Umbrele mişcătoare de pe pereţi
- Proveniţi dintr-o familie muzicală, urmaţi o tradiţie?
- Absolut deloc. Săraca mama mea a ajuns la spital, unde trebuia să facă o operaţie. A fost pusă pe masă, a venit anestezistul şi, intrând în vorbă cu ea, a întrebat cum se numeşte. "Enescu". "Purtaţi numele unui mare compozitor". "Da, este fiul meu", a răspuns mama. Am copilărit în zona Podul Grant - Gara Basarab, într-un cartier muncitoresc de oameni săraci, dar un cartier curat. Tata împingea vagoane la Griviţa Roşie, iar mama lucra şi ea din greu. Părinţii mei erau oameni modeşti, dar cu o mare poftă de a trăi, de a cunoaşte ce-i frumos pe lume, şi le sunt recunoscător pentru faptul că m-au crescut în acest spirit. Mi-au pus cartea în mână, mi-au arătat de mic ce înseamnă o expoziţie, un spectacol de operă, operetă, teatru şi film. Tatălui meu îi plăceau spectacolele care se montau la Teatrul Nottara (pe vremea aia se numea Teatrul Armatei) şi la Teatrul Giuleşti, aproape de casa noastră. Am văzut cu el o groază de spectacole, mulţi autori ruşi, de la Cehov la piese noi, cu spioni sau activişti, dar şi Shakespeare sau teatru clasic european. Tata era un munte de om, un tip fascinant, cu o mare deschidere umanistă, i-aş spune un spirit renascentist, pasionat de toate artele, probabil un artist refulat. Tot el m-a dus pentru prima oară la cinematograf, pe când aveam cinci ani.
- Vă mai amintiţi primele emoţii legate de descoperirea lumii filmului?
- La vârsta aia mă impresiona că văd umbre care se mişcă pe pereţi. Filme cu Stan şi Bran, Chaplin, Buster Keaton. În cinematografe rulau multe filme ruseşti şi chinezeşti de război, filme de acţiune, cu multă muzică, înregistrată cu orchestră simfonică şi foarte bine sonorizate. Când am mai crescut, fugeam de la şcoală, luam un bilet la Cinema "Lia", de pe Griviţa, şi stăteam acolo toată ziua, nu te mai controla nimeni după ce intrai. Mă împrietenisem cu proiecţionistul cinematografului, care-mi dădea tăieturi din rolele de
Primul instrument
- Cum aţi ajuns să cântaţi la acordeon?
- Mi l-au cumpărat părinţii, probabil că era cel mai ieftin instrument muzical. Mai întâi am încercat să cânt singur, apoi mi-au luat un profesor, care m-a învăţat limbajul, secretul notelor şi al muzicii. Cântam transcripţii din muzica clasică, valsuri, tangouri. Îmi plăcea foarte mult să improvizez. Nu am ieşit niciodată cu acordeonul din casă, nu am cântat în public.
- Cum aţi ajuns să faceţi muzică?
- Drumul meu spre muzică a fost foarte sinuos. Tata, mare amator de rugby, m-a luat cu el pe stadion. Îmi amintesc de meciul România - Anglia, cu 40.000 de spectatori, pe Stadionul 23 August, prima oară când am învins una din marile echipe de rugby ale lumii. Ce atmosferă fantastică! Mi-a plăcut enorm sportul acesta, m-am molipsit eu însumi de el şi l-am practicat cu mare drag, până când o accidentare la umăr m-a obligat să renunţ. Aşa am ajuns la un liceu de muzică şi mai apoi la Conservator.
"Muzica se construieşte precum o casă"
- Aţi avut o studenţie efervescentă?
- Atât cât se putea în acei ani '70. Pe vremea aia, era o strânsă legătură între studenţii de la Teatru, de la Conservator şi de la Arte Plastice. În clădirea Conservatorului se afla o sală de spectacole, pe scena căreia se jucau piese de teatru sau operă, iar pe holuri cei de la Arte Plastice expuneau pictură şi grafică. Vedeam filme noi sau vechi la Institutul de Teatru, situat pe atunci în clădirea Teatrului Bulandra-Izvor. Mergeam în atelierele sculptorilor, ale pictorilor, discutam cu ei, căutam să mă inspir. Prin 71-72, am făcut muzica pentru o expoziţie experimentală de arhitectură şi fotografie. Imagini şi muzică. Fenomenul audio-video m-a pasionat de atunci. Tot în facultate, i-am cunoscut pe cei doi cineaşti cu care
Elev la liceul de muzică
- Sunteţi un pionier al muzicii electronice româneşti, aţi scris muzică de jazz, pop, simfonică, film, teatru...
