Mă număr printre cititoarele fidele ale "Formulei AS", pe care o consider revista mea de suflet. De câteva ori, v-aţi referit în articolele dvs. la cei bătrâni aflaţi în aşezăminte (mi-e greu să spun azile), trişti şi îndureraţi că nu mai sunt la casa lor, în mijlocul celor dragi. De fiecare dată mi s-a umplut sufletul de mila lor, dar şi de revoltă la adresa familiilor care-i abandonau...
Aş vrea să vă prezint şi cealaltă faţă a medaliei, a suferinţei trăite de cei care au fost nevoiţi să-şi interneze părinţii în asemenea aşezăminte. Voi face o mărturisire extrem de dureroasă, dar şi extrem de adevărată.
Sunt o pensionară de 67 de ani, şi din 1991, am avut grijă de mama. Neavând copii, am considerat-o ca pe copilul meu, de care am avut grijă ca de ochii din cap. Am avut o mamă extraordinară, care, fiind soţie de deţinut politic, a îndurat toate greutăţile şi umilinţele regimului comunist. S-a luptat ca o leoaică să ne crească (pe fratele meu şi pe mine), a ţinut loc şi de tată (atâta timp cât tata a fost arestat). De nenumărate ori se culca flămândă, pentru ca singura porţie de mâncare existentă în casă să ne-o lase nouă. Ne-a crescut frumos, cu credinţă în Dumnezeu, ne-a învăţat să fim cinstiţi şi buni, să-i iertăm pe cei ce ne-au greşit, să fim demni, şi ne-a insuflat dragostea de carte. Atâta timp cât am fost elevi, singura noastră răsplată pentru mama erau notele bune pe care i le aduceam acasă. Doar asta îi înflorea zâmbetul pe buze.
Câţiva ani după arestarea tatei, nu au primit-o în niciun serviciu. Oraşul în care m-am născut este mic şi toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Se ştia că tata e arestat politic şi nimeni nu o angaja. A fost o perioadă extrem-extrem de grea. Împletea zi şi noapte flanele, fuste, căciuli, pentru a face un ban. Apoi am luat în gazdă copii de la ţară care învăţau în oraş, dar nu aveau loc în internatul şcolii. În doar două camere (căci jumătate din casă fusese confiscată) locuiau şi învăţau patru copii şi mama. Mai târziu (după vreo 3-4 ani) i s-a sugerat mamei să divorţeze de tata şi atunci va primi serviciu. A fost un gest pe care l-a amânat cât a putut, gândindu-se la lovitura pe care i-o dădea tatei prin acest divorţ. Am fost foarte fericiţi împreună, iar noi am avut norocul să creştem într-o armonie deplină, înconjuraţi de dragostea ambilor părinţi, pe care i-am avut ca modele în viaţă.
După divorţ, a reuşit cu mare greutate, totuşi, să ocupe un post prost plătit şi cu mult sub pregătirea ei. Accepta însă orice, doar să aibă siguranţa unui salariu, pe care numai ea ştia cum îl chibzuia. Întoarcerea tatei, în 1964, acasă, a fost o bucurie greu de descris în cuvinte. Numai că cei 6 ani de închisoare (din 10 la cât fusese condamnat) şi-au pus amprenta pe sănătatea lui. Au urmat ani frumoşi, dar şi grei, din cauza bolilor sale. Fratele meu şi cu mine am mers mai departe la facultate, din nou cu eforturi mari făcute de părinţi.
Între fratele meu şi mine, dar şi între noi doi şi părinţi, a existat şi încă mai există o dragoste pe care nu ştiu cum s-o numesc sau s-o explic. Ceva de genul: "pentru celălalt îmi dau viaţa fără să ezit o clipă". Multă lume spune că e ceva exagerat. Se poate, dar asta simţim. Probabil că greutăţile din copilărie, nenumăratele suferinţe şi umilinţe trăite de noi şi părinţii noştri ne-au legat aşa de puternic.
