Eminescu în amintiri

Redactia
- Încă din anii copilăriei, cu mult înainte de a fi scris poezii, Eminescu își manifestase excepția, care i-a impresionat pe cei care l-au cunoscut -

Nu prea demult, celebrarea lui Mihai Emi­nescu era o sărbătoare națională. Când amintirea lui a început să pălească, ma­rele scriitor Geo Bogza se ducea să de­pună la statuia poetului, încercând să alun­ge uitarea, un trandafir. Bogza a mu­­rit, înghițit el însuși, azi, de uitare, iar Eminescu nu mai trăiește nici mă­car în roșul pe­ta­lelor unei flori. Spă­lătoare de creier și de simțire, tran­ziția le fură românilor identitatea, înlocuind sărbătorile spirituale cu circ.
În miezul acesta de iarnă neho­tă­râtă, bogată când în soare, când în ză­pezi, vă propunem o călă­torie în anul 1860, pe vremea când Eminescu, în vârs­tă de zece ani, era elev la liceul din Cernăuți, capitala Bucovinei, aflată pe atunci sub stăpânire austriacă. Scrisă de un coleg care îi va deveni și prieten de viață - Teodor Ste­fanelli -, evocarea poartă lumina uneia din puținele perioade în care Eminescu a fost, cu adevărat, fericit. Alături de călă­toria pe care o va face în Transil­vania, la vârsta de 15 ani, pe­rioada petrecută în Bucovina reprezintă o zonă de ira­diere optimistă, care va străbate con­stant viața și opera sublimului și tra­gicului poet.

"Mic și îndesat, cu părul negru, pieptănat de la frunte spre ceafă"

Eminescu a început să cerceteze liceul din Cer­năuți în luna septemvrie a anului 1860. Astfel, in­trând eu în liceu în toamna anului 1861, l-am aflat în cla­sa a doua. Din cauza aceasta mă întâlneam cu dânsul numai du­mi­nicile și sărbătorile, la orele de religie ce le ținea bă­trânul nostru catehet Veniamin Iliuț cu toți elevii ro­mâni, în o sală mare a liceului. Iliuț făcea întâi apelul no­mi­nal și constata cine lipsește, apoi ne făcea mo­rală. El era un bărbat înalt și frumos, avea mare auto­ritate între profe­sorii liceului și ținea cu stricteță ca să învățăm obiectul său: religia. O notă rea din religie avea ur­ma­rea că ele­­vul trebuia să repeteze clasa, iar ab­sen­tările adu­­ceau cu sine notă rea din purtare. Noi, bă­ieții, îl nu­meam pe catehetul Iliuț numai "Po­pa" și porecla aceas­ta i-a rămas cât a trăit, fără să fi putut fi exter­mi­nată. La aceste ore am făcut, pe când eram eu în clasa în­tâia, iar Emi­nescu în clasa a doua, cu­noș­tință cu dân­sul, ne-am împrietenit și am ră­mas amici pen­tru tot­dea­una.
Pe atuncea, Eminescu purta numele Emi­­noviciu. Par­că-l văd și astăzi: mic și în­de­sat, cu părul negru, pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lun­gă­reață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colo­rul feței întu­necat, prin care stră­bă­tea însă rumeneala să­nă­toasă a obrajilor. Era tot­deauna curat îmbră­cat.
La finea semestrului al doilea, anul 1862, Emi­nescu a avut notă rea din limba latină și din mate­ma­tici și a rămas repetent în clasa a doua. Astfel l-am ajuns în anul 1862-1863 și am devenit colegi de cla­să. Dar nici acuma nu eram la un loc, căci clasa având aproape 140 de elevi, era despărțită în două cla­se para­lele A și B, și Eminescu, după inițiala nu­melui său, era în despărțitura A, iar eu în despărțitura B. La obiec­tele re­ligia și limba româ­neas­că eram însă toți elevii ro­mâni ai clasei la un loc și acuma prietenia mea cu Emi­nescu, din cauza dese­lor întâlniri, capătă legătură tot mai strânsă și mai temei­nică.
Limba și literatura românească ne-o preda, când era sănătos, profesorul Aron Pumnul, iar dacă se bolnăvea, atun­cea îl substituia profesorul dr. Ion Sbiera, ulte­rior pro­fesor la Universitatea din Cer­năuți. Acești doi profe­sori ne-au inițiat în gramatica și literatura româneas­că și ne-au predat și puțină istorie națională, atâta cât era pe atuncea permis să ascultăm din istoria neamului nostru.
Profesorul Pumnul venea foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea, era o săr­bătoare pentru noi, căci mult îl iubeam cu toții pe acest bărbat bun, care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească și cu atâta liniște și răbdare. Noi, elevii, nu l-am văzut nicicând râzând. Avea veșnic o înfă­țișare melancolică și dureroasă. Îl respectam cu toții și, adese, când din cauza durerilor ce-i frământau trupul era silit să părăsească clasa, mulți din noi îl petreceam până la trăsură și-l ajutam să se urce în ea, iar Emi­nescu, pe care Pumnul îl iubea foarte mult, îl petrecea până acasă.

