La colindat, în Ţinutul Pădurenilor

Cum ieşi din Hunedoara, pădurea se prăvale peste tine. Un indicator fără greş care-ţi arată drumul spre ţinutul acela tainic, despre care nu poţi spune niciodată cu siguranţă dacă e real sau coborât din poveşti: Ţinutul Pădurenilor. O lume sălbatică şi ferită, care-şi păstrează cu sfinţenie moştenirile, nepăsătoare la ce se întâmplă în jur. O lume în sine, unde acum, în preajma Crăciunului, colindele dubaşilor prăvălesc zăpezile iernii peste pământ

De undeva, din munte, vine năvalnic un râu. Cerul e acoperit de nori, dar apa e albastră şi grăbită. Şi curge, curge la vale în bul­boa­ne mici, albe ca zăpada ce începe să cadă pe cale. La o cotitură de drum, un peisaj bizar ni se aşterne-n faţă: un deal înalt şi lung, creionat de pădure în partea de sus, iar de la jumătate în jos, rupt în fâşii. Fâşii de pământ galben, aproape identice, aşezate soldăţeşte, una lângă alta, ca la o paradă organizată atent, până în cele mai mici detalii. O fostă carieră de piatră. Acum nu mai lucrează nimeni aici...
Şi iarăşi pădure şi drum urcând. Fulguie uşor şi am dintr-o dată senzaţia că n-o să mai ajung nicăieri, ni­ciodată. Că nu există nici un capăt de drum, că nici drumul acesta nu există, de fapt. Tac. Nu vreau să tul­bur liniştea celor din autobuz. Şi-aşa, acesta urcă de­parte, la Lelese, doar de două ori pe săptămână. Tac. Şi bine fac. Dintr-o dată, am senzaţia că am ajuns în cer. Nu mai sunt nici nori negri, nici teamă. Doar lumină. Stră­vezie, tremurată, atingând lucitor primii fulgi de nea din această iarnă. E ca într-o poveste. Una stră­veche şi plină de-nţelesuri, venind de departe şi mer­gând spre nu se ştie unde. Ase­meni unui colind îngânat uşor, la gura sobei.
Maşina opreşte în mijlocul satului. Cobor. Mă pre­gătesc să-ntreb unde e Căminul Cultural. N-apuc s-o fac. Un colind se-aude de foarte aproape, îmbră­ţişând aşezarea cu zvon de sărbătoare. Mă apropii. Şi chiar dacă pare metaforă, văd roşu în faţa ochilor. Roşu! Costumul mândru al pădurenilor, purtat cu fală, de un grup de colindători.

"Dubele-s mândru-nflorate, ca la pădureni gătate..."

"D-asară, d-asară/, Cam d-alaltăsară/, Cocoşii cântară/, Cetele plecară/, Cete de fecioriu/, Juni colindătoriu...". Sunt colindătorii din comuna Lelese şi oaspeţii lor, tot pădureni şi ei, dubaşii din satul Fe­regi. Încerc să aflu povestea, taina ce face ca aici, în sălbăticiile astea uitate, să se mai adune om cu om, tineri şi bătrâni, pentru a duce mai departe tradiţia sărbătorii. "Nimeni nu ştie cât e de vechi obiceiul aces­ta de a colinda cu du­ba. Eu îmi amintesc că şi tata mergea, şi bunicul meu... O fi având peste o sută de ani. Şi nu s-o în­tâm­plat niciodată să-l în­tre­rupem. Încă de mici, copiii vin lângă cei mari şi învaţă ce şi cum trebuie să facă, pentru ca datina să continue. Când se apropie sărbătorile de iarnă, toată suflarea satului se pregă­teşte pentru colin­datul cu duba. Fiecare ştie ce are de făcut. La începutul postului, unul din săteni, îm­bră­cat în costum popular, merge cu duba din casă-n casă, chemându-i pe bărbaţi la repetiţii. Ceata se adu­nă la casa unei gazde, de unde, în ziua de Cră­ciun, vor pleca cu colinda şi unde se vor întoarce tot atunci, seara, la masa dubaşilor", povesteşte Ioan Pă­durean, cel care conduce ceata de dubaşi din Feregi. "Iarna, pe la noi prin sat,/ Se pleacă la colindat./ Du­bele-s mândru-nflo­ra­te/ Ca la pădureni gă­tate"...
Ascult povestea co­lindatului, a cetei de dubaşi şi a colacului de răsplată pentru ei. Co­lindătorii din Lelese nu s-au oprit, în tot acest timp, din cântat. Sunt tineri cei mai mulţi din­tre ei, dar parcă nu au, de fapt, nici o vâr­stă. Poate costu­me­le populare şi dă­ruirea co­lindei îi fac să pară deopotrivă cu părinţii, bunicii, stră­bu­nicii şi tot neamul de strămoşi pe care îl moştenesc. O poveste legată de veş­ni­cie pe care mi-o spu­ne Vio­rica Costa, una dintre bunicuţele satu­lui, pe care o găsesc stând lân­gă soba caldă, în căsuţa sa aflată nu de­parte de căminul cul­tural.
"În dimineaţa de Cră­ciun, puţin înainte de amiază, primii care vin cu colinda sunt copiii. Pentru ei, coacem în cuptor nişte pupi mici, din aluat de pâine, ce se cheamă piţă­răi. Şi-i omenim şi cu mere, nuci şi cozonac. Mai de­mult, îşi făceau fiecare câte o sabie lungă, din lemn, pe care adunau toţi piţărăii primiţi. Abia mai spre sea­ră veneau la colindat cei mari. Nici o casă din sat nu rămâne neomenită de colinda cea sfântă. Colin­dătorii par să vină tocmai din Viflaimul Iudeei, ca să vestească Naşterea Pruncului Sfânt".