După moartea tatei, în 1991, am adus-o pe mama în oraşul în care locuiesc. Am făcut tot ce s-a putut ca să-i uşurez viaţa şi să-i îndulcesc durerea pricinuită de moartea lui. Fără să-mi dau seama, am devenit hiperprotectivă, căutând ca toate greutăţile să le iau asupra mea. Cu părere de rău trebuie să recunosc că, uneori, căsnicia mea a avut de suferit, acordându-i mamei primul loc în viaţa mea, deşi îmi iubesc soţul foarte mult. Noroc că el este un om minunat şi m-a iertat.
Anii au trecut cu bune şi rele, dar acum doi ani, au apărut la mama primele semne ale unei depresii, care s-au dovedit a fi, de fapt, primele semnale de Alzheimer... Boala a avut evoluţie rapidă şi extrem de urâtă, ba chiar periculoasă.
Minunata mea mamă, care a fost şi cea mai bună şi fidelă prietenă a mea, s-a transformat din cauza bolii într-un om pe care nu-l mai recunoşteam. Nu vreau şi nu pot să scriu câte am îndurat. Urmarea a fost că m-am îmbolnăvit şi eu. Tot organismul îmi este dat peste cap, încât, dacă ar trebui să mă tratez, nu ştiu cu ce ar trebui să încep... De o lună de zile mi s-a desprins proteza de şold şi trebuie să fac de urgenţă o nouă intervenţie chirurgicală, mult mai complicată de data asta. Mişcările mi s-au limitat extrem de mult şi nu am mai putut avea grijă de mama. În momentul actual, ea trebuie spălată, îmbrăcată, dezbrăcată, hrănită şi urmărită permanent. Fratele şi soţul meu au luat hotărârea internării ei într-un aşezământ. Este cel mai bun din oraşul în care locuim. Pacienţii au parte de o îngrijire foarte bună, cu un personal inimos. Doar că mama vrea mereu acasă...
Nu ştiu cum să vă descriu suferinţa pe care ne-o provoacă (fratelui meu şi mie) această rugăminte a ei: "Vreau acasă!". Toate suferinţele pe care le-am trăit de-a lungul vieţii nu se compară cu asta. Când era acasă, avea mereu dorinţa şi tendinţa de a pleca, iar acum nu se gândeşte decât la "acasă la mine". Cum s-o iau acasă, când eu nici de mine nu pot avea grijă, nu pot să mă aplec, nici să iau un fir de aţă de pe jos, sau să mă încalţ singură? Operaţia e programată peste două săptămâni, dar recuperarea durează câteva luni: fără efort, fără mişcări bruşte... Fratele meu, care locuieşte în alt oraş, vine la ea din două în două săptămâni. Vorbim zilnic la telefon. La 2-3 zile mă duc la ea, deşi scrâşnesc din dinţi de durere. Are momente de luciditate, dar de cele mai multe ori o chinuie halucinaţiile. Plec de la ea plângând şi cu sufletul răvăşit. Simt cum în
De doi ani, viaţa ei e un coşmar, are frici nenumărate, halucinaţii cumplite, tendinţă la autoagresiune şi ne ameninţă mereu cu sinuciderea. Este sub tratament de specialitate şi am marele noroc că pacienţii sunt monitorizaţi cu camere video. Pot spune cu mâna pe inimă că această nenorocită boală - Alzheimer - e cea mai cumplită suferinţă omenească existentă în acest moment. Şi ştiţi de ce? Poţi trăi mult timp cu ea...
Ce fac acasă cu mama? Cum o pot păzi? Dar şi cum voi putea trăi mai departe, neîndeplinindu-i dorinţa de a fi la casa ei... Niciodată nu voi mai judeca pe nimeni. Cine ştie câte rude ai acelor mulţi bătrâni aflaţi în azile suferă ca şi mine...
G.A.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
