De undeva, din munte, vine năvalnic un râu. Cerul e acoperit de nori, dar apa e albastră și grăbită. Și curge, curge la vale în bulboane mici, albe ca zăpada ce începe să cadă pe cale. La o cotitură de drum, un peisaj bizar ni se așterne-n față: un deal înalt și lung, creionat de pădure în partea de sus, iar de la jumătate în jos, rupt în fâșii. Fâșii de pământ galben, aproape identice, așezate soldățește, una lângă alta, ca la o paradă organizată atent, până în cele mai mici detalii. O fostă carieră de piatră. Acum nu mai lucrează nimeni aici...
Și iarăși pădure și drum urcând. Fulguie ușor și am dintr-o dată senzația că n-o să mai ajung nicăieri, niciodată. Că nu există nici un capăt de drum, că nici drumul acesta nu există, de fapt. Tac. Nu vreau să tulbur liniștea celor din autobuz. Și-așa, acesta urcă departe, la Lelese, doar de două ori pe săptămână. Tac. Și bine fac. Dintr-o dată, am senzația că am ajuns în cer. Nu mai sunt nici nori negri, nici teamă. Doar lumină. Străvezie, tremurată, atingând lucitor primii fulgi de nea din această iarnă. E ca într-o poveste. Una străveche și plină de-nțelesuri, venind de departe și mergând spre nu se știe unde. Asemeni unui colind îngânat ușor, la gura sobei.
Mașina oprește în mijlocul satului. Cobor. Mă pregătesc să-ntreb unde e Căminul Cultural. N-apuc s-o fac. Un colind se-aude de foarte aproape, îmbrățișând așezarea cu zvon de sărbătoare. Mă apropii. Și chiar dacă pare metaforă, văd roșu în fața ochilor. Roșu! Costumul mândru al pădurenilor, purtat cu fală, de un grup de colindători.
"Dubele-s mândru-nflorate, ca la pădureni gătate..."
"D-asară, d-asară/, Cam d-alaltăsară/, Cocoșii cântară/, Cetele plecară/, Cete de fecioriu/, Juni colindătoriu...". Sunt colindătorii din comuna Lelese și oaspeții lor, tot pădureni și ei, dubașii din satul Feregi. Încerc să aflu povestea, taina ce face ca aici, în sălbăticiile astea uitate, să se mai adune om cu om, tineri și bătrâni, pentru a duce mai departe tradiția sărbătorii. "Nimeni nu știe cât e de vechi obiceiul acesta de a colinda cu duba. Eu îmi amintesc că și tata mergea, și bunicul meu... O fi având peste o sută de ani. Și nu s-o întâmplat niciodată să-l întrerupem. Încă de mici, copiii vin lângă cei mari și învață ce și cum trebuie să facă, pentru ca datina să continue. Când se apropie sărbătorile de iarnă, toată suflarea satului se pregătește pentru colindatul cu duba. Fiecare știe ce are de făcut. La începutul postului, unul din săteni, îmbrăcat în costum popular, merge cu duba din casă-n casă, chemându-i pe bărbați la repetiții. Ceata se adună la casa unei gazde, de unde, în ziua de Crăciun, vor pleca cu colinda și unde se vor întoarce tot atunci, seara, la masa dubașilor", povestește Ioan Pădurean, cel care conduce ceata de dubași din Feregi. "Iarna, pe la noi prin sat,/ Se pleacă la colindat./ Dubele-s mândru-nflorate/ Ca la pădureni gătate"...
Ascult povestea colindatului, a cetei de dubași și a colacului de răsplată pentru ei. Colindătorii din Lelese nu s-au oprit, în tot acest timp, din cântat. Sunt tineri cei mai mulți dintre ei, dar parcă nu au, de fapt, nici o vârstă. Poate costumele populare și dăruirea colindei îi fac să pară deopotrivă cu părinții, bunicii, străbunicii și tot neamul de strămoși pe care îl moștenesc. O poveste legată de veșnicie pe care mi-o spune Viorica Costa, una dintre bunicuțele satului, pe care o găsesc stând lângă soba caldă, în căsuța sa aflată nu departe de căminul cultural.