"Cunoștea gramatica și literatura română mai bine decât noi toți"

În lipsa lui Pumnul, venea, precum am zis, pro­fesorul Sbiera și el ne clasifica la finea fiecărui se­mestru.
Atât la Pumnul, cât și la Sbiera, Eminescu era unul din cei mai buni elevi, pentru că el cunoștea gramatica și lite­ratura română mai bine decât noi toți, iar ce privește isto­ria națională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul, pentru că el avea o deosebită predilecție pentru aceasta și se vede că avea și din România cărți de istorie națio­nală, pe când noi, cei­lalți, nu numai că nu aveam astfel de cărți, dar nici nu le puteam afla undeva.
Eminescu ne vorbea, adese, în clasă, și noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbea românește mai corect decât noi și se ferea și de așa-numitele expresii pumnuliste care prinseseră rădăcină între studenți. Pe lângă aceas­ta, avea și un dar deosebit pentru a isto­risi!
Poate că și împrejurarea că era din România a fost una din cauzele că noi, bucovinenii, țineam atât de mult la Eminescu, și că Aron Pumnul îl trata cu deo­sebită bună­voință și-l lua ades la sine.
Odată l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărți pentru istoria românilor, și el îmi răspunse că nu are cărți de școală, dar are alte cărți vechi, în care află ce-i trebuie.
Pe acea vreme, noi, elevii din liceu, nu aveam o gra­­ma­tică românească tipărită, ci învățam după dic­tatul pro­fe­sorilor. Eminescu însă că­pătase scrip­tele de la Pum­nul și-și pre­scri­sese astfel gramatica. Co­le­gii lui Emi­nescu îm­­prumutau, deci, adese, ma­nus­criptul său ca să-și pre­scrie și ei gramatica, și le îm­pru­muta fără greu­tate acest manuscript, cu condiția să nu-i îndoaie colțu­rile fi­le­lor, adecă să nu-i facă Eselsohren (urechi de mă­gar), cum ziceam noi pe atuncea.
Pe lângă limba și istoria românească, stu­dia Emi­­nes­cu cu mare plăcere și istoria an­ti­că și se ocupa cu predi­lec­țiune cu istoria gre­cilor, ro­ma­nilor, egip­te­nilor, babi­lo­nie­ni­lor, asi­rie­nilor, persienilor și a Indiilor. Opul din care studia el această istorie era Welt­geschichte de Welter, carte scrisă într-un mod foarte atră­­gător, care deștepta interesul tinerilor, mai cu seamă din cauză că cuprindea pe larg toate miturile, poveș­ti­le și le­gen­dele ne­buloase în care erau în­vă­luite originile acestor popoare, cu o cul­tu­ră atât de veche și frumoasă. Această car­te nu era im­pusă de legile școlare, dar cei mai mulți din colegi o aveau, și Eminescu nu se pu­tea despărți de dânsa, căci îl vedeam pur­tând-o cu sine, chiar și la plim­bări. Îmi aduc amin­te că, pre­dân­du-ne profesorul nostru în cla­sa a doua istoria persieni­lor și venind vorba de tine­rețele regelui Cyrus, ne zise, mus­trân­du-ne, că în despăr­ți­­tura A a acestei clase este un elev, Eminovici, care știe isto­ria mai bine decât noi.
Eminescu vorbea bine și limba germană, pentru că urmase în Cernăuți și două clase primare și astfel avuse ocazia să învețe și această limbă.
Cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din lim­ba și literatura româneas­că și din istoria universală. În cele­lalte materii și mai cu sea­mă în matematici și la­tină era slab, iar cursul din lim­ba grea­că nici nu l-a ur­mat la li­ceul din Cernăuți, pentru că aceas­tă limbă se învăța abia în clasa a treia, iar Eminescu a părăsit școala în semestrul de vară din clasa a doua, adică în pri­mă­vara anului 1863, pe vre­mea Paște­lor (aprilie) și nu a mai in­trat ca elev public în acest liceu.

