Întâmplări din zăpezile copilăriei

- Trei pictori mari povestesc -

Dintotdeauna, Crăciunul şi-a lăsat asupra noastră o pecete curată şi luminoasă, greu de explicat. Poate că se întâmplă astfel şi pentru că atunci când am fost copii, trăiam toţi, cu o bucurie fără de margini, magia sfântă a Naşterii lui Iisus. Ne bucuram dezlănţuiţi şi curaţi, pentru că atunci chiar simţeam, cu sufletele noastre naive, ră­sufla­rea cea blândă a sărbătorii, copii pentru care adevărul poveştilor şi adevărul credinţei erau mereu pe pământ, lângă noi. Aşa că noi îl ve­deam aievea pe Moş Crăciun, pe când cobora pentru câteva clipe în casă, strecurându-se printre crengile bradului. Moşul pe care îl vedeam cu ochii larg deschişi, cum ne zâm­beşte dintre globurile şi beteala bradului ce stră­luceau cu o lumină care nouă ni se părea orbitoare, fără seamăn... Dar poate că toată această stare de graţie a Cră­ciu­nului se petrece şi pentru că în seara cea sfântă, Dum­nezeu cel Bun deschide Cerurile şi varsă pe pământ cetele lui de îngeri, curăţindu-ne sufletul. Desigur, fiecare dintre noi trăieşte altfel Crăciunul, dar toţi avem amintiri intense şi ex­pe­rienţe speciale legate de el. La fel se întâmplă şi cu creatorii de artă, "me­se­riaşi" ai frumosului. Pe trei dintre ei, artişti de marcă ai ţării, care s-au apropiat prin opera lor de tainele Scripturii şi ale Naşterii Domnului, i-am rugat să se întoarcă în amintiri, pen­tru a evoca magia, neui­tată vreodată, a sărbătorii Cră­ciunului.

Marian Zidaru
Bradul alb

"Generaţia mea a copilărit în plin comunism. În ace­le timpuri, starea Crăciunului era, aşa cum îl sim­ţeam eu, mai aproape de su­fe­rinţă, decât de bucurie şi de exuberanţă. Crăciunul es­­te o săr­bătoare de obşte, nu una in­dividuală, dar în co­­mu­nism, Crăciunul nu avea voie să iasă afară din case, ca oa­menii să se bucure îm­pre­u­nă. În schimb, ni se servea drept în­lo­cuitor Moş Ge­rilă. Noi, copiii, nu-l pu­team defini prea clar. De aceea, Crăciunul comunist nu mi-a plă­cut niciodată, la fel cum nu-mi place nici cel co­mercial de acum. În schimb, Crăciunul ca amintire, Cră­ciunul ca sărbătoare ce are în cen­trul atenţiei co­pilul, este extraordinar de emo­ţio­nant. Doar acum ai sentimentul în­toar­cerii la co­pilărie. Crăciunul a fost tot­dea­una un mister. Când eram eu mic, Moş Crăciun nu se lăsa văzut când venea. Şi asta se întâmpla în multe familii româ­neşti. Nu-l vedeam pe Moş, ve­deam nu­mai cadoul care era la uşă. «A trecut Moş Crăciun pe aici şi ţi l-a lăsat» - spuneau pă­rinţii. Moş Crăciun rămâ­nea ascuns în taină. Pe când Moş Crăciunul de azi, cu barbă albă din plastic, şi care îl pu­ne pe co­pilaş să spună o poezie, ca apoi să îi dea un cadou, es­te un Moş Crăciun comercial. Un suro­gat. Ţin min­­te că, prima oară când am luat contact cu un asemenea per­sonaj, am plâns. I-am observat ime­diat barba uşor mur­dară şi o faţă care ascundea ceva, un costum roşu care era parcă draperia aceea de PCR, ba chiar am recunoscut pânza predilectă a partidului. Mi-a fost foarte antipatic. Sau nu ştiu, poate sunt eu construit altfel..."

- Ce întâmplări şi amintiri te leagă de Crăciunul copilăriei?

