Nu prea demult, celebrarea lui Mihai Eminescu era o sărbătoare naţională. Când amintirea lui a început să pălească, marele scriitor Geo Bogza se ducea să depună la statuia poetului, încercând să alunge uitarea, un trandafir. Bogza a murit, înghiţit el însuşi, azi, de uitare, iar Eminescu nu mai trăieşte nici măcar în roşul petalelor unei flori. Spălătoare de creier şi de simţire, tranziţia le fură românilor identitatea, înlocuind sărbătorile spirituale cu circ.
În miezul acesta de iarnă nehotărâtă, bogată când în soare, când în zăpezi, vă propunem o călătorie în anul 1860, pe vremea când Eminescu, în vârstă de zece ani, era elev la liceul din Cernăuţi, capitala Bucovinei, aflată pe atunci sub stăpânire austriacă. Scrisă de un coleg care îi va deveni şi prieten de viaţă - Teodor Stefanelli -, evocarea poartă lumina uneia din puţinele perioade în care Eminescu a fost, cu adevărat, fericit. Alături de călătoria pe care o va face în Transilvania, la vârsta de 15 ani, perioada petrecută în Bucovina reprezintă o zonă de iradiere optimistă, care va străbate constant viaţa şi opera sublimului şi tragicului poet.
"Mic şi îndesat, cu părul negru, pieptănat de la frunte spre ceafă"
Eminescu a început să cerceteze liceul din Cernăuţi în luna septemvrie a anului 1860. Astfel, intrând eu în liceu în toamna anului 1861, l-am aflat în clasa a doua. Din cauza aceasta mă întâlneam cu dânsul numai duminicile şi sărbătorile, la orele de religie ce le ţinea bătrânul nostru catehet Veniamin Iliuţ cu toţi elevii români, în o sală mare a liceului. Iliuţ făcea întâi apelul nominal şi constata cine lipseşte, apoi ne făcea morală. El era un bărbat înalt şi frumos, avea mare autoritate între profesorii liceului şi ţinea cu stricteţă ca să învăţăm obiectul său: religia. O notă rea din religie
Pe atuncea, Eminescu purta numele Eminoviciu. Parcă-l văd şi astăzi: mic şi îndesat, cu părul negru, pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat.
La finea semestrului al doilea, anul 1862, Eminescu a avut notă rea din limba latină şi din matematici şi a rămas repetent în clasa a doua. Astfel l-am ajuns în anul 1862-1863 şi am devenit colegi de clasă. Dar nici acuma nu eram la un loc, căci clasa având aproape 140 de elevi, era despărţită în două clase paralele A şi B, şi Eminescu, după iniţiala numelui său, era în despărţitura A, iar eu în despărţitura B. La obiectele religia şi limba românească eram însă toţi elevii români ai clasei la un loc şi acuma prietenia mea cu Eminescu, din cauza deselor întâlniri, capătă legătură tot mai strânsă şi mai temeinică.
Limba şi literatura românească ne-o preda, când era sănătos, profesorul Aron Pumnul, iar dacă se bolnăvea, atuncea îl substituia profesorul dr. Ion Sbiera, ulterior profesor la Universitatea din Cernăuţi. Aceşti doi profesori ne-au iniţiat în gramatica şi literatura românească şi ne-au predat şi puţină istorie naţională, atâta cât era pe atuncea permis să ascultăm din istoria neamului nostru.
Profesorul Pumnul venea foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea, era o sărbătoare pentru noi, căci mult îl iubeam cu toţii pe acest bărbat bun, care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească şi cu atâta linişte şi răbdare. Noi, elevii, nu l-am văzut nicicând râzând. Avea veşnic o înfăţişare melancolică şi dureroasă. Îl respectam cu toţii şi, adese, când din cauza durerilor ce-i frământau trupul era silit să părăsească clasa, mulţi din noi îl petreceam până la trăsură şi-l ajutam să se urce în ea, iar Eminescu, pe care Pumnul îl iubea foarte mult, îl petrecea până acasă.
"Cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi"
Atât la Pumnul, cât şi la Sbiera, Eminescu era unul din cei mai buni elevi, pentru că el cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi, iar ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul, pentru că el avea o deosebită predilecţie pentru aceasta şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe când noi, ceilalţi, nu numai că nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla undeva.
Poate că şi împrejurarea că era din România a fost una din cauzele că noi, bucovinenii, ţineam atât de mult la Eminescu, şi că Aron Pumnul îl trata cu deosebită bunăvoinţă şi-l lua ades la sine.
Odată l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărţi pentru istoria românilor, şi el îmi răspunse că nu are cărţi de şcoală, dar are alte cărţi vechi, în care află ce-i trebuie.
Pe acea vreme, noi, elevii din liceu, nu aveam o gramatică românească tipărită, ci învăţam după dictatul profesorilor. Eminescu însă căpătase scriptele de la Pumnul şi-şi prescrisese astfel gramatica. Colegii lui Eminescu împrumutau, deci, adese, manuscriptul său ca să-şi prescrie şi ei gramatica, şi le împrumuta fără greutate acest manuscript, cu condiţia să nu-i îndoaie colţurile filelor, adecă să nu-i facă Eselsohren (urechi de măgar), cum ziceam noi pe atuncea.
