Nu prea demult, celebrarea lui Mihai Eminescu era o sărbătoare națională. Când amintirea lui a început să pălească, marele scriitor Geo Bogza se ducea să depună la statuia poetului, încercând să alunge uitarea, un trandafir. Bogza a murit, înghițit el însuși, azi, de uitare, iar Eminescu nu mai trăiește nici măcar în roșul petalelor unei flori. Spălătoare de creier și de simțire, tranziția le fură românilor identitatea, înlocuind sărbătorile spirituale cu circ.
În miezul acesta de iarnă nehotărâtă, bogată când în soare, când în zăpezi, vă propunem o călătorie în anul 1860, pe vremea când Eminescu, în vârstă de zece ani, era elev la liceul din Cernăuți, capitala Bucovinei, aflată pe atunci sub stăpânire austriacă. Scrisă de un coleg care îi va deveni și prieten de viață - Teodor Stefanelli -, evocarea poartă lumina uneia din puținele perioade în care Eminescu a fost, cu adevărat, fericit. Alături de călătoria pe care o va face în Transilvania, la vârsta de 15 ani, perioada petrecută în Bucovina reprezintă o zonă de iradiere optimistă, care va străbate constant viața și opera sublimului și tragicului poet.
"Mic și îndesat, cu părul negru, pieptănat de la frunte spre ceafă"
Eminescu a început să cerceteze liceul din Cernăuți în luna septemvrie a anului 1860. Astfel, intrând eu în liceu în toamna anului 1861, l-am aflat în clasa a doua. Din cauza aceasta mă întâlneam cu dânsul numai duminicile și sărbătorile, la orele de religie ce le ținea bătrânul nostru catehet Veniamin Iliuț cu toți elevii români, în o sală mare a liceului. Iliuț făcea întâi apelul nominal și constata cine lipsește, apoi ne făcea morală. El era un bărbat înalt și frumos, avea mare autoritate între profesorii liceului și ținea cu stricteță ca să învățăm obiectul său: religia. O notă rea din religie avea urmarea că elevul trebuia să repeteze clasa, iar absentările aduceau cu sine notă rea din purtare. Noi, băieții, îl numeam pe catehetul Iliuț numai "Popa" și porecla aceasta i-a rămas cât a trăit, fără să fi putut fi exterminată. La aceste ore am făcut, pe când eram eu în clasa întâia, iar Eminescu în clasa a doua, cunoștință cu dânsul, ne-am împrietenit și am rămas amici pentru totdeauna.
Pe atuncea, Eminescu purta numele Eminoviciu. Parcă-l văd și astăzi: mic și îndesat, cu părul negru, pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat.
La finea semestrului al doilea, anul 1862, Eminescu a avut notă rea din limba latină și din matematici și a rămas repetent în clasa a doua. Astfel l-am ajuns în anul 1862-1863 și am devenit colegi de clasă. Dar nici acuma nu eram la un loc, căci clasa având aproape 140 de elevi, era despărțită în două clase paralele A și B, și Eminescu, după inițiala numelui său, era în despărțitura A, iar eu în despărțitura B. La obiectele religia și limba românească eram însă toți elevii români ai clasei la un loc și acuma prietenia mea cu Eminescu, din cauza deselor întâlniri, capătă legătură tot mai strânsă și mai temeinică.
Limba și literatura românească ne-o preda, când era sănătos, profesorul Aron Pumnul, iar dacă se bolnăvea, atuncea îl substituia profesorul dr. Ion Sbiera, ulterior profesor la Universitatea din Cernăuți. Acești doi profesori ne-au inițiat în gramatica și literatura românească și ne-au predat și puțină istorie națională, atâta cât era pe atuncea permis să ascultăm din istoria neamului nostru.
Profesorul Pumnul venea foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea, era o sărbătoare pentru noi, căci mult îl iubeam cu toții pe acest bărbat bun, care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească și cu atâta liniște și răbdare. Noi, elevii, nu l-am văzut nicicând râzând. Avea veșnic o înfățișare melancolică și dureroasă. Îl respectam cu toții și, adese, când din cauza durerilor ce-i frământau trupul era silit să părăsească clasa, mulți din noi îl petreceam până la trăsură și-l ajutam să se urce în ea, iar Eminescu, pe care Pumnul îl iubea foarte mult, îl petrecea până acasă.
"Cunoștea gramatica și literatura română mai bine decât noi toți"
În lipsa lui Pumnul, venea, precum am zis, profesorul Sbiera și el ne clasifica la finea fiecărui semestru.