- Înainte de toate, ţin minte amprenta sărăciei. În preajma Crăciunului, mergeam în oraş şi îmi turteam nasul de vitrinele pline cu bunătăţi, la care nu aveam acces. Noi nu am fost o familie bogată, dar ne iubeam unii pe alţii. Fratele şi mama şi tata erau mai im­por­tanţi decât banii. Cele mai frumoase Crăciunuri ţin min­te că le-am trăit la bunicii din partea mamei. Şi nu era brad în casa lor. Bunicii mei erau dintr-un sat din Teleorman, Purani se chema. Crăciunurile la bu­nici au fost mereu pline de mister şi într-o atmosferă veche, dintr-o altă lume. Bunica a refuzat, de pildă, până a murit, să-şi bage curent electric în casă. Şi ţin minte că lampa de Crăciun era, tocmai de aceea, şi mai plină de taine. Lumina ei crea atâtea văluri de umbre care pe noi, copiii, ne fermecau... După care îl aşteptam toţi, cu­minţi, pe Moş Crăciun. Bunicii ne spu­neau că Moşul tocmai e pe drum, şi fiecare miş­care, fiecare zgomot, fiecare umbră mai deosebită pen­tru noi însemna ve­nirea lui iminentă. Ce ne adu­cea Moş Crăciun? Şosete de lână croşetate de bunica, un flaneluţ. Lu­cruri practice. Ele îşi păstrau amprenta Cră­ciunului tot anul. Erau cadouri mai puternice decât toate maşi­nuţele. Ţin minte că într-o iarnă, tata ne-a făcut cadou o lădiţă de mandarine care miroseau extraordinar, nu ca astea de azi! Nu ştiu de unde fă­cuserost de lădiţa aia cu mandarinele, cum erau toate, pe atunci, învelite în hârtie fină. Ăsta-i adevăratul Cră­ciun! Acasă, ai mei ne făceau şi ei brad, şi glo­buleţele lui erau fascinante, strălucind între lumânări adevărate. Încât mama aproape că nu mai simţea Crăciunul, tot stând cu ochii pe noi, ca să nu dăm foc casei. Şi îmi mai amin­tesc că într-o iarnă mi-am făcut singur un bră­duţ, pentru că părinţii n-au mai avut bani să cumpere unul. Mi-am făcut un brad alb. L-am făcut din polistiren şi am înfipt în el tot felul de obiecte mici, preţioase şi colorate. A fost cel mai frumos brad pe care l-am făcut vreodată. Ar fi arătat foarte bine şi azi dacă l-aş fi expus într-o expoziţie de-a mea. Aşa că eu cred că, mai ales în familiile săr­mane, Cră­ciu­nul e foarte puternic, nu-l uiţi niciodată. Poate că săracul simte mai bine taina Crăciunului. Hristos s-a născut în iesle, şi cred că e mai greu să Îl săr­bătorim în palate. Dar, pentru toţi creştinii, Cră­ciu­nul are o frumuseţe şi un mister pe care nu le regăseşti în tot anul. Atunci, un înger se apropie de copii şi de familie şi bate din aripă, neştiut.

