-am cântat şi eu o melodie. După ce am ter­minat, am fost abordat de doi băieţi care mi-au spus că le-a plăcut foarte mult şi că ar vrea să ne revedem la sala lor de repetiţii. Zis şi făcut! Am mers acolo şi... am căzut pe spate! Am descoperit o sală de re­pe­tiţii în toată regula, instrumente, amplificatoare... Ce mai! Era un vis! Unde mai pui că mi-am dat seama că şi cu băieţii mă înţelegeam foarte bine, cu atât mai mult cu cât şi ei erau la fel de concentraţi asupra muzicii ca şi mine. Ne-am acordat o perioadă de acomodare de vreo trei săptămâni, după care eu am preluat melodiile compuse deja de chitarist, le-am trecut pe profilul meu vocal şi ne-am pus pe treabă. Numai că, după şase luni, acelaşi chitarist, având ceva pro­ble­me de familie, a plecat în Ger­mania. Şi-aşa ne-am trezit şi fără un instrumentist, şi fără sală de repetiţii - căci sala îi aparţinea tot lui. Până la urmă, am găsit un chitarist extraordinar, pe Csaba Molnar, şi o casă pe care ne-am decis s-o trans­formăm în sală de repe­tiţii. Numai că nu aveam bani pentru bureţi şi tot ce mai trebuie pentru izo­larea fonică, aşa că ne-am dus la magazinul Billa şi-am "colectat" de-acolo toate cartoanele de am­balaj pe care le-am putut găsi, ne-am întors la acea căsuţă şi ne-am apucat să decupăm trigoane de 7X7cm, pe care apoi le lipeam pe pereţi în loc de bureţi. Am muncit opt luni şi-am făcut 28.000 de trigoane! Şi tocmai când am ispră­vit, căsuţa a fost vândută şi noi evacuaţi. (râde) Fi­nal­mente, ne-am găsit un alt spaţiu de repetiţii şi de-atunci totul a mers strună. Iar trupa cu care am apărut la "Vocea Ro­­mâ­niei", la audiţiile pe nevă­zu­te, este exact aceas­tă trupă, atât de încercată. Mai mult, Molnar a stat cu mine pe toată perioada con­cur­sului. El, ce­lălalt prieten al meu, Costin, şi Tudor Chirilă, au fost cei care mi-au dat încredere în vocea mea şi mi-au insuflat hotărârea de care aveam ne­voie ca să merg până la capăt în con­curs. Căci au fost şi momente când mi se părea că nu mai pot, că nu mai ştiu cum să cânt... Le sunt foarte recunos­cător şi lor, şi publi­cului care m-a susţinut!

Muzică şi smerenie

- "Vocea României" pare un fel de sincopă în firea ta, cam pe deasupra pământului. Cum ai ajuns în concurs?

- Ideea n-a fost a mea. Într-o seară, plecând de la fa­cultate, prietenul meu, Costin, mi-a zis: "Nu vrei să te duci şi tu la Voce?". La care eu am răspuns: "Nu, mă, nu, ce să caut eu acolo?! Acolo se duc oa­meni cu voci mult mai bune, nu-i de mine concursul ăsta." Costin însă a tot insistat şi eu am tot refuzat şi el iar a mai insistat şi, până la urmă, cu trei zile înainte de preselecţie, am cedat. Am zis: "Bine, mă duc, numai să taci din gură." De fapt, ideea e că, din cauza pisălogelii lui Costin, la un moment dat, am ajuns şi eu să cred sau măcar să sper că aş putea să-mi duc pasiunea mai sus, la nivel profesionist. Mi-am spus că "Vocea României" ar putea să fie proverbialul şut în fund, care te propulsează spre mai bine. Asta a fost scânteia care m-a motivat.

- O scânteie care a explodat. Prezenţa ta pe scena concursului a fost de-a dreptul fenomenală. Ai lăsat perplecşi şi antrenorii, şi publicul...