Colacul dubaşilor

"Doar bărbaţii merg la colindat", spune tanti Viorica. Dar asta nu în­seam­nă că femeile nu au şi ele rostul lor, în tot acest scenariu ce se repetă, cu rigurozitate, an de an. Vremurile se schim­bă încet, încet. Oamenii pleacă şi vin. Ne­schim­bat rămâne numai colin­dul. O moş­tenire pe care pădurenii o păs­trea­ză, de parcă de ea ar depinde via­ţa lor.
Şi cum altfel, decât cu mâini harnice de femei, să fie pregătit cel mai de sea­mă dar dintre cele cu care dubaşii vor fi răsplătiţi: colacul dubaşilor? "Ca să-l frământe şi să-l coacă, în Ajun de Crăciun, pă­du­rencele se-mbracă în straie alese, în costumul lor cel înflorat şi mândru ca nici un altul", spune lelea Vio­rică. "Se trezesc de dimineaţă şi-şi fac, întâi de toate, rânduiala rugăciunilor că­tre Dumnezeu, pentru ca tru­da lor din ziua ce începe să fie binecuvântată, să fie primită de Fiul ce se naşte, iar şi iar, pentru mân­tuirea noastră. Apoi aşează în covată făina albă ca neaua şi-o-mpreună, cu mişcări domoale, cu sare şi cu apă, după cum e lăsat să fie când se coa­ce pâinea noastră cea de toa­te zilele. Acelaşi e alua­tul din care iau naştere colacii duba­şilor. Colaci mari şi frumos rumeniţi, în cuptoarele încinse şi încă­pă­toare".
Ca peste tot, şi în Ţinutul Pădurenilor sunt oameni mai săraci. Dar nu există ca­să să nu-i dăruiască cu ceva pe colindători, la fel cum nu există casă în sat care să rămână necolindată. Nu sunt ocolite nici familiile în care a murit recent cineva, pentru aces­tea existând nişte colin­de mai triste, îndoliate. Şi nu s-a întâm­plat să fie vreodată vreo casă în care dubaşii să nu fie primiţi şi omeniţi!

"Sara-i mare-a lui Ajun,/ Mâine-i zâua lui Crăciun"

Aflându-i împreună, la Lelese, pe colindătorii din sat şi pe dubaşii din Feregi, înţeleg că sărbătoarea Naş­terii Domnului, care în alte părţi se prăznuieşte în familie, în Ţara Pădurenilor este o sărbătoare de neam, colectivă, un ritual al întregului sat.
Ciudat sau nu, printre colindele din această zonă nu se numără nici una bisericească. Există colindă pentru intrarea în casă, pentru cei înstăriţi, pentru fata de măritat, pentru fecior, pentru cei plecaţi, şi multe, multe altele. În fiecare din ele, Iisus Hristos e, parcă, pădurean de-al lor, pruncuţ născut într-o iesle din ve­cini, lângă vitele de pe urma cărora cei de aici trăiesc.
Cu ochi mari şi obraji rumeni şi sănătoşi, cu câte un zâmbet modest străluminându-le faţa, îţi vine-a crede că toţi feciorii şi toate fetele astea, îmbrăcate în cămăşile lor cu văpăi, din sala Cămi­nului Cultural din Lelese, au coborât, acum, direct din colinde, pentru a dovedi cu propria lor prezenţă, că de Crăciun, între pă­­mânt şi cer nu există vămi: "Sara-i mare-a lui Ajun,/ Mâine-i zâua lui Crăciun./ Merg ficiori la colindare/ Şi pe Domnul l-or aflare".

CAMELIA STÂRCESCU