VICTORIA ZIDARU
Drumul cu aghiasmă

"Crăciunul îmi stârneşte multe amintiri, toate foar­te frumoase. Dar vreau mai întâi să povestesc o în­tâm­plare ciudată, pe care am trăit-o în preajma Cră­ciu­nului din 1989, Cră­ciu­nul Revoluţiei. Şi este pri­ma dată când vorbesc des­pre ea. Poate că atunci au suflat un pic şi peste mine îngerii, de am trăit ce am trăit. S-a întâmplat pe 20 decembrie, chiar în seara dina­intea declanşării revo­luţiei în Bucureşti. Întâm­pla­rea a făcut ca eu şi Marian (Zidaru) să fim în Bucu­reşti, cu copilul nostru, Simeon. Pe atunci lucram deja la biserica din Ghelari, aşa că în Bucureşti veneam rar. Şi de fiecare dată, dormeam la prieteni sau în atelier. În noaptea aceea, fiind şi foarte frig, Marian a propus să dormim la Hotelul Continental, vizavi de Casa Armatei. Eu am refuzat de la început. Cât am locuit la Bucureşti, mai ales în centru, mi-a fost frică mereu de cutremur, dar în seara aceea, în Bucureşti pulsa ceva şi mai apăsător, era o stare de mare ten­siu­ne în legătură cu revoluţia care simţeam toţi că se apropie. Iar frica mea era tot mai mare, aşa că ne-am tot certat, nu voiam sub niciun chip să stăm la Con­ti­nental. Era ceva care refuza din toată fiinţa mea să dor­mim noi acolo. Şi atunci, fără să înţeleg de ce fă­ceam asta, i-am spus lui Marian că, înainte să ne ca­zăm la hotel, vreau să ne plimbăm. Şi am luat din ate­lierul nostru o pungă cu aghiasmă, şi în vreme ce ne plimbam amân­doi de la Ateneu până la Arhitectură, eu am ţinut punga aia din care picura aghiasmă. Şi toată plim­barea asta am plâns. Iar când s-a terminat aghiasma, înainte de a intra în hotel, în conştiinţa mea au în­mugurit aceste cuvinte: «Lacrimile pe care le-ai văr­sat acum sunt pentru cei care vor muri mâine, aici». Asta m-a în­fri­coşat şi mai tare, şi panica mea a devenit şi mai exas­perantă, dar nu i-am spus nimic lui Marian. Refuzam, pur şi simplu, să intru în hotel. Pe urmă, m-am stăpânit un pic şi am fost cazaţi pe undeva, pe la etajul patru, într-o mansardă mai mică. Toa­tă noaptea am dormit pe un fotoliu la uşă, cu co­pilul în braţe. Îmi era teamă că se va întâmpla ceva. Mă gândeam la cu­tremur, dar a fost altceva. Au urmat mitingul fatal al lui Ceauşescu şi toată vărsarea de sân­ge. Mai târziu, mai mulţi cunoscuţi mi-au povestit că au avut şi ei vise şi tot felul de semne care îi aver­tizau că vor urma întâmplări grozave. Poate aşa lu­crea­ză cu noi îngerii. Prin vise, semne şi stări pe care ni le trimit. Iar atunci, în 1989, se apropia şi Cră­ciunul, şi îngerii coborâseră şi mai aproape de noi."

Un Crăciun fără margini

- De Sărbători, mergeţi mereu la Li­teni, satul tău din Bucovina. Cum trăiai în copilărie apropierea Crăciu­nu­lui?

- Când eram copil, noi trăiam Cră­ciunul foarte intens. Era singura trăire cu totul specială, pe care o aveam în tot timpul anului. Cea mai puternică. Şi asta nu pentru că venea Moşul sau pen­tru că înălţam bradul. Ce simţeam noi ţinea de partea nevăzută a lucru­rilor. Era o emo­ţie pe care o simţeam timp de câteva zile. Şi mai ales cu două-trei zile înainte de Crăciun. O emoţie ce ne-o transmitea toată firea care se pre­gătea să întâmpine Naşte­rea Mântui­torului. Pentru că la ţară, copiii aveau un con­tact mult mai di­rect cu florile, cu pomii, cu animalele, cu toate fi­in­ţele create de Dumnezeu şi care se pre­găteau, din timp, să slă­vească Naş­terea Mântuito­ru­lui. Tră­iam o emo­ţie până la extaz în aceste zi­le. Trăiam bucuria Crăciu­nului a­proape la nivel cos­mic. Copiii simt ceva din ceea ce trans­mite firea. În noap­tea de Crăciun, la ora 12, natura şi tot ce a creat Dum­nezeu sărbăto­reşte Naşterea Mântui­to­rului printr-o în­cre­menire. Se opre­şte totul. Se o­preş­te timpul, se opresc toate ca să adore co­bo­rârea lui Hristos printre oameni. S-a făcut Prunc, "să se nas­că, să crească şi să ne mân­tu­iască". Dum­nezeu care S-a făcut om, a coborât din cer şi S-a jert­fit, ca să ne salveze. Şi eu cred că nu­mai la ţară, în sălbăticie, aşa cum şi Hristos S-a năs­cut în sălbăticie, într-o peşteră, poţi trăi pe deplin Crăciunul.

- Cu colindul mergeaţi?