Atât la Pumnul, cât și la Sbiera, Eminescu era unul din cei mai buni elevi, pentru că el cunoștea gramatica și literatura română mai bine decât noi toți, iar ce privește istoria națională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul, pentru că el avea o deosebită predilecție pentru aceasta și se vede că avea și din România cărți de istorie națională, pe când noi, ceilalți, nu numai că nu aveam astfel de cărți, dar nici nu le puteam afla undeva.
Eminescu ne vorbea, adese, în clasă, și noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbea românește mai corect decât noi și se ferea și de așa-numitele expresii pumnuliste care prinseseră rădăcină între studenți. Pe lângă aceasta, avea și un dar deosebit pentru a istorisi!
Poate că și împrejurarea că era din România a fost una din cauzele că noi, bucovinenii, țineam atât de mult la Eminescu, și că Aron Pumnul îl trata cu deosebită bunăvoință și-l lua ades la sine.
Odată l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărți pentru istoria românilor, și el îmi răspunse că nu are cărți de școală, dar are alte cărți vechi, în care află ce-i trebuie.
Pe acea vreme, noi, elevii din liceu, nu aveam o gramatică românească tipărită, ci învățam după dictatul profesorilor. Eminescu însă căpătase scriptele de la Pumnul și-și prescrisese astfel gramatica. Colegii lui Eminescu împrumutau, deci, adese, manuscriptul său ca să-și prescrie și ei gramatica, și le împrumuta fără greutate acest manuscript, cu condiția să nu-i îndoaie colțurile filelor, adecă să nu-i facă Eselsohren (urechi de măgar), cum ziceam noi pe atuncea.
Pe lângă limba și istoria românească, studia Eminescu cu mare plăcere și istoria antică și se ocupa cu predilecțiune cu istoria grecilor, romanilor, egiptenilor, babilonienilor, asirienilor, persienilor și a Indiilor. Opul din care studia el această istorie era Weltgeschichte de Welter, carte scrisă într-un mod foarte atrăgător, care deștepta interesul tinerilor, mai cu seamă din cauză că cuprindea pe larg toate miturile, poveștile și legendele nebuloase în care erau învăluite originile acestor popoare, cu o cultură atât de veche și frumoasă. Această carte nu era impusă de legile școlare, dar cei mai mulți din colegi o aveau, și Eminescu nu se putea despărți de dânsa, căci îl vedeam purtând-o cu sine, chiar și la plimbări. Îmi aduc aminte că, predându-ne profesorul nostru în clasa a doua istoria persienilor și venind vorba de tinerețele regelui Cyrus, ne zise, mustrându-ne, că în despărțitura A a acestei clase este un elev, Eminovici, care știe istoria mai bine decât noi.
Eminescu vorbea bine și limba germană, pentru că urmase în Cernăuți și două clase primare și astfel avuse ocazia să învețe și această limbă.
Cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din limba și literatura românească și din istoria universală. În celelalte materii și mai cu seamă în matematici și latină era slab, iar cursul din limba greacă nici nu l-a urmat la liceul din Cernăuți, pentru că această limbă se învăța abia în clasa a treia, iar Eminescu a părăsit școala în semestrul de vară din clasa a doua, adică în primăvara anului 1863, pe vremea Paștelor (aprilie) și nu a mai intrat ca elev public în acest liceu.
"Era vorbăreț și vioi și avea un vecinic surâs pe buze"
Cât timp a urmat Eminescu liceul era vorbăreț și vioi, ca mai toți colegii săi, și avea un vecinic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. Acest zâmbet prielnic le-a câștigat inima colegilor săi, ceea ce nu împiedica însă ca, la certe ocazionale, să se ghiontească și el între dânșii de-a binelea și, în aceste cazuri de luptă tragicomică, părul lung al lui Eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi. Dar supărarea nu ținea mult și iarăși eram cu toții buni prieteni. Când avea să intre profesorul Pumnul în clasă, era mare liniște, și aceasta din cauza respectului și iubirii ce aveam toți pentru acest bărbat, dar față de alți profesori nu existau aceste considerațiuni și vuietul, jocurile și săriturile erau la ordinea zilei. Eminescu contribuia și el din toată inima și cu toată vioiciunea unui copil neastâmpărat, ca să ridicăm pulberea în aer și se întrecea cu noi, cine va sări mai ușor peste bănci.