Eminescu vorbea bine şi limba germană, pentru că urmase în Cernăuţi şi două clase primare şi astfel avuse ocazia să înveţe şi această limbă.
Cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din limba şi literatura românească şi din istoria universală. În celelalte materii şi mai cu seamă în matematici şi latină era slab, iar cursul din limba greacă nici nu l-a urmat la liceul din Cernăuţi, pentru că această limbă se învăţa abia în clasa a treia, iar Eminescu a părăsit şcoala în semestrul de vară din clasa a doua, adică în primăvara anului 1863, pe vremea Paştelor (aprilie) şi nu a mai intrat ca elev public în acest liceu.
"Era vorbăreţ şi vioi şi avea un vecinic surâs pe buze"
Eminescu era şi bun de inimă, ceea ce se poate vedea şi din următoarea întâmplare. Odată, după-amiază, înainte de Paştele anului 1863, când se finiseră orele de învăţătură în clasa mea şi colegii ieşeau afară, eu m-am urcat pe catedră şi am strigat cât mă ţinea gura: "Petrecere bună, domnilor". Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul uşii, se vede că nu-i plăcuse strigătul meu, se întoarse şi-mi dictă pentru o oară carcer în clasa unde eram. Curând veni şi servitorul şcoalei, Onufri, ca să încuie uşa. Acest Onufri era foarte popular la noi, pentru că ne împrumuta şi cu parale când flămânzeam în şcoală şi nu aveam bani să ne cumpărăm covrigi sau mere. Tocmai când voia Onufri să încuie uşa, trece şi Eminescu prin coridor, ducându-se acasă şi, zărindu-mă, mă întreabă ce-i cu mine, iar eu îi povestesc cu mare supărare nenorocirea ce a dat peste mine. Nu puturăm vorbi mult, pentru că Onufri se grăbi să încuie uşa şi eu rămăsei singur şi foarte descurajat. Dar după vreo zece minute, aud că scârţâie cheia la uşă şi văd că intră Onufri şi cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate buzunarele pline cu covrigi. El împrumutase bani de la Onufri, cumpărase covrigi şi-l înduplecase să-l sloboază ca să stea cu mine până mă va libera. Ce voios eram acuma şi în profunziunea mulţumirii şi zăpăcelii mele i-am promis lui Eminescu că şi eu voi sta cu dânsul când îl vor închide vreodată. Acu ne trecu timpul foarte repede, căci abia sfârşisem să mâncăm covrigii şi Onufri ne dete drumul, dar ne zise să nu spunem nimănui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar noi, amândoi, ne-am dus drept pe toloacă, unde împreună cu alţi colegi am jucat mingea până pe înserate.
"După moartea lui Pumnul, Eminescu părăsi Bucovina. Se lăţi vestea că se află în Transilvania"
Câteva zile după această întâmplare, dispăru Eminescu din Cernăuţi, pe vremea Paştelor, în aprilie 1863, şi abia în primăvara anului 1864 ne-am întâlnit iarăşi şi atuncea mi-a spus că are de gând să intre ca elev public în liceu, după ce va trece examenele restante.
Acuma locuia el la Pumnul şi îngrijea şi de bibliotecă. Aici trebuie să se fi simţit el în elementul său, căci rânduise biblioteca şi ştia unde se află orice carte. Nu mai trebuia, ca mai înainte, să scotoceşti tot dulapul, pân' ce dai de cartea ce-ţi trebuia. Eminescu se ducea drept la dânsa şi o scotea dintre celelalte cărţi, dându-ţi-o cu un fel de satisfacţie şi dovedind astfel că cunoaşte fiecare tom din această colecţiune.
Pe vremea aceasta, profesorul Pumnul era greu bolnav şi nu mai părăsea patul. Eminescu îmi spuse că, după vorbele medicilor, Pumnul nu va duce-o lung şi, în adevăr, Pumnul muri în ziua de 12/24 ianuarie 1866. Doliul era mare în toată Bucovina şi între studenţi, iar Eminescu era neconsolat, pentru că ţinea mult la acest rar bărbat şi îl iubea ca pe un tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuinţa sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina şi acuma îl văzui pe Eminescu, întâiaşi oară, vărsând lacrimi de durere. Seara, m-am dus iarăşi la Eminescu şi
După cetire, îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adecă Metalica vibrândă a clopotelor jale nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia, căci trebuie să o predea profesorului Sbiera. Eminescu iscăleşte această poezie: M. Eminoviciu, privatist. Împrejurarea că îşi zice aici privatist dovedeşte că Eminescu venise în adevăr cu gândul la Cernăuţi ca să studieze pentru a se supune unui examen şi a intra în liceu ca elev public, dar această dorinţă nu avea să se realizeze căci, după moartea lui Pumnul, Eminescu nu rămase mult timp în Cernăuţi, ci părăsi Bucovina în primăvara anului 1866. N-a ştiut nimene din colegi când a plecat şi încotro a apucat-o, dar în urmă se lăţi vestea că se află în Transilvania.
(Fragment din volumul Teodor Stefanelli - "Amintiri despre Eminescu", Ed. Junimea, Iaşi, 1983)
Ilustraţii din albumul "Mihai Eminescu - o monografie în imagini", Ed. Junimea, Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