- Da, dar nu mai colindam în cos­tum naţional. Doar trăistuţa o mai păs­tram. Iar în trăistuţă puneam merele, nucile şi hulu­başii. Hulubaşul era un aluat în formă de hulub, de porumbel, copt în cuptor pe vatră, şi care se dădea co­piilor de Crăciun şi de Paşti. Co­lăceii aceia îl repre­zentau pe Sfântul Duh. Şi când eram copil, noi cân­tam una dintre cele mai frumoase colinde din Ro­mânia, "Noi umblăm şi colindăm". Colinda pe care o cântam noi la Liteni era o variantă stră­­veche, pe care o ştiam din bătrâni. Pe vremea co­pilăriei mele, de Crăciun, ea răsuna în tot satul acela izolat de lume. O cântau bărbaţii, cu glasuri profunde şi grave, şi deo­potrivă femeile, feciorii şi co­pilaşii, cu vocile lor subţiri şi dulci. Azi, colinda copilăriei mele e uitată, înlocuită fiind cu diverse va­riante moderne, care au şi ele frumuseţea lor, dar ceea ce am ascultat eu în Bucovina nu se aseamănă cu nimic, de nicăieri. Eu aveam voie să umblu prin sat pâ­nă la zece seara, atât îmi permitea mama. După aceea trebuia să vin acasă. Şi îmi amintesc cum stă­team în gang, în faţa ca­sei, şi ascultam tot satul în­florind sub colinde. Lătratul câinilor şi sunetele să­niilor care treceau din­tr-o parte în alta a satului între­geau veselia noastră. În timpul iernii, zăpada era atât de mare, încât o mă­su­­ram cu metrul de croitorie al mamei. De maşini, nici vorbă pe atunci, trecea una pe lună. În această izo­lare, Crăciunul nostru era aproa­pe fără margini.

Acad. MIRCIA DUMITRESCU
Ilustratele doamnei mareşal

"Când eram copil, în satul Căscioarele, de la Du­năre, toate iernile erau magnifice. Zăpada era aşa de multă, că ajungea cât casele, încât noi, copiii, cre­deam că primăvara nu va mai veni niciodată, pentru că nimic nu va mai topi imensitatea aceea albă. Ca să facă drum, oamenii treceau cu nişte care trase de boi, prin mijlocul uliţei mari a satului. De cum se apropia Crăciunul, se dezlănţuiau tot felul de jocuri de iarnă, cu măşti. Protagoniştii se numeau olelei. Iar mie, copil mic, îmi era frică de oleleii aceia, care mergeau peste tot prin sat, erau îmbrăcaţi în cojoace întoarse pe dos şi mascaţi cu măşti colorate puternic. Oleleii mai aveau nişte funii de ceapă, cu care le pocneau mai ales pe fete, după ce mai întâi le alergau şi le băgau prin zăpadă. Ei, pe atunci Crăciunul era trăit cu totul altfel! În sat, Moş Crăciun nu era aşa cum îl ştim astăzi, cu căciulă roşie şi cu barbă. Venea un vecin care era înfofolit. Acuma, când mă uit în jurul meu, Moş Crăciunii au uniformă toţi. Atunci, Moş Crăciun era doar un moş care venea şi bătea la uşa casei. Şi sigur că te întreba dacă ai fost cuminte, iar tu trebuia să-i spui nesmintit adevărul, ca la spovedanie. Eu eram mic şi nu prea apucasem să fac drăcii. Pe când cei doi veri ai mei mai mari făcuseră destule năz­dră­vănii. Iar Moşul le ştia pe toate! Că au spart geamul mătuşii Tudora, că n-au venit la masă, că s-au bătut, tot ştia Moş Crăciun. Şi asta pe noi ne fascina. Şi tot cu verii mei mergeam la colindat prin sat. Că eu eram, pe lângă ei, prichindel, ei pregăteau şi manevrau buhaiul, iar asta era o mare ştiinţă! Trăgeau de sfoară uite aşa, binişor, şi mergeau cu steaua. Şi toate se întâmplau prin zăpada aceea uluitor de mare şi de albă. La noi, în Bucureşti, nu mai avem zăpadă, sau dacă apare, se murdăreşte repede. Dar acolo, în satul meu, totul era alb şi frumos, întrerupt de nişte pete miş­­cătoare: noi, copiii care purtam steaua aia fru­moasă. Până şi hainele ne erau şi ele albe, cum erau şi urmele de bocanci, numai căciulile pe care le pur­tam erau negre. Poate ca să nu ne pierdem în ză­padă... Că eu nu am fost niciodată înalt, dar închi­puie-ţi cum trebuie să fi fost la trei-patru ani, pe când mă străduiam să mă ţin de verii mei. Iar când colindai, te bucurai că primeşti un covrig sau un măr sau ceva nuci. Ne adunam toţi şi trăiam bucuroşi, împre­ună, Crăciunul. Mai târziu, când eram mai mărişor şi ne-am mutat în Bucureşti, Crăciunurile noastre n-au fost prea bogate. Mă îmbolnăvisem rău de piept, aşa că mama dădea aproape toţi ba­nii pe medicamente. Şi atunci nu a mai putut să-mi facă pom de Cră­ciun. Dar ce am primit totuşi, de un Crăciun, că asta mi-am dorit, a fost un penar cu che­ie. Şi mai ţin min­te un vis fru­mos, pe care l-am visat în­tr-o noapte. Se făcea că pri­misem o cutie de culori. Era aşa de mare şi de fru­moa­să!... Şi când m-am scu­lat, am avut aşa o con­cretenţă a cutiei aceleia, că am dat să pun direct mâna pe ea. Dar cutia mea de culori nu mai era. Ţin minte că, pe atunci, mama avea o leafă foarte mică şi din ea plă­team chiria şi lemnele, dar eu niciodată n-am cerut. Mama îmi făcea pulovere, bunica îmi făcea ciorapi de lână, şi toate acestea erau o bucurie pentru mine. Azi, oa­me­nii nu se mai bucură aşa. Vor prea mult. Şi totul e comerţ, chiar şi hainele sunt altele, şi pe toate copiii noştri le vor numai de firmă. În plus, sub co­munism, s-a încercat să se sfâşie această sfin­ţenie a Crăciu­nu­lui. Am început să tră­im într-o vreme în care lu­crurile astea erau schim­­bate, transferate. Cră­ciunul fusese trans­ferat în 1 ianuarie. Şi, altă dedublare era Moş Ge­rilă. Toa­te acestea pot lăsa urme în con­şti­inţa unor oameni de vârsta mea, iarîn­toar­cerea brus­că, de după 1990, la fervoarea re­li­gioasă, poate că a prins generaţia mea cam din urmă. Cre­din­ţa noastră a fost zdrun­cinată şi abia acum noi începem să vrem să credem. Ne apropiem de sfârşitul vieţii, avem ne­voie de un ajutor şi asta te trimite spre cre­dinţă. Aşa că Naşterea lui Iisus şi Învierea Lui ne sunt alinare şi spri­jin. Mai ales Cră­ciunul, cu poveştile lui atât de omeneşti şi de calde, te face să te gândeşti mai mult şi la tine. În schimb, pentru cei tineri, e altfel. Fiul meu chiar a crezut mult timp în Moş Crăciun şi îşi căuta pachetele. A crezut că există Moş Crăciun aşa cum a cre­zut că există Sfântul Nicolae, pentru care îşi pregătea de cu seară, cu grijă, pantofii. Eu, când eram mic, nici nu prea aveam pantofi ca să-i aştern în calea Moşului Niculae. În schimb, am un film cu fiul meu, în care l-am sur­prins când a pus la fereastră, de un Moş Niculae, absolut toţi pantofii din casă: şi pe ai lui, şi pe ai noştri, şi pe ai bu­nicii, toţi! A trebuit să punem în unii nu­mai bomboane, şi a fost foarte dezamă­git.