"Era vorbăreț și vioi și avea un vecinic surâs pe buze"

Cât timp a urmat Emines­cu liceul era vorbăreț și vioi, ca mai toți colegii săi, și avea un ve­ci­nic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. Acest zâmbet priel­nic le-a câștigat inima colegilor săi, ceea ce nu împiedica însă ca, la certe ocazionale, să se ghion­­­tească și el între dânșii de-a binelea și, în aceste cazuri de luptă tra­gicomică, părul lung al lui Eminescu forma o ma­re atrac­țiune pentru a fi scâl­țâit de mâinile colegilor săi. Dar supărarea nu ținea mult și iarăși eram cu toții buni prie­teni. Când avea să intre pro­fesorul Pum­nul în clasă, era mare liniște, și aceas­ta din cauza respec­tului și iubirii ce aveam toți pentru acest bărbat, dar față de alți pro­fesori nu existau aceste considerațiuni și vuie­tul, jo­cu­rile și săriturile erau la ordinea zilei. Eminescu con­­tri­buia și el din toată ini­ma și cu toată vioiciunea unui copil neastâmpărat, ca să ridi­căm pulberea în aer și se între­cea cu noi, cine va sări mai ușor peste bănci.
Eminescu era și bun de ini­mă, ceea ce se poate vedea și din următoarea întâm­plare. Odată, după-amiază, înain­­te de Paștele anului 1863, când se finiseră ore­le de învăță­tură în clasa mea și colegii ie­șeau afară, eu m-am urcat pe catedră și am strigat cât mă ținea gura: "Petrecere bu­nă, domnilor". Dar ner­vo­sului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul ușii, se vede că nu-i plă­cu­se strigătul meu, se întoarse și-mi dictă pen­tru o oară carcer în clasa unde eram. Curând veni și ser­vitorul școa­lei, Onufri, ca să încuie ușa. Acest Onufri era foar­te popular la noi, pentru că ne împrumuta și cu parale când flă­mânzeam în școală și nu aveam bani să ne cumpărăm covrigi sau mere. Tocmai când voia Onufri să încuie ușa, trece și Eminescu prin coridor, ducându-se acasă și, ză­rin­du-mă, mă întrea­bă ce-i cu mine, iar eu îi po­ves­tesc cu mare supărare ne­no­rocirea ce a dat peste mine. Nu putu­răm vorbi mult, pen­tru că Onu­fri se grăbi să în­cuie ușa și eu rămăsei singur și foarte descurajat. Dar după vreo zece minute, aud că scârțâie cheia la ușă și văd că intră Onufri și cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate bu­zu­narele pli­ne cu covrigi. El împrumutase bani de la Onu­fri, cumpă­ra­se covrigi și-l înduplecase să-l sloboază ca să stea cu mine până mă va libera. Ce voios eram acu­ma și în pro­funziunea mulțu­mi­rii și zăpăcelii mele i-am pro­mis lui Eminescu că și eu voi sta cu dânsul când îl vor închide vreodată. Acu ne trecu timpul foarte repede, căci abia sfâr­și­sem să mân­căm co­vri­gii și Onufri ne dete dru­mul, dar ne zise să nu spu­nem nimă­nui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar noi, amândoi, ne-am dus drept pe toloa­că, un­de îm­pre­ună cu alți colegi am jucat mingea până pe înserate.