"În dimineața de Crăciun, puțin înainte de amiază, primii care vin cu colinda sunt copiii. Pentru ei, coacem în cuptor niște pupi mici, din aluat de pâine, ce se cheamă pițărăi. Și-i omenim și cu mere, nuci și cozonac. Mai demult, își făceau fiecare câte o sabie lungă, din lemn, pe care adunau toți pițărăii primiți. Abia mai spre seară veneau la colindat cei mari. Nici o casă din sat nu rămâne neomenită de colinda cea sfântă. Colindătorii par să vină tocmai din Viflaimul Iudeei, ca să vestească Nașterea Pruncului Sfânt".
Colacul dubașilor
"Doar bărbații merg la colindat", spune tanti Viorica. Dar asta nu înseamnă că femeile nu au și ele rostul lor, în tot acest scenariu ce se repetă, cu rigurozitate, an de an. Vremurile se schimbă încet, încet. Oamenii pleacă și vin. Neschimbat rămâne numai colindul. O moștenire pe care pădurenii o păstrează, de parcă de ea ar depinde viața lor.
Și cum altfel, decât cu mâini harnice de femei, să fie pregătit cel mai de seamă dar dintre cele cu care dubașii vor fi răsplătiți: colacul dubașilor? "Ca să-l frământe și să-l coacă, în Ajun de Crăciun, pădurencele se-mbracă în straie alese, în costumul lor cel înflorat și mândru ca nici un altul", spune lelea Viorică. "Se trezesc de dimineață și-și fac, întâi de toate, rânduiala rugăciunilor către Dumnezeu, pentru ca truda lor din ziua ce începe să fie binecuvântată, să fie primită de Fiul ce se naște, iar și iar, pentru mântuirea noastră. Apoi așează în covată făina albă ca neaua și-o-mpreună, cu mișcări domoale, cu sare și cu apă, după cum e lăsat să fie când se coace pâinea noastră cea de toate zilele. Același e aluatul din care iau naștere colacii dubașilor. Colaci mari și frumos rumeniți, în cuptoarele încinse și încăpătoare".
Ca peste tot, și în Ținutul Pădurenilor sunt oameni mai săraci. Dar nu există casă să nu-i dăruiască cu ceva pe colindători, la fel cum nu există casă în sat care să rămână necolindată. Nu sunt ocolite nici familiile în care a murit recent cineva, pentru acestea existând niște colinde mai triste, îndoliate. Și nu s-a întâmplat să fie vreodată vreo casă în care dubașii să nu fie primiți și omeniți!
"Sara-i mare-a lui Ajun,/ Mâine-i zâua lui Crăciun"
Aflându-i împreună, la Lelese, pe colindătorii din sat și pe dubașii din Feregi, înțeleg că sărbătoarea Nașterii Domnului, care în alte părți se prăznuiește în familie, în Țara Pădurenilor este o sărbătoare de neam, colectivă, un ritual al întregului sat.
Ciudat sau nu, printre colindele din această zonă nu se numără nici una bisericească. Există colindă pentru intrarea în casă, pentru cei înstăriți, pentru fata de măritat, pentru fecior, pentru cei plecați, și multe, multe altele. În fiecare din ele, Iisus Hristos e, parcă, pădurean de-al lor, pruncuț născut într-o iesle din vecini, lângă vitele de pe urma cărora cei de aici trăiesc.
Cu ochi mari și obraji rumeni și sănătoși, cu câte un zâmbet modest străluminându-le fața, îți vine-a crede că toți feciorii și toate fetele astea, îmbrăcate în cămășile lor cu văpăi, din sala Căminului Cultural din Lelese, au coborât, acum, direct din colinde, pentru a dovedi cu propria lor prezență, că de Crăciun, între pământ și cer nu există vămi: "Sara-i mare-a lui Ajun,/ Mâine-i zâua lui Crăciun./ Merg ficiori la colindare/ Și pe Domnul l-or aflare".
CAMELIA STÂRCESCU