TIBERIU ALBU - "Vreau să-mi urmez visul. Să fac muzică"

- A apărut la marele concurs "Vocea României" din necunoscut, luând prin surprindere spectatorii și antrenorii deopotrivă, cu vocea sa de excepție, care i-a pus în brațe trofeul, dar și cu atitudinea lui de băiat bine crescut și sfios. O modestie lăudată în public chiar și de Tudor Chirilă, cel care l-a condus, cu mână sigură, pe Tiberiu Albu, către victorie. Susținători înfocați, pe toată durata competiției, ai concurentului din Orăștie, bucuroși peste poate de succesul lui, fanii muzicii rock din redacția revistei "Formula AS" îl felicită pentru victorie și sunt nerăbdători să-i asculte povestea -

Cântece pentru porumbei

- A fost odată... Cum începe povestea?

- M-am născut în Orăștie și acolo am locuit până la optsprezece ani. Părinții mei au un apartament într-un bloculeț, aflat cam pe la jumătatea străzii "mari", cum se spune în Ardeal. (De fapt, Orăștie e un oraș atât de micuț, încât, practic, e alcătuit doar din strada mare.) Alături e o piață liliputană, mai e și blocul în care locuia vărul meu, cu care mă întâl­neam uneori și mai stăteam la povești, iar la o dis­tanță de zece minute de mers pe jos, stătea bunica. Mama și tata lucrează la o fabrică aflată puțin în afa­ra orașului, unde se produc motoare pentru diverse aparate de uz casnic. Din păcate, acesta este singurul loc de muncă care le-a mai rămas celor din Orăștie, alt­fel orașul e ca și mort. Dar părinții mei nu prea se uită împrejur, amândoi sunt mari iubitori de muzică și asta le umple viața. Mama e topită după melodiile celor de la ABBA și are o memorie fenomenală când vine vorba de versuri, iar tata are preferințe mai cu­rând eclectice, dar amândoi împărtășim dragostea pen­tru trupa Foo Fighters. Până și bunica era o "con­sumatoare" de muzică! Avea un casetofon și toată ziua asculta ceva: muzică ușoară, populară, muzică foarte veche sau muzică modernă... Cu alte cuvinte, în familia noastră, muzica era o prezență constantă, iar mie mi s-a părut absolut firesc să încep să cânt. De pe la cinci ani, m-am pus pe treabă serios: cântam la bunica, cântam acasă, le cântam porumbeilor, co­pa­cilor sau doar mie. Știi, în copilărie aveam o pro­blemă: nu puteam să adorm dacă stăteam în beznă, trebuia neapărat să am aprinsă o veioză. Cum ai mei voiau să mă dezvețe de obiceiul ăsta, veneau aproape în fiecare seară și-mi stingeau luminița aceea de lângă pat. Și-atunci, ce să fac? Începeam să cânt! Și o țineam așa până când, exasperați, se întorceau, să­racii, și-mi aprindeau veioza. Numai așa se puteau odihni.

- Copilăria ta chiar pare ruptă dintr-o poveste: un oraș cu străduțe înguste, o casă din care țâșnea muzica, un băiat care cânta pentru păsări... Nu ți-a fost greu să renunți la universul acela miraculos?

- Copilul acela mai există și-acum. Mai e mult copil încă în mine. Nu că așa am vrut, așa sunt eu. De-asta, de pildă, de la un anumit moment încolo, nici nu mi-a mai plăcut așa de mult să merg la școală. Mă duceam pentru că știam că trebuie, dar nu mai aveam tragere de inimă, căci între mine și restul colegilor începuse să se producă o breșă care s-a tot adâncit. Odată cu intrarea în adoles­cență, colegii mei s-au schimbat. Își doreau să gră­beas­că maturizarea, erau interesați de mașini, vor­beau despre fete... Eu, în schimb, continuam să visez cu ochii deschiși, să alerg după nori, să cânt și să mă uit la desene animate. Doamne, ce mult mi-a mai plăcut serialul ăla de desene animate, "Dragon Ball Z"! În fiecare zi mă du­ceam la școală și, după ultima oră, o rupeam la fugă spre casă, nu cumva să ratez vreun episod din serial! (râde) Apoi, după ce-mi făceam lecțiile, îm­pre­ună cu tata, meșteream figurine de karatiști din plas­tilină. Îi așezam în poziții de karate, le con­fec­ționam și kimonouri și centuri...

Karatiștii din plastilină

- Visai să ajungi și tu un Bruce Lee?