- Aveţi vreo amintire aparte de Cră­­ciun?

- Îmi amintesc foarte bine, şi aceas­ta e o amintire gravă, de nişte felicitări, nişte ilustrate de Crăciun. Ma­ma, din puţinul pe care îl avea ea, tot făcea un efort şi le cumpăra de la o doamnă des­pre care afla­sem că era foarte săracă. Pur şi simplu nu avea din ce trăi, şi atunci picta acele ilustrate de Crăciun, pe care le vindea numai cunoscuţilor. Şi ţin minte că iernile pictate din ilustratele ei, ierni pe care noi le vedem azi în ilustraţii pentru copii, ei bine, iernile acelea de pe felicitările pe care le cumpăra mama erau foarte muncite, lucrate cu minuţiozitate. Mi-a rămas în cap asta. Iar misterioasa doamnă care picta acele mici cărţi poştale, pentru a putea trăi la limita fizică a supra­vie­ţuirii, era, am aflat apoi, soţia mare­şalului An­tonescu. În jurul ei se crease o solidaritate clan­destină şi tăcută, care se vădea cel mai bine de Cră­ciun. Atunci când oa­me­nii, mai ales cei care erau în învăţământ, împrăştiau felicitările acelea pictate de Maria Antonescu: nişte ierni cu copii colindând feri­ciţi, cu sorcova şi cu bu­haiul, cine ştie, poate chiar ier­nile din nişte Crăciunuri scăldate cu totul în lu­mină, iernile la care doamna mareşal visa cu ochii în lacrimi şi pensula în mână...