Eminescu era și bun de inimă, ceea ce se poate vedea și din următoarea întâmplare. Odată, după-amiază, înainte de Paștele anului 1863, când se finiseră orele de învățătură în clasa mea și colegii ieșeau afară, eu m-am urcat pe catedră și am strigat cât mă ținea gura: "Petrecere bună, domnilor". Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul ușii, se vede că nu-i plăcuse strigătul meu, se întoarse și-mi dictă pentru o oară carcer în clasa unde eram. Curând veni și servitorul școalei, Onufri, ca să încuie ușa. Acest Onufri era foarte popular la noi, pentru că ne împrumuta și cu parale când flămânzeam în școală și nu aveam bani să ne cumpărăm covrigi sau mere. Tocmai când voia Onufri să încuie ușa, trece și Eminescu prin coridor, ducându-se acasă și, zărindu-mă, mă întreabă ce-i cu mine, iar eu îi povestesc cu mare supărare nenorocirea ce a dat peste mine. Nu puturăm vorbi mult, pentru că Onufri se grăbi să încuie ușa și eu rămăsei singur și foarte descurajat. Dar după vreo zece minute, aud că scârțâie cheia la ușă și văd că intră Onufri și cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate buzunarele pline cu covrigi. El împrumutase bani de la Onufri, cumpărase covrigi și-l înduplecase să-l sloboază ca să stea cu mine până mă va libera. Ce voios eram acuma și în profunziunea mulțumirii și zăpăcelii mele i-am promis lui Eminescu că și eu voi sta cu dânsul când îl vor închide vreodată. Acu ne trecu timpul foarte repede, căci abia sfârșisem să mâncăm covrigii și Onufri ne dete drumul, dar ne zise să nu spunem nimănui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar noi, amândoi, ne-am dus drept pe toloacă, unde împreună cu alți colegi am jucat mingea până pe înserate.
"După moartea lui Pumnul, Eminescu părăsi Bucovina. Se lăți vestea că se află în Transilvania"
Câteva zile după această întâmplare, dispăru Eminescu din Cernăuți, pe vremea Paștelor, în aprilie 1863, și abia în primăvara anului 1864 ne-am întâlnit iarăși și atuncea mi-a spus că are de gând să intre ca elev public în liceu, după ce va trece examenele restante.
Acuma locuia el la Pumnul și îngrijea și de bibliotecă. Aici trebuie să se fi simțit el în elementul său, căci rânduise biblioteca și știa unde se află orice carte. Nu mai trebuia, ca mai înainte, să scotocești tot dulapul, pân' ce dai de cartea ce-ți trebuia. Eminescu se ducea drept la dânsa și o scotea dintre celelalte cărți, dându-ți-o cu un fel de satisfacție și dovedind astfel că cunoaște fiecare tom din această colecțiune.
Pe vremea aceasta, profesorul Pumnul era greu bolnav și nu mai părăsea patul. Eminescu îmi spuse că, după vorbele medicilor, Pumnul nu va duce-o lung și, în adevăr, Pumnul muri în ziua de 12/24 ianuarie 1866. Doliul era mare în toată Bucovina și între studenți, iar Eminescu era neconsolat, pentru că ținea mult la acest rar bărbat și îl iubea ca pe un tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuința sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina și acuma îl văzui pe Eminescu, întâiași oară, vărsând lacrimi de durere. Seara, m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăoga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă, însă, îmi arătă poezia și-mi spuse că mai mulți studenți vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, care se vor tipări. Mi-a cetit apoi întreaga poezie. Este aceeași care împreună cu alte șase poezii a fost tipărită cu ocazia morții lui Pumnul sub titula: Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști din Cernăuți la moartea prea iubitului lor profesor Arune Pumnul.
După cetire, îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adecă Metalica vibrândă a clopotelor jale nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia, căci trebuie să o predea profesorului Sbiera. Eminescu iscălește această poezie: M. Eminoviciu, privatist. Împrejurarea că își zice aici privatist dovedește că Eminescu venise în adevăr cu gândul la Cernăuți ca să studieze pentru a se supune unui examen și a intra în liceu ca elev public, dar această dorință nu avea să se realizeze căci, după moartea lui Pumnul, Eminescu nu rămase mult timp în Cernăuți, ci părăsi Bucovina în primăvara anului 1866. N-a știut nimene din colegi când a plecat și încotro a apucat-o, dar în urmă se lăți vestea că se află în Transilvania.
(Fragment din volumul Teodor Stefanelli - "Amintiri despre Eminescu", Ed. Junimea, Iași, 1983)
Ilustrații din albumul "Mihai Eminescu - o monografie în imagini", Ed. Junimea, Iași