- Aveam foarte multă energie și simțeam nevoia să fac ceva ca să liniștesc acel tumult interior, iar, în Orăștie, singurul sport care era promovat era karate-le. Am început să mă duc aco­­lo așa, în joacă, dar cu­rând, am devenit din ce în ce mai interesat de toată filo­zofia ca­re susține acest sport și... mă rog, karate a devenit pen­tru mine un stil de viață. Nu pot să-ți spun cât de mân­dru și de fericit am fost când, la opt ani, mi-am luat primul ki­mo­no! Apoi am în­ceput să merg și la competiții, să câștig și pre­mii... Am ajuns până la a do­bândi centura nea­gră.

- Muzică, figurine de plas­tilină, karate... Mai în­că­pea ceva în viața ta?

- Desenam mult! Desenul artistic era o formă de evadare extraordinară, puteam să-mi las imaginația să zburde. Tata a și crezut o vre­me că aș putea să merg mai departe, către Arhitectură, însă ar­hitectura lu­­crea­ză cu linii drepte și un­ghiuri, or eu sim­țeam că li­niile drepte și un­ghiu­rile mă su­focau, așa că i-am ex­pli­cat tatei că nu prea ar exista sorți de izbândă pe direc­ția asta.

- Îl pome­nești adesea pe tatăl tău și te-am văzut și în fil­mă­rile de la "Vocea Româ­niei", cu câtă tan­drețe îl mângâiai pe cap. O imagine extrem de ata­șantă, în penuria de afec­țiune de azi.

- Sunt foarte apropiat de ambii părinți. Am cu ei o relație plină de dragoste și, totodată, o relație de mare și adevărată prietenie. Suntem o familie foarte afectuoasă, ne pupăm, ne îmbrățișăm des, râdem și plângem împreună. Suntem foarte uniți și vorbim deschis despre absolut orice. Asta nu înseamnă însă că am fost un copil cocoloșit. Ai mei au decis să mă lase să mă lovesc cu capul de pragul de sus. Au con­si­derat că asta e cea mai bună metodă de a învăța și de a-mi modela caracterul și personalitatea. Iar ceea ce s-a văzut la televizor a fost un tată foarte emo­ționat, care își dorea ca fiul lui să facă totul bine și, pe de altă parte, se temea ca nu cumva, din greșeală, să spună ceva care să-l supere pe fiu. Când l-am văzut în starea aceea, mi-a fost așa de drag de el! Era normal să încerc să-l liniștesc.

- Să revenim la povestea ta. După absolvirea liceului, ai plecat din Orăștie la Timișoara, la Fa­cul­tatea de Sport. N-ar fi fost mai normal să alegi muzica și să dai admitere la Conservator?

- Nu, pentru că eu simțeam că muzica făcea deja parte din mine, nu consideram că faptul de a mer­ge la Conservator mi-ar putea-o aduce mai aproape. Pe de altă parte, nici nu vedeam în muzică mai mult decât o uriașă pasiune, adică nu mă consideram suficient de talentat, încât să-mi treacă măcar prin minte că aș pu­tea să aspir către statutul de pro­fesionist. Așa că m-am orientat către Facul­tatea de Sport, dar, de fapt, ceea ce mă interesa pe mine era partea de kine­toterapie. Voiam să aflu ce înseamnă corpul uman, care sunt mecanismele de funcțio­nare și potențialele remedii. De pildă, mă gândeam că dacă m-aș răni la ka­rate, aș putea să mă ajut singur, să fac ce­va, până la sosirea me­dicului. În plus, aveam un in­te­res spe­cial pentru cursul de ma­saj. Prin masaj, trans­miți o formă de ener­gie. Îmi dădusem sea­ma de asta de di­nainte de a ajunge la facultate, când îmi în­cercasem abilitățile de masor pe membrii familiei. Ceea ce îmi doream era să văd da­că nu pot îmbună­țăti calitatea acelei energii și dacă nu există o metodă de transmitere mai ra­pi­dă și mai lesnicioasă. Bine, nici partea de sport nu mă lăsa rece. De-altfel, pe par­cur­sul facultății, paleta de interes mi s-a di­ver­sificat: am făcut și schi, și înot, și box, și volei, și baschet.

Printre oameni "răcoroși"

- Ți-a fost ușoară plecarea de-acasă? Fără păsări, fără bunica, fără părinți...

- Mi-a fost greu, într-adevăr. Cu atât mai mult cu cât în Timișoara, am descoperit un univers complet diferit de cel în care trăisem eu. În Orăștie, ca-n orice comunitate mică, toată lumea se cunoaște cu toată lumea, iar oamenii sunt foarte deschiși, au un fel de a te aborda și de a discuta cu tine foarte direct și onest, fie că ești o cunoștință, fie că ești un străin. Îți spun sincer ce-au pe suflet, indiferent că-i de bucurie sau de necaz. În Timișoara, în schimb, am fost frapat de faptul că oamenii sunt retrași, destul de indi­fe­renți, te tratează cu "răcoare". Nu le prea pasă de cei din jur. Când am intrat prima dată în facul­tate, am avut o senzație foarte ciudată: tre­ceam printr-o mare de oa­meni și toți păreau cumva de­co­nectați, nimeni nu-mi zâm­bea, nimeni nu mă saluta, căci - evi­­dent! - nimeni nu mă cu­noștea, dar nimeni nici nu părea dis­pus să mă cunoască. Multă vreme am trăit cu un soi de spai­mă: că acolo oamenii nu-ți spun cu-ade­vărat ce gândesc, că aș putea, fără să vreau, să de­ran­jez pe cineva și persoana res­pectivă nu mi-ar spune. Aco­lo nu se prea vorbește deschis. Se zâm­bește fals și se pretinde că totul e în regulă, deși nu e.

