- Dacă mă gândesc că prima reacție care justifica atrocitățile de la Paris, prin caracterul provocator al caricaturilor publicate de "Charlie Hebdo", a aparținut unor jurnaliști care au justificat atentatul terorist din 11 septembrie 2001 de la New York, prin politica dusă de SUA în Orientul Mijlociu, îmi este ușor să demonstrez caracterul anti-democratic și cripto-totalitarist al acestui raționament. În viziunea acestor jurnaliști, dintre care unii au făcut și apologia mineriadei din iunie 1990, probabil că vinovați sunt, și jurnaliștii, și voluntarii organizațiilor umanitare, decapitați de gruparea Statul Islamic și vinovate sunt și fetițele răpite de militanții Boko Haram din Nigeria, pentru a fi convertite forțat la Islam. Este inutil să despicăm firul în patru pe tema caracterului ofensator (pe care nu-l neg) al caricaturilor din "Charlie Hebdo", căci ele nu sunt decât un pretext în războiul extremiștilor islamici împotriva valorilor fundamentale și a modului de viață ale Occidentului, iar scopul teroriștilor nu este răzbunarea Profetului, ci crearea unui conflict în interiorul societăților occidentale, care să ducă la radicalizarea tuturor musulmanilor, inclusiv a celor integrați. Totodată, pot fi de acord cu apelul lui Andrei Pleșu la moderație și respect pentru cei de credințe diferite, dar cred că nu trebuie să amestecăm lucrurile, în acest moment fiind prioritară apărarea libertății de expresie ca libertate fundamentală. Nu avem a adăuga nici un "dar" după această propoziție, căci nimic din ceea ce produc pixul sau tastatura unui calculator nu trebuie contracarat cu Kalașnikovul. În numele acestei libertăți și al tuturor valorilor civilizației occidentale, s-au adunat la Paris 40 de șefi de stat și de guvern, deși nu cred că toți erau fani "Charlie Hebdo". Principiul este însă mai presus de imperfecțiunile acțiunii umane, iar în săptămânile ce au urmat, am văzut în ce capcană putem cădea dacă acceptăm auto-cenzura impusă de pericolul terorist: în Germania au fost interzise demonstrațiile grupării Pegida, care militează împotriva islamizării Occidentului, și a fost anulat vernisajul unei expoziții de caricaturi. Asta dorim? Angela Merkel însăși, care a repudiat Pegida, a deplâns interzicerea demonstrațiilor de către poliție. Așadar, dacă este vorba de apărarea cu orice preț a libertăților civice și valorilor democrației liberale, pot afirma "Je suis Charlie" - deși caricaturile din "Charlie Hebdo" mi se par de prost gust. Evocându-l pe Apostolul Pavel, spun și eu: "toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos." Cred, deci, că ne este de folos să punem dragostea și respectul față de aproapele nostru, indiferent de religia lui, deasupra dreptului la insolență. Este însă vorba de un auto-control voluntar, liber consimțit, care trebuie cultivat cu responsabilitate de educatori, formatorii de opinie și oamenii de cultură și nu poate fi lăsat în grija politicienilor. Se sparie gândul, de cum ar arăta o lege a presei adoptată de Parlamentul României! Închei, deci, cu fraza atribuită lui Voltaire: "Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune" - pentru că alternativa la acest principiu este întoarcerea la totalitarism, și nicio viață nu merită trăită sub amenințarea terorii.
- În programul de lucru pe 2015, președintele Klaus Iohannis acordă întâietate întâlnirilor internaționale. Dar deși s-a văzut cu personalități importante din Europa și America, mass-media românească n-a tresărit. Nu era normal ca președintele să-și înceapă mandatul prin corectarea imaginii internaționale a României? Pe unde merge e primit doar cu zâmbete.
- Este puțin cam devreme să tresărim de emoție. Nu a trecut decât o lună de la preluarea funcției prezidențiale de către Klaus Johannis și am fost deja neplăcut surprinși de ambiguitățile din discursul rostit la CSM, de numirea unor consilieri controversați și de lipsa sa de reacție față de scandaloasa ordonanță a premierului Ponta, privind renunțarea benevolă la titlurile științifice. Mulți dintre cei care l-au votat pe Klaus Johannis nu înțeleg normalitatea ca pe o conviețuire idilică între președinte și un premier insolent, incompetent și asociat cu personaje controversate și corupte, sau ca pe o punere în scenă a unui consens artificial, cum a fost pactul pentru sporirea bugetului apărării. De ce nu un pact pe justiție, statul de drept și anti-corupție, dacă tot vrem să scăpăm de MCV? Ce consens poate exista între cei jecmăniți și mințiți și cei care-i jecmănesc și-i mint, adică între contribuabili și guvernanți, așa cum se prezintă ei la ora actuală în România? Poate că votanții anti-Ponta din 16 noiembrie s-au gândit la o altfel de normalitate, și anume, la stabilirea primatului unei democrații funcționale și al intereselor cetățeanului în fața abuzurilor clasei politice. Or, o astfel de normalitate nu poate fi stabilită evitând confruntarea și sancționarea celor care o compromit. Înțeleg foarte bine că întrebarea dvs. se referea la activitatea externă a șefului statului, dar imaginea noastră externă este definită de acțiunile din planul intern, iar domnul Johannis va fi judecat în primul rând după calitatea acestora. Este, desigur, încurajator că președintele nostru a fost bine primit de președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, pe care îl cunoștea, de altfel, demult. Dar o bună primire este firească la început de mandat, când speranțele sunt mari și promisiunile generoase. Să nu confundăm zâmbetul protocolar cu un cec în alb: și Comisia Europeană așteaptă rezultate din partea României, atât în privința consolidării statului de drept și a democrației, cât și în privința reformării economiei și absorbției fondurilor europene. Pe de altă parte, vizita subsecretarului de stat american, Victoria Nuland, trebuie înțeleasă mai puțin ca o demonstrație de simpatie și mai mult ca un demers menit să comunice așteptările Washington-ului față de România, în privința apărării flancului estic al NATO, amenințat concomitent de agresivitatea Kremlinului și de tentaculele terorismului islamic. Nu mă îndoiesc că doamna Nuland își amintește că partidul domnului Johannis nu a fost întotdeauna un aliat sigur al SUA, mai ales când a cerut retragerea militarilor români din Afghanistan, și că însuși domnul Johannis a cochetat, la un moment dat, cu ideea unei deschideri față de Rusia. Și Statele Unite vor aștepta, așadar, ca acțiunile noului președinte să se ridice la nivelul discursului său recent și să anuleze dubiile exprimate deja în spațiul public, cu privire la simpatiile pro-Kremlin ale consilierului său pe probleme de securitate națională. Cu toții, cetățeni, UE și SUA, suntem așadar, încă în expectativă, și nu mai credem în personaje providențiale.