- Dacă mă gândesc că prima reacţie care justifica atrocităţile de la Paris, prin caracterul provocator al caricaturilor publicate de "Charlie Hebdo", a aparţinut unor jurnalişti care au justificat atentatul terorist din 11 septembrie 2001 de la New York, prin politica dusă de SUA în Orientul Mijlociu, îmi este uşor să demonstrez caracterul anti-democratic şi cripto-totalitarist al acestui raţionament. În viziunea acestor jurnalişti, dintre care unii au făcut şi apologia mineriadei din iunie 1990, probabil că vinovaţi sunt, şi jurnaliştii, şi voluntarii organizaţiilor umanitare, decapitaţi de gruparea Statul Islamic şi vinovate sunt şi fetiţele răpite de militanţii Boko Haram din Nigeria, pentru a fi convertite forţat la Islam. Este inutil să despicăm firul în patru pe tema caracterului ofensator (pe care nu-l neg) al caricaturilor din "Charlie Hebdo", căci ele nu sunt decât un pretext în războiul extremiştilor islamici împotriva valorilor fundamentale şi a modului de viaţă ale Occidentului, iar scopul teroriştilor nu este răzbunarea Profetului, ci crearea unui conflict în interiorul societăţilor occidentale, care să ducă la radicalizarea tuturor musulmanilor, inclusiv a celor integraţi. Totodată, pot fi de acord cu apelul lui Andrei Pleşu la moderaţie şi respect pentru cei de credinţe diferite, dar cred că nu trebuie să amestecăm lucrurile, în acest moment fiind prioritară apărarea libertăţii de expresie ca libertate fundamentală. Nu avem a adăuga nici un "dar" după această propoziţie, căci nimic din ceea ce produc pixul sau tastatura unui calculator nu trebuie contracarat cu Kalaşnikovul. În numele acestei libertăţi şi al tuturor valorilor civilizaţiei occidentale, s-au adunat la Paris 40 de şefi de stat şi de guvern, deşi nu cred că toţi erau fani "Charlie Hebdo". Principiul este însă mai presus de imperfecţiunile acţiunii umane, iar în săptămânile ce au urmat, am văzut în ce capcană putem cădea dacă acceptăm auto-cenzura impusă de pericolul terorist: în Germania au fost interzise demonstraţiile grupării Pegida, care militează împotriva islamizării Occidentului, şi a fost anulat vernisajul unei expoziţii de caricaturi. Asta dorim? Angela Merkel însăşi, care a repudiat Pegida, a deplâns interzicerea demonstraţiilor de către poliţie. Aşadar, dacă este vorba de apărarea cu orice preţ a libertăţilor civice şi valorilor democraţiei liberale, pot afirma "Je suis Charlie" - deşi caricaturile din "Charlie Hebdo" mi se par de prost gust. Evocându-l pe Apostolul Pavel, spun şi eu: "toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos." Cred, deci, că ne este de folos să punem dragostea şi respectul faţă de aproapele nostru, indiferent de religia lui, deasupra dreptului la insolenţă. Este însă vorba de un auto-control voluntar, liber consimţit, care trebuie cultivat cu responsabilitate de educatori, formatorii de opinie şi oamenii de cultură şi nu poate fi lăsat în grija politicienilor. Se sparie gândul, de cum ar arăta o lege a presei adoptată de Parlamentul României! Închei, deci, cu fraza atribuită lui Voltaire: "Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune" - pentru că alternativa la acest principiu este întoarcerea la totalitarism, şi nicio viaţă nu merită trăită sub ameninţarea terorii.
- În programul de lucru pe 2015, preşedintele Klaus Iohannis acordă întâietate întâlnirilor internaţionale. Dar deşi s-a văzut cu personalităţi importante din Europa şi America, mass-media românească n-a tresărit. Nu era normal ca preşedintele să-şi înceapă mandatul prin corectarea imaginii internaţionale a României? Pe unde merge e primit doar cu zâmbete.
- Este puţin cam devreme să tresărim de emoţie. Nu a trecut decât o lună de la preluarea funcţiei prezidenţiale de către Klaus Johannis şi am fost deja neplăcut surprinşi de ambiguităţile din discursul rostit la CSM, de numirea unor consilieri controversaţi şi de lipsa sa de reacţie faţă de scandaloasa ordonanţă a premierului Ponta, privind renunţarea benevolă la titlurile ştiinţifice. Mulţi dintre cei care l-au votat pe Klaus Johannis nu înţeleg normalitatea ca pe o convieţuire idilică între preşedinte şi un premier insolent, incompetent şi asociat cu personaje controversate şi corupte, sau ca pe o punere în scenă a unui consens artificial, cum a fost pactul pentru sporirea bugetului apărării. De ce nu un pact pe justiţie, statul de drept şi anti-corupţie, dacă tot vrem să scăpăm de MCV? Ce consens poate exista între cei jecmăniţi şi minţiţi şi cei care-i jecmănesc şi-i mint, adică între contribuabili şi guvernanţi, aşa cum se prezintă ei la ora actuală în România? Poate că votanţii anti-Ponta din 16 noiembrie s-au gândit la o altfel de normalitate, şi anume, la stabilirea primatului unei democraţii funcţionale şi al intereselor cetăţeanului în faţa abuzurilor clasei politice. Or, o astfel de normalitate nu poate fi stabilită evitând confruntarea şi sancţionarea celor care o compromit. Înţeleg foarte bine că întrebarea dvs. se referea la activitatea externă a şefului statului, dar imaginea noastră externă este definită de acţiunile din planul intern, iar domnul Johannis va fi judecat în primul rând după calitatea acestora. Este, desigur, încurajator că preşedintele nostru a fost bine primit de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, pe care îl cunoştea, de altfel, demult. Dar o bună primire este firească la început de mandat, când speranţele sunt mari şi promisiunile generoase. Să nu confundăm zâmbetul protocolar cu un cec în alb: şi Comisia Europeană aşteaptă rezultate din partea României, atât în privinţa consolidării statului de drept şi a democraţiei, cât şi în privinţa reformării economiei şi absorbţiei fondurilor europene. Pe de altă parte, vizita subsecretarului de stat american, Victoria Nuland, trebuie înţeleasă mai puţin ca o demonstraţie de simpatie şi mai mult ca un demers menit să comunice aşteptările Washington-ului faţă de România, în privinţa apărării flancului estic al NATO, ameninţat concomitent de agresivitatea Kremlinului şi de tentaculele terorismului islamic. Nu mă îndoiesc că doamna Nuland îşi aminteşte că partidul domnului Johannis nu a fost întotdeauna un aliat sigur al SUA, mai ales când a cerut retragerea militarilor români din Afghanistan, şi că însuşi domnul Johannis a cochetat, la un moment dat, cu ideea unei deschideri faţă de Rusia. Şi Statele Unite vor aştepta, aşadar, ca acţiunile noului preşedinte să se ridice la nivelul discursului său recent şi să anuleze dubiile exprimate deja în spaţiul public, cu privire la simpatiile pro-Kremlin ale consilierului său pe probleme de securitate naţională. Cu toţii, cetăţeni, UE şi SUA, suntem aşadar, încă în expectativă, şi nu mai credem în personaje providenţiale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