- Și cum ai scăpat de teama de "răcoare"?

- Cunoscându-i pe băieții din prima trupă cu care am cântat, cât am fost în facultate. Cu ei mă înțe­legeam din două vorbe și, mai ales, prin muzică. Nu mai trebuia să le explic ce gândesc sau cum simt. În plus, dacă era ceva cu care nu erau de acord sau care considerau că putea fi îmbunătățit, îmi spu­neau direct. Atunci mi-am dat seama că și acolo, în Timișoara, există oameni cu care co­nexi­unea se poate realiza lin, ușor.

Norocul din băruleț

- Să înțeleg că a mai existat și o a doua trupă?

- Prima n-a rezistat foarte mult. Ne înțelegeam foarte bi­ne, dar restul colegilor nu erau atât de dedicați mu­zicii. Nu i-am blamat pentru asta: fiecare își hrănește pasiunea atât cât simte că are nevoie. Eu însă sim­țeam că aveam nevoie de mai mult. În perioada aceea, mi-am vândut consola video și niște jocuri cu cărți și, din banii astfel câștigați, am izbutit să-mi cumpăr prima mea chitară acus­tică. Și-am început să cânt (îmi cer scuze și acum față de foștii colegi de cameră, din cămin, căci i-am "asasinat" cu repetițiile mele). În orice caz, într-o seară, eram într-un băruleț din Timi­șoara, unde se cântă muzică mai dinspre anii '90, și-am cântat și eu o melodie. După ce am ter­minat, am fost abordat de doi băieți care mi-au spus că le-a plăcut foarte mult și că ar vrea să ne revedem la sala lor de repetiții. Zis și făcut! Am mers acolo și... am căzut pe spate! Am descoperit o sală de re­pe­tiții în toată regula, instrumente, amplificatoare... Ce mai! Era un vis! Unde mai pui că mi-am dat seama că și cu băieții mă înțelegeam foarte bine, cu atât mai mult cu cât și ei erau la fel de concentrați asupra muzicii ca și mine. Ne-am acordat o perioadă de acomodare de vreo trei săptămâni, după care eu am preluat melodiile compuse deja de chitarist, le-am trecut pe profilul meu vocal și ne-am pus pe treabă. Numai că, după șase luni, același chitarist, având ceva pro­ble­me de familie, a plecat în Ger­mania. Și-așa ne-am trezit și fără un instrumentist, și fără sală de repetiții - căci sala îi aparținea tot lui. Până la urmă, am găsit un chitarist extraordinar, pe Csaba Molnar, și o casă pe care ne-am decis s-o trans­formăm în sală de repe­tiții. Numai că nu aveam bani pentru bureți și tot ce mai trebuie pentru izo­larea fonică, așa că ne-am dus la magazinul Billa și-am "colectat" de-acolo toate cartoanele de am­balaj pe care le-am putut găsi, ne-am întors la acea căsuță și ne-am apucat să decupăm trigoane de 7X7cm, pe care apoi le lipeam pe pereți în loc de bureți. Am muncit opt luni și-am făcut 28.000 de trigoane! Și tocmai când am ispră­vit, căsuța a fost vândută și noi evacuați. (râde) Fi­nal­mente, ne-am găsit un alt spațiu de repetiții și de-atunci totul a mers strună. Iar trupa cu care am apărut la "Vocea Ro­­mâ­niei", la audițiile pe nevă­zu­te, este exact aceas­tă trupă, atât de încercată. Mai mult, Molnar a stat cu mine pe toată perioada con­cur­sului. El, ce­lălalt prieten al meu, Costin, și Tudor Chirilă, au fost cei care mi-au dat încredere în vocea mea și mi-au insuflat hotărârea de care aveam ne­voie ca să merg până la capăt în con­curs. Căci au fost și momente când mi se părea că nu mai pot, că nu mai știu cum să cânt... Le sunt foarte recunos­cător și lor, și publi­cului care m-a susținut!

Muzică și smerenie

- "Vocea României" pare un fel de sincopă în firea ta, cam pe deasupra pământului. Cum ai ajuns în concurs?

