Selecţia "Formula AS"

* Michael Cunningham, "Crăiasa Zăpezii", traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 238 p.

Între scriitorii americani din generaţia lui, Cun­ningham (are acum 62 de ani) mi se pare mai "euro­pean" ca scriitură, fineţe psihologică şi prin faptul că mizează deopotrivă pe abilitatea de a gândi şi pe sensibilitatea cititorilor. Modelele declarate sunt Flaubert, Virginia Woolf şi Thomas Mann. Deşi în ma­joritatea cărţilor lui materia epică e americană - New York-ul contemporan cu reperele lui arhitec­tonice, cartierele şi parcurile, conjunctura politică aşa cum o văd oameni obişnuiţi din diferite categorii sociale - fraza lucrată, stilul şlefuit până atinge un soi de graţie aeriană îl individualizează printre congeneri. Într-un interviu, Michael Cunningham mărturisea că îşi rescrie mult textele: "Sunt îndrăgostit de fraze, de cuvinte şi vreau ca scrisul meu, atât cât pot, să fie ritmat, expresiv. Sunt meticulos în privinţa asta şi, după ce termin o carte, nu mi se pare niciodată atât de bună cum speram". Azi nu se mai scrie în general aşa, ponderea s-a mutat pe tehnici narative în detri­mentul stilului. Ceea ce admir la autorul Orelor (cartea din 1998 care i-a adus celebritatea atât prin Premul Pulitzer, cât şi prin ecranizarea de Oscar a lui Stephen Daldry, cu Nicole Kidman, Meryl Streep şi Juliane Moore), pe lângă magia stilului, e că pune în centrul romanelor lui sentimente fără a derapa în sentimentalism, că empatizează atât de con­vingător cu personajele încât îl urmezi fascinat, deşi e vorba de oameni obişnuiţi şi viaţa lor banală. În fond, şi Emma Bovary, şi d-na Dalloway sunt femei oarecare şi doar modul cum sunt observate de câte un mare scriitor le trans­formă în eroine nemuritoare. O spune chiar Cunningham, emulul care ştie de la ma­eştrii lui că orice om, oricât de comun, poate fi subiec­tul unui roman valoros. E şi cazul noii sale cărţi, apărute chiar anul acesta şi traduse imediat în colecţia "Actual" de la Polirom, coordonată de Bogdan Ale­xan­dru Stănescu. "Crăiasa zăpezii" e centrat, ca şi celelalte romane ale lui, tot pe trei personaje, legate prin sentimente puternice şi ale căror valenţe libere sunt completate de alte personaje, într-un micro­cos­mos cu profunzimi nebănuite. Frumuseţea e că ro­man­cierul nu se repetă de la un volum la altul, reu­şeşte să fie pe cât de inventiv pe atât de emoţionant, pe teme răs-bătute literar: aspiraţii şi ratări, bova­rismul vârstei de mijloc, când evaluarea experienţelor trecute nu mai îngăduie iluzii şi totuşi..., nevoia unui suport metafizic în nenorocire şi dubiile raţionale în legătură cu El. Ei bine, Cunningham reuşeşte să fie original şi în această poveste despre sperare şi disperare din America anilor 2000. Totul începe în noiembrie 2004, când Barret Meeks, intelectual gay de 38 de ani, "fiul nelegitim al lui Hamlet şi Oscar Wilde", ghinionist în amor şi ratat în carieră, vede pe cerul de noapte din Central Park o bizară lumină "care se uită la el", o lumină simţitoare şi iute pieritoare, ce ar putea fi "ochiul lui Dumnezeu privindu-l". În aceeaşi noapte începe să ningă, iar cartierul newyorkez sărac în care locuieşte împreună cu fratele lui, Tyler, şi iubita acestuia, Beth, capătă un farmec de basm. Beth e bolnavă de cancer în stadiu terminal şi cei doi fraţi o îngrijesc cu dragoste, găsindu-şi în asta un scop imediat al existenţei lor. Tyler, muzician mediocru care se agaţă de ideea că drogurile îi vor stimula creativitatea pentru a ajunge la muzica ade­vărată, tot încearcă să compună un cântec pentru Beth a lui cea blândă, bună şi egală cu ea însăşi, un cântec despre puterea izbăvitoare a iubirii de a topi gheţurile spaimei, de a învinge moartea. Barret agnosticul pune pe seama luminii celeste ce i s-a arătat remisia bolii lui Beth, miracolul revenirii ei la viaţa normală. Nu pen­tru mult timp însă. După moartea lui Beth, între­bările metafizice, îndoielile lui Barret se intensifică, fără melodramatism însă, cu preocuparea firească a fiecăruia dintre noi pentru marile taine şi limitele ce ne sunt impuse de "cenzura transcendentă". "Cră­ia­sa-Zăpezii" e o istorie contemporană, minunat scrisă, despre variatele feluri de iubire între oameni, despre aşteptările de la viaţă şi renunţări, despre nevoia de a te autoiluziona în privinţa unei Divinităţi care te ştie oricât de neînsemnat ai fi şi îţi dă semne în momente de cumpănă: "Dar, dacă cerul chiar le face unora cu ochiul, aceia sunt probabil căutătorii obscuri; care aleg poteca mai degrabă decât drumul mare; spăr­tura dintr-un gard mai degrabă decât poarta mult lă­u­dată. Poate tocmai de aceea nu există dovezi ve­rificabile, nu? Universul le face cu ochiul doar celor pe care nu-i crede nimeni".