- Am avut multă şansă. Şansa de a-i cunoaşte în facultate pe aceşti viitori mari regizori, şansa de a vedea la Centrul de Calcul primul calculator, şansa de a imprima, de foarte tânăr, cu Big Band-ul Radio, de a lucra ca inginer de sunet în Radiodifuziune şi în Televiziune şi de a afla tainele meseriei, şansa de a audia, pentru câteva luni, cursurile de muzică electronică şi film ale unei universităţi americane. Profesorul de acolo făcea un lucru foarte interesant. Punea pe perete un tablou sau un afiş şi spunea: "Sonorizaţi-l, comentaţi-l sonor!". Un exerciţiu excepţional de imaginaţie, care te obliga să găseşti tot felul de rezolvări muzicale.
- Ce vă inspiră atunci când începeţi muzica unui film, de unde vin ideile?
- Chestia asta cum că mergi pe stradă şi ideile coboară din înaltul cerului nu prea e adevărată. Sau nu am simţit-o eu! Muzica e talent, inspiraţie şi tehnică. Ce înseamnă tehnică? Înseamnă că toţi cei care au scris muzică de-a lungul istoriei au ajuns la nişte soluţii despre felul în care se gândeşte şi se compune muzica. Tu, compozitor, ar cam trebui să ştii despre ce e vorba în aceste poveşti-concluzii. Muzica se construieşte ca o casă. Cu cât e mai solidă, mai bine construită, cu atât rezistă mai mult în timp. Faci subsolul, parterul, câte etaje vrei, apoi acoperişul, şi la urmă designul interior. Ai douăsprezece note şi începi cu două dintre ele, apoi apar variantele. Unde o pui pe a treia? Ştiu că pare cam ca la matematică, dar aşa apar melodiile acelea extraordinare, din diferite combinaţii de note. Timpul nu e o linie dreaptă. Nu are nici o formă. Noi nu prea putem să ne imaginăm ceva fără formă. Muzica are şi formă, şi timp. Se descoperă, se decodifică, se deschide ca o floare. Muzica pe care am scris-o şi pe care o scriu mă "povesteşte" foarte bine. Întotdeauna mi-au plăcut poveştile care nu se termină. Nu îmi place să citesc morala fabulei. Vreau să fiu eu acela care o află. Desluşirea ei înseamnă şi şoc. Mă poate redresa. Mulţi oameni compun muzică, mulţi au nevoie de acest tip de exprimare. Experienţa în a şlefui sunete nu se poate povesti. E mai important ce se întâmplă în "laboratorul" creaţiei. A fi compozitor de muzică de film înseamnă să poţi jongla cu toate genurile de muzică, pentru că fiecare film are povestea sa, unul are nevoie de muzică simfonică, altul de jazz etc. Pentru mine, imaginea este cheia cu care deschid "seiful cu soluţii" şi încep să scriu note pe partitura care poartă titlul filmului.
- Şi la teatru?
- Sunt două noţiuni diferite: filmul este repetabil, teatrul - irepetabil. În film se trag mai multe duble şi apoi se alege cea mai bună, în teatru, fiecare spectacol este unic şi diferit de la o seară la alta. Muzica şi decorul sunt acelaşi, şi ele încearcă să stabilizeze jocul actorului, mereu altfel. Şi eu, şi orice alt compozitor, îmi doresc ca muzica să devină un personaj puternic, ceva de genul personajului invizibil care într-un fel domină scena. Şi în muzica de film, şi în cea de teatru, compozitorul porneşte de la discuţia cu regizorul, compozitorul propune, regizorul este cel a cărui viziune trebuie să se impună. Dar întotdeauna ultimul cuvânt îl are producătorul. E bine, e rău? Asta-i altă poveste. Aşa este peste tot în show-business.