- Ideea n-a fost a mea. Într-o seară, plecând de la fa­cultate, prietenul meu, Costin, mi-a zis: "Nu vrei să te duci și tu la Voce?". La care eu am răspuns: "Nu, mă, nu, ce să caut eu acolo?! Acolo se duc oa­meni cu voci mult mai bune, nu-i de mine concursul ăsta." Costin însă a tot insistat și eu am tot refuzat și el iar a mai insistat și, până la urmă, cu trei zile înainte de preselecție, am cedat. Am zis: "Bine, mă duc, numai să taci din gură." De fapt, ideea e că, din cauza pisălogelii lui Costin, la un moment dat, am ajuns și eu să cred sau măcar să sper că aș putea să-mi duc pasiunea mai sus, la nivel profesionist. Mi-am spus că "Vocea României" ar putea să fie proverbialul șut în fund, care te propulsează spre mai bine. Asta a fost scânteia care m-a motivat.

- O scânteie care a explodat. Prezența ta pe scena concursului a fost de-a dreptul fenomenală. Ai lăsat perplecși și antrenorii, și publicul...

- Eu privesc muzica și aportul meu muzical cu smerenie. Nu mi se pare că sunt cel mai cel, nu sunt genul care să se umfle în pene și să se bată cu cără­mida-n piept. De-asta, în afara scenei, sunt cu­min­țel, temperat. Dar, când urc pe scenă, dau totul din mine și față de mine. În plus, sunt atent la versuri, încerc să înțeleg mesajul piesei. Cu cât mesajul mă reprezintă mai mult, cu atât mai ușor îmi e să intru în starea potrivită și să-l transmit. De pildă, melodia "Dream on", a celor de la Aero­smith, mă reprezintă mai mult decât "You shook me all night long", a trupei AC/DC. Asta, pentru că nu am experiența nebuniei AC/DC, dar am experiența unei vieți în care visezi cu ochii deschiși la mai mult și la mai frumos. Așa că, atunci când am cântat "Dream on, dream on, dream on", eu chiar am simțit sensul ver­su­rilor și am cântat cu tot sufletul.

- "Vocea României" s-a înche­iat. Ce planuri ai de-acum încolo?

- Vreau să-mi urmez visul: să fac muzică, să experimentez și să învăț, astfel încât să pot să compun piese din ce în ce mai bune. La mo­dul punctual, împreună cu colegii mei de trupă, căutăm un nou chi­tarist - din păcate, Molnar va pleca în străinătate ­- și apoi ne vom pune pe treabă. Dar au mai răsărit și alte proiecte, separate: mi s-a propus ceva împreună cu un alt chitarist, există și niște idei pentru o cola­bo­rare cu Vladimir Pocorschi, fostul meu coleg de la "Vocea României", cu care mă înțeleg foarte bine... Sunt mai multe opțiuni "pe masă". Vreau să mă sfătuiesc și cu Tudor Chirilă, care mi-a devenit prieten, un alt lucru pentru care sunt recu­noscător, și apoi să vedem ce și cum se va concretiza. Oricum, în curând mă voi muta în București și atunci, tehnic vorbind, lucrurile se vor sim­plifica. Vreau, de asemenea, să-mi fac un mic studio, un loc bine utilat, unde să pot lucra profesional. Nu va fi un studio comercial unde să vină și alte persoane să înregistreze. Și-mi mai trebuie și o mașinuță, ceva cu patru roți, care să mă ducă de la A la B. Să devin acel om care face muzică din pură plăcere și, deci, își trăiește viața așa cum simte. Sunt încă acel copil din Orăștie care cânta pentru păsări, numai că visul meu s-a împlinit și acum trebuie să-l cresc în continuare.

- Gloria sosită peste noapte le-a determinat pe fete să dea buzna peste tine?

- Nu comentez. (râde)

- Dar iubirea? Crezi în iubire, în sufletele pe­reche, în romantism?

- Da, cred în dragoste și în romantism, cred în fru­musețea aceea pură a două suflete care își vor­besc chiar dincolo de cuvinte. Și mi-ar plăcea să am alături de mine o persoană care să-mi împărtășească iubirea, față de care să pot să-mi deschid sufletul, cu care să pot să discut câte-n lună și-n stele, care să mă înțeleagă și pe care să o înțeleg... Însă, momen­tan cel puțin, o relație de dragoste nu e ceva ce caut neapărat. Dacă e să vină în viața mea, o primesc, dar lipsa ei nu reprezintă acum o dramă.

- Ai planuri mai mari?

- Îmi doresc, mai ales acum, să fac multe alte lucruri pe care înainte nu mi le permiteam: vreau să descopăr lumea, să sar cu parașuta sau să vizitez Antarctica... Vreau să experimentez și să savurez viața.

Foto: PRO TV