"După moartea lui Pumnul, Eminescu părăsi Bucovina. Se lăți vestea că se află în Transilvania"

Câteva zile după această întâmplare, dispăru Emi­nescu din Cernăuți, pe vremea Paștelor, în aprilie 1863, și abia în primăvara anului 1864 ne-am întâlnit iarăși și atuncea mi-a spus că are de gând să intre ca elev public în liceu, după ce va trece examenele res­tante.
Acuma locuia el la Pum­nul și îngrijea și de bi­blio­tecă. Aici trebuie să se fi simțit el în ele­men­tul său, căci rân­duise bi­blioteca și știa unde se află ori­ce carte. Nu mai trebuia, ca mai înainte, să scotocești tot dula­pul, pân' ce dai de cartea ce-ți trebuia. Emi­nescu se du­cea drept la dânsa și o scotea din­tre cele­lal­te cărți, dându-ți-o cu un fel de satisfacție și do­ve­dind ast­fel că cunoaște fiecare tom din această colecțiune.
Pe vremea aceasta, profe­so­rul Pumnul era greu bol­nav și nu mai părăsea patul. Emi­nescu îmi spuse că, după vor­bele medicilor, Pumnul nu va duce-o lung și, în ade­văr, Pum­nul muri în ziua de 12/24 ianuarie 1866. Doliul era ma­re în toată Bucovina și între studenți, iar Emi­nes­cu era neconsolat, pentru că ținea mult la acest rar băr­bat și îl iubea ca pe un tată. Când am auzit despre moar­tea lui Pumnul, am alergat la lo­cuin­ța sa, ca să-l văd pe iu­­bi­tul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat în ca­mera lui Eminescu. El îmi po­vesti despre ultimele mo­men­te ale acestui mare apostol al românilor din Buco­vina și acu­­ma îl văzui pe Eminescu, întâiași oară, văr­sând lacrimi de durere. Seara, m-am dus iarăși la Emi­nes­cu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăoga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am sur­­prins. Pe urmă, însă, îmi ară­tă poezia și-mi spu­se că mai mulți studenți vor scrie poe­zii la moartea lui Pum­nul, care se vor tipări. Mi-a cetit apoi întreaga poezie. Este aceeași care împreună cu alte șase poezii a fost tipă­rită cu ocazia morții lui Pumnul sub titula: Lăcră­mioa­rele învățăceilor gimnaziaști din Cer­năuți la moartea prea iubitului lor profesor Arune Pumnul.
După cetire, îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adecă Metalica vibrândă a clopotelor jale nu-i pla­ce, dar nu mai are timp să prefacă poezia, căci trebuie să o predea profesorului Sbiera. Eminescu iscălește aceas­tă poezie: M. Eminoviciu, privatist. Împrejurarea că își zice aici privatist dovedește că Eminescu venise în adevăr cu gândul la Cernăuți ca să stu­dieze pentru a se supune unui examen și a intra în liceu ca elev public, dar această dorință nu avea să se rea­lizeze căci, după moartea lui Pumnul, Emi­nes­cu nu ră­mase mult timp în Cernăuți, ci părăsi Buco­vina în pri­mă­vara anului 1866. N-a știut nimene din colegi când a ple­cat și încotro a apucat-o, dar în urmă se lăți vestea că se află în Transilvania.

(Fragment din volumul Teodor Stefanelli - "Amintiri despre Eminescu", Ed. Junimea, Iași, 1983)

Ilustrații din albumul "Mihai Eminescu - o monografie în imagini", Ed. Junimea, Iași