"Artiştii sunt obsedaţi de perfecţiune"
Călător în jurul lumii
- Îmi place să lucrez cu oameni diferiţi, să cunosc alte mentalităţi şi culturi. În Japonia am cunoscut oameni ce considerau că s-au născut pentru a munci şi pentru a face totul perfect. În Tokyo au construit un teatru elisabetan, unde pun în scenă numai spectacole de Shakespeare, în viziunea unor artişti străini. Prima oară când am ajuns acolo, am făcut muzica pentru spectacolul "Julius Cezar", în regia lui Alexandru Darie. Şocul cultural a fost mare, n-am înţeles mai nimic din Japonia prima oară. Numele staţiilor de metrou erau scrise numai cu ideogramele alfabetului japonez, nu mulţi japonezi vorbesc engleza, dacă nu ştii să te descurci, eşti pierdut. Dar le apreciez foarte mult respectul pentru muncă, pentru natură. Şi eu sunt un perfecţionist. M-am simţit foarte bine şi în Australia, unde, cap la cap, mi-am petrecut mai bine de doi ani. Oricât de diferite ar fi mentalităţile oamenilor, atunci când vine vorba de un concept de marketing, lucrurile sunt foarte clare. Indiferent că acţiunea se petrece în Brazilia, Olanda, Costa Rica sau pe unde naiba am mai umblat, artiştii sunt obsedaţi de perfecţiune, vor să fie cât mai naturali, mai clari în exprimare, vor ca tabloul sau cântecul lor să fie cât mai atrăgător, poveştile pe care le spun publicului să devină cât mai interesante pentru cât mai mulţi oameni. Cunosc foarte mulţi astfel de artişti şi în România. Din păcate, publicul de aici resimte foarte puternic presiunea derizoriului, un derizoriu care, să ne înţelegem, exista şi înainte de '90, şi există în toată lumea civilizată. Nu este însă totul pierdut. Acum câţiva ani, la teatrul Bulandra a avut loc premiera unui spectacol de operă barocă regizat de Ducu Darie, cu muzica mea. În acest spectacol, pornesc de la teme din celebra operă a lui Gluck, "Orfeu şi Euridice". Ceea ce am făcut se numeşte "temă cu variaţiuni" sau hai să îi spunem "remix". M-am bucurat să văd în sală foarte mulţi tineri iubitori de teatru care participau la o experienţă unică pentru mulţi dintre ei. La fel, la Festivalul Enescu, mii de bilete sunt vândute cu mult timp înainte, iar concertele se ţin cu sălile pline timp de o lună, cât durează festivalul.
În faţa sintetizatorului
- Toată muzica se cântă în faţa publicului, fie jazz, pop sau simfonică. Întotdeauna ai şi vei avea nevoie de feedback-ul publicului. În studenţie, am avut prima trupă de jazz-fusion din România (eu la pian electric, un sârb la sitar şi un pakistanez la tabla), am cântat şi la Festivalul de la Sibiu, festival celebru şi înainte de '89. Din cauza umărului meu, nu mai pot face performanţă ca pianist, nu mai pot cânta o oră şi jumătate în faţa publicului. Urmăresc reacţiile sale în sala de cinema, la radio, de la oameni sinceri, care îmi spun: "mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, a fost sau nu interesantă povestea ta". Am scos rar discuri, pe principul că trebuie să lansezi unul numai când ai ceva foarte important de comunicat. Şi în muzica de teatru, şi în cea de film, în orice muzică am făcut, ce contează cel mai mult este ca gândul artistului să circule între el şi public. Creaţia compozitorului să devină un loc plin de magie, povestea unică a muzicii să se picure până la ultima ei energie.
- Ce altceva vă pasionează, ce alte domenii de interes aveţi?
- Nimic altceva decât muzica şi rugby-ul. Îl consider cel mai minunat sport, un sport bărbătesc şi foarte benefic psihologic, singurul sport la care mă uit şi pentru care merg pe stadion, indiferent de ţară sau continent. În Tokyo, oraşul cu 20 de milioane de oameni, sau în Noua Zeelandă, ţara cu 5 milioane de oameni, există multe şcoli de rugby, fiecare cu uniforma ei, şi-i vezi pe băieţi în metrou, pe stradă, cum merg mândri, şi oamenii şuşotesc după ei: "Uite-i pe rugbişti!". Iar stadioanele sunt mereu pline. Cât despre muzică, aş asculta de dimineaţa până seara, fără să mă satur. Ascult de la muzică din secolul X la cele mai recente experimente. Din fiecare am de învăţat câte ceva . Eu cred că s-a compus totul, s-au spus cam toate poveştile. Obligaţia creatorului de azi este participarea măcar cu un micron la edificiul numit simplu Opera de Artă. Arta compoziţiei este pentru mine o mare pasiune. Condiţia de creator de muzică a fost cheia cu care am deschis multe uşi şi modul meu de supravieţuire. Pentru mine, muzica este cea mai frumoasă şi mai complexă artă. Pot să ascult muzică la infinit. A fi compozitor înseamnă rezistenţă fizică şi psihică. Să nu te doboare nici insuccesele, dar nici succesele. Până la sfârşit, rezistă numai cine
Momentul "de foc" - faţă în faţă cu publicul
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
