Îmi aduc şi acum aminte scena petrecută în clădirea luxoasă a unei mari bănci internaţionale. O duduie tânără şi zglobie îmi calcula ratele pe care urma să le plătesc în euro, timp de treizeci de ani. Cum eu îmi încasez salariul în lei, m-am apucat, cuminte, să îmi elaborez pe hârtie un plan pentru vremuri mai grele, încercând să văd cam cât ar trebui să plătesc dacă un euro va sări de pragul de 3,5 lei, cât era pe atunci. Pe la 4 lei pentru un euro, stăteam bine, la 5 lei scârţâiam, dar împrumutul era oricum mai avantajos decât unul în moneda autohtonă. La 6 lei pentru un euro, aş fi putut avea ceva probleme, rezolvabile însă. Când domnişoara "ofiţer de credit" (aşa se cheamă, deşi nu are legătură cu armata) a văzut ce mâzgăleam eu pe hârtie, a surâs tâmp şi a exclamat: "Doar nu credeţi în asemenea scenarii?!". Din păcate, domnişoara cu pricina habar n-avea că eu îmi făceam ceea ce se cheamă acum un "test de stres", care încearcă să vadă ce se întâmplă cu un client în cazul în care datele pieţei financiare se modifică. Astfel de teste ar fi trebuit derulate cu toţi cei care şi-au luat credite cu toptanul în anii de boom ai economiei româneşti. Aşa ar fi putut afla băncile că situaţia financiară a românilor va fi dezastruoasă dacă valutele în care şi-au luat împrumuturile vor fluctua cu câteva zeci de procente. Spre nenorocirea noastră şi a băncilor, francul elveţian, dolarul şi euro s-au apreciat considerabil în ultimii şapte ani. Francul s-a scumpit de două ori, iar dolarul îi calcă pe urme. 200.000 de români cu credite în monedă elveţiană nu ştiu cum să-şi mai plătească ratele.
Băncile nu au făcut teste de stres ale clienţilor pentru că, dacă le-ar fi făcut, zecile de mii de domnişoare de la ghişee şi zecile de top manageri care le conduceau nu şi-ar mai fi putut încasa, la sfârşit de ani, bonusurile oferite, pe măsură ce acaparau cotă de piaţă. Au luat cotă de piaţă, dar şi-au umplut afacerile de credite neperformante, aducând milioane de clienţi în pragul falimentului personal. Acum stăm toţi şi ne întrebăm cine e de vină şi, mai ales, unde e soluţia? Eu cred că de vină sunt, în primul rând, băncile, care nu au avut grijă de banii lor şi au dat credite în valută pe zeci de ani, de parcă le-ar fi primit înapoi mâine, dar şi clienţii care s-au îndatorat, asumându-şi un risc, fără să fie conştienţi de el.
Soluţia ar fi fost ca noi, românii, să avem încă de acum şapte ani teste de stres ale clienţilor şi o lege a falimentului personal. Aşa ar fi ştiut cei împrumutaţi că, la o adică, pot să nu-şi mai plătească ratele, renunţând însă la multe libertăţi (fără alte posibile împrumuturi, fără posibilitatea de a decide singuri ce fac cu veniturile lunare). Iar băncile, sau mai degrabă managerii lor, ar fi ştiut că banii, mai ales în monedă străină, se împrumută cu risc şi trebuie să se gândească de două ori înainte de a-i da, eventual "doar cu buletinul", cum a fost moda în trecut.
Din păcate, legea falimentului personal, care acum e vânturată de politicieni, vine cam târziu pentru a mai repara ceva. Dar, vorba românului - "Mai bine mai târziu decât niciodată".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