- Eu privesc muzica şi aportul meu muzical cu smerenie. Nu mi se pare că sunt cel mai cel, nu sunt genul care să se umfle în pene şi să se bată cu cără­mida-n piept. De-asta, în afara scenei, sunt cu­min­ţel, temperat. Dar, când urc pe scenă, dau totul din mine şi faţă de mine. În plus, sunt atent la versuri, încerc să înţeleg mesajul piesei. Cu cât mesajul mă reprezintă mai mult, cu atât mai uşor îmi e să intru în starea potrivită şi să-l transmit. De pildă, melodia "Dream on", a celor de la Aero­smith, mă reprezintă mai mult decât "You shook me all night long", a trupei AC/DC. Asta, pentru că nu am experienţa nebuniei AC/DC, dar am experienţa unei vieţi în care visezi cu ochii deschişi la mai mult şi la mai frumos. Aşa că, atunci când am cântat "Dream on, dream on, dream on", eu chiar am simţit sensul ver­su­rilor şi am cântat cu tot sufletul.

- "Vocea României" s-a înche­iat. Ce planuri ai de-acum încolo?

- Vreau să-mi urmez visul: să fac muzică, să experimentez şi să învăţ, astfel încât să pot să compun piese din ce în ce mai bune. La mo­dul punctual, împreună cu colegii mei de trupă, căutăm un nou chi­tarist - din păcate, Molnar va pleca în străinătate ­- şi apoi ne vom pune pe treabă. Dar au mai răsărit şi alte proiecte, separate: mi s-a propus ceva împreună cu un alt chitarist, există şi nişte idei pentru o cola­bo­rare cu Vladimir Pocorschi, fostul meu coleg de la "Vocea României", cu care mă înţeleg foarte bine... Sunt mai multe opţiuni "pe masă". Vreau să mă sfătuiesc şi cu Tudor Chirilă, care mi-a devenit prieten, un alt lucru pentru care sunt recu­noscător, şi apoi să vedem ce şi cum se va concretiza. Oricum, în curând mă voi muta în Bucureşti şi atunci, tehnic vorbind, lucrurile se vor sim­plifica. Vreau, de asemenea, să-mi fac un mic studio, un loc bine utilat, unde să pot lucra profesional. Nu va fi un studio comercial unde să vină şi alte persoane să înregistreze. Şi-mi mai trebuie şi o maşinuţă, ceva cu patru roţi, care să mă ducă de la A la B. Să devin acel om care face muzică din pură plăcere şi, deci, îşi trăieşte viaţa aşa cum simte. Sunt încă acel copil din Orăştie care cânta pentru păsări, numai că visul meu s-a împlinit şi acum trebuie să-l cresc în continuare.

- Gloria sosită peste noapte le-a determinat pe fete să dea buzna peste tine?

- Nu comentez. (râde)

- Dar iubirea? Crezi în iubire, în sufletele pe­reche, în romantism?

- Da, cred în dragoste şi în romantism, cred în fru­museţea aceea pură a două suflete care îşi vor­besc chiar dincolo de cuvinte. Şi mi-ar plăcea să am alături de mine o persoană care să-mi împărtăşească iubirea, faţă de care să pot să-mi deschid sufletul, cu care să pot să discut câte-n lună şi-n stele, care să mă înţeleagă şi pe care să o înţeleg... Însă, momen­tan cel puţin, o relaţie de dragoste nu e ceva ce caut neapărat. Dacă e să vină în viaţa mea, o primesc, dar lipsa ei nu reprezintă acum o dramă.

- Ai planuri mai mari?

- Îmi doresc, mai ales acum, să fac multe alte lucruri pe care înainte nu mi le permiteam: vreau să descopăr lumea, să sar cu paraşuta sau să vizitez Antarctica... Vreau să experimentez şi să savurez viaţa.

Foto